de Elena Solunca Moise
Semnul Crucii este de nedespărţit pentru un creştin reprezentând adevărata sa identitate cum o recunoaştem: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Mai întâi, ne închinăm Crucii, înnoind credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit pe pământ să mântuiască pe păcătoşi; El „singurul fără de păcat” s-a dat pe Sine jertfă pentru toate păcatele noastre pe care, iertându-le, a rupt legăturile morţii prin Învierea Sa. Făptură ale iubirii sale, omul nu a dat ascultare singurei porunci, preferând să facă voia sa, negând-o pe aceea divină care, în fapt îl apăra de lucrarea vrăjmaşului. Hristos, eliberându-ne, a arătat că doar lucrând ascultător voia lui Dumnezeu, cum Însuşi a făcut-o, vom cunoaşte „Adevărul” care ne face liberi. Adevărul este chiar El,Fiul lui Dumnezeu, „singurul Bun” şi, prin întrupare, s-a făcut deodată Cale şi Viaţă, trecere şi înveşnicire întru desăvârşirea la care ne cheamă şi care este lucrare singurei porunci: „Să vă iubiţi unul pe latul cum Eu v-am iubit pe voi”. Lauda nu este doar o zicere frumoasă de recunoştinţă, ci mai mult, o cale de îndreptare cum scria David: „Te voi lăuda întru îndreptarea inimii”. Slava înălţată lui Dumnezeu, Cel Întreit Unul, e asumarea unui nou mod de a fi sub semnul morţii şi învierii, după spusa Sf. Pavel cum că dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ar fi propovăduirea şi la fel credinţa noastră. Învierea a pus capăt zădărniciei pe care Eclesiastul o întâlnea la tot pasul, incapabil să înţeleagă rostul omului decât ca deşertăciune. Fără înviere am rătăci în pustiul care, până la urmă, ar acoperi totul în mantia nimicului. Scria Eminescu: „A fi nebunie şi tristă şi goală/ Urechea te mine şi auzul te-nşeală”.
Ceva din această rost întors s-a perpetuat şi în pedeapsa la răstignire, destinată tâlharilor, o moarte neînchipuit de dureroasă menită să înspăimânte tot omul. De obicei, răstignirea urma unui supliciu de nesuportat constând în biciuire celui condamnat. La evrei, legea era ceva mai blândă şi interzicea mai mult de patruzeci de lovituri şi, de regulă se dădeau treizeci şi nouă ca să nu fie depăşită limita. La romani numărul biciuirilor era lăsat la voia călăilor. După aceea, osânditul era obligat să-şi poarte singur crucea până la locul răstignirii. Ne amintim că Hristos a fost atât de biciuit încât a fost nevoit ca Simon din Cirene să poarte crucea spre locul răstignirii. Cum pedeapsa trebuia să fie pildă pentru toţi supuşii se executa în zilele de târg sau sărbătoare. Înainte, un aprod striga vina pentru care un om era condamnat astfel încât să fie aflată de cât mai mulţi. Urma ca acela care urma a fi răstignit să fie fixat pe cruce cu ajutorul unor cuie – câte unul pentru fiecare picior şi fiecare mână –, adesea însă se întâmpla că picioarele erau prinse în lemn cu acelaşi cui. Cum trupul era greu, ca să fie susţinut se folosea şi un alt cui mai mare, sau cel pedepsit era legat înainte de a fi pironit.
Hristos a făcut dintr-o unealtă a morţi semnul de biruinţă al vieţii
Emblematic, răstignirea lui Hristos a convertit crucea dintr-o cumplită unealtă a morţii într-un simbol sfânt dătător de viaţă prisositoare, veşnică. Închinându-se Crucii pe care Hristos a fost răstignit pentru noi, ne închinăm iubirii ziditoare, purtătoare de grijă şi biruitoare a morţii. Se grăbeau fariseii, în viclenia lor, şi au ales să-l răstignească pentru ca astfel să rămână însemnat pentru veacuri de vinovăţia pe care i-o atribuiau. Într-adevăr, „hula” împotriva lui Dumnezeu era pedepsită cu moartea, prin hulă înţelegându-se şi cuvintele rostite de cineva cum că ar fi Fiul lui Dumnezeu. Doar că Hristos nu a spus-o, El este Fiul lui Dumnezeu; de recunoscut, l-au recunoscut diavolii înşişi zicând „Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu că ai venit să ne pedepseşti înainte de vreme?” L-a mărturisit închinându-se orbul cel din naştere după ce i-a fost redată vederea, minune de care nu se pomenise până atunci. Cu adevărat, Hristos ne-a „deschis ochii” tuturor spre calea care duce de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, la adevărul care eliberează. Când, în temniţă fiind, Ioan Înaintemergătorul a trimis ucenicii să-L întrebe dacă este El Cel aşteptat, nu a răspuns cu vorbe, ci prin fapte şi spune Evanghelistul Matei că „ a vindecat mulți orbi la trup și la suflet; pe unii doar cu cuvântul, alții doar cu atingerea, iar unii căzând la Acesta și atingându-se de El sau alții primind vindecarea prin scuipatul Lui sau prin ungerea cu tină” În altă parte: „mulţimi numeroase au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat”. Mai mult, cum am văzut şi nu se cuvine a uita l-au mărturisit demonii. Nimic din toate nu i-au convins pe farisei, care, altfel, se pricepeau să descifreze „semele vremii”. Ei, cunoscătorii Scrierilor Sfinte, socotitorii semnelor, nu şi-au amintit nici de Cartea lui Isaia, numită şi Noul Testament din Vechiul Testament. Toate argumentele invocate se întorc împotriva lor pentru că au crezut că pot birui prin ură şi minciună, o biruinţă efemeră atât cât să pună în evidenţă mai bine pe cea adevărată rostită de Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!”
Acum când ziua e în acelaşi pas cu noaptea, cinstim Înălțarea Sfintei Cruci, praznic în care se îngemănează istoria cu veşnicia pentru a vedea cum anume Dumnezeu face tot ceea ce voieşte şi o face spre binele omului.. În anul 326, pe vremea împăraţilor Constantin şi Elena, într-o zi ca aceasta patriarhul Macarie a înălţat în faţa poporului Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Hristos spunând: „Doamne miluieşte”. Ne amintim cum în lupta pentru putere împotriva lui Maxentiu, Împăratul Constantin, în inferioritate armată faţă de rivalul său, a văzut pe cer semnul crucii înconjurat de înscrisul „Sub acest semn vei învinge” – In hoc signo vicens” . I s-a spus în vis ca să-şi însemne steagurile de luptă şi, făcând astfel a biruit oştirea superioară lui numeric. Până atunci viitorul era descifrat în stele, cum au făcut-o şi magii, acum stelele se înfrăţesc în Crucea biruitoare sub semnul căreia creştinii îşi asumă prezentul şi speră în biruinţa iubirii. Sandu Tudor scrie că „Taina dragostei este cea a crucii. Dăruirea de sine şi aflarea de sine, jertfă biruitoare şi depăşire împlinitoare.”
După biruinţă, în anul 313, Împăratul Constantin a dat cunoscutul edict de la Milano prin care a însemnat încetarea prigoanei împotriva creştinilor ajunsă la apogeu de cruzime pe vremea lui Diocliţian. Mama Împăratului, Împărăteasa Elena a cerut cele necesare ca să meargă pe Golgota şi să caute Crucea pe care a fost răstignit Hristos. Strădania a fost răsplătită şi au fost descoperite trei cruci – a lui Hristos şi al celor doi tâlhari. Crucea mântuitoare a fost recunoscută pe dată căci, cum trecea pe acolo un convoi însoţind un mort, atingându-l, acesta a înviat. Despre toate acestea şi altele asemănătoare aflăm din scrierile istorice al lui Eusebiu de Casarea, Sozomen, Ambrozie şi încă alţii. După distrugerea Ierusalimului, Sfânta Cruce a fost luată ca trofeu pentru ca, în anul 629, împăratul Heracles, biruind, să ia Sfânta Cruce şi s-o pună la loc de cinste : acolo unde Hristos, într-o supremă îmbrăţişare – şi a celor din dreapta şi a celor din stânga – s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. A adăugat apoi într-o sublimă împăcare a omului cu Dumnezeu: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”. „Unde-ţi este moarte boldul?”, când îţi dai sufletul lui Dumnezeu Celui Viu, când Fiul Său a „călcat moartea tuturor cu moartea Sa? Împlinindu-i-se dorinţa, Împărăteasa a hotărât ca pe acel loc să fie înălţată o Biserică închinată Învierii Domnului.
La anul 787, Sinodul ecumenic (Niceea, 787) s-a stabilit definitiv cinstirea Sfintei Cruci să fie făcută asemenea cu a Sfintelor Icoane, pentru că este semnul plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Crucea este, spune Sf. Ap. Pavel „puterea lui Dumnezeu”. Tradiţia a consacrat ca Bisericile să fie construite în forma de cruce şi pe turn să fie pus semnul sfinţitor al Crucii, întâlnit şi pe stemele a numeroase ţări. Primim botezul însemnaţi fiind cu semnul crucii iar la plecarea spre lumea de dincolo crucea străjuieşte mormântul şi ne e alături ca un toiag pentru veşnicie. Mulţi dintre noi purtăm la gât un lănţişor cu o cruce ca o neîncetată rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte – mă pe mine păcătosul”.
„Puterea revoltei nerevoltată”
Sfânta Cruce, tainic semn al biruinţei vieţii o cuprinde deopotrivă şi pe aceea biologică spre a o înălţa, prin Înviere spre înveşnicirea păcii. Braţele deschise ale verticalităţii noastre amintesc iubirea cu care suntem datori unul faţă de altul. Chiar şi iubirea vrăjmaşilor care, prin suferinţa pricinuită ne aduc mai aproape de Dumnezeu şi Maica Domnului. Atunci, fariseii, cei care l-au dat şi-au amintit porunca „Să nu ucizi” dar cum erau orbi de ură, au gândit că sunt în respectul poruncii dacă îl vor da pe Hristos pe mâinile judecătorului acestei lumi, deţinătorul puterii politice, lui Pilat. Stau faţă în faţă două puteri – cea a lui Dumnezeu şi cea omului. Prima trece prin timp spre a-l depăşi, a doua se poticneşte şi rămâne, spre bună luare aminte încremenită în faţa întrebării: „Ce este adevărul?”. I-a rămas străin faptul că Adevărul nu este un „ce”, el este „cine”, nu lucru, ci fiinţă, Om, anume Hristos cel întrupat anume ca să ne ajute să vedem chipul lui Dumnezeu după care am fost creaţi întru asemănare cu „Părintele tuturor luminilor”. Drama lui este a tuturor celor care, ca odinioară Pavel, încercă să „dea cu piciorul în ţepuşă”.
Minunat este, cum scria Sf. Ioan Gură de Aur” că în urletul asurzitor „Răstigneşte-L” era zdrobit pe cruce şarpele prin care a venit moartea. Fiu al lui Dumnezeu fiind, Hristos ar fi putut învia pe dată, dar nu a făcut-o ca noi să fim încredinţaţi deopotrivă de moartea şi Învierea Sa. Venind în întâmpinarea unor asemenea credinţe, Sf. Ioan Gură de Aur spune că, în cazul lui Hristos nu putem spune a fost un „leşin”, nici ceea ce numim moarte clinică. Biruind moartea prin Înviere, Hristos a biruit „lumea”, lumea păcatului pricinuitor de moarte şi spre această biruinţă ne cheamă a-I fi alături. Ne spune şi cum lăsându-ne libertatea de a alege: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Mai întâi, „lepădarea de sine”, curăţarea sufletului „plin de păcate” care aşa fiind este, spune Blaga „nimic şi eşti de toate” Roata stelelor e-n tine/ şi o lume de jivine/Eşti nimic şi eşti de toate:/ aer. Păsări călătoare/ fum şi vatră, vremi trecute/ şi pământuri viitoare/Drumul tău nu e-n afară/ Căile-s în tine însuţi/ Iar cerul tău se naşte/ ca o lacrimă din plânsu-ţi.” Din lacrimile de pocăinţa se naşte cerul spre care tânjim cu sete nestinsă din clipa căderii. O spune în taină murmurătoare tot poetul-filosof de la Lancrăm, „satul ce poartă în nume sunetele lacrimii”: „Când izgonit din cuibul veşniciei/ întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, / Îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – şi-n orice floare/ îl săgeta cu-o amintire paradisul/ Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă/ Odată, istovit de-albastru prea senin al primăverii/Căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-i stă-n putinţă împăinjenește-mi / cu-un giulgi să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori/ căci vezi, lumina lor mă doare”/ Şi-atunci Milostivul într-o clipă de-ndurare îi de-te lacrimile.” Gândul o ia binişor mai departe unde află fericirea celor care plâng, „că aceia se vor mângâia”. Plâng pentru rătăcirea de Hristos şi vor fi mângâiaţi de nehotărnicita lui milostivire cu care îi iese întru întâmpinare ca tatăl fiului rătăcitor.
Părintele Dumitru Stăniloae, de la a cărui plecare la Domnul se rotunjeşte un sfert de secol, scria că „Hristos învinge moartea prin însuşi faptul că suportă cu puterea răbdării neamestecată cu revolta şi învinge afectele de foame şi sete, de oboseală şi durere chiar prin faptul că el nu alunecă, prin ele în păcat…El suportă moartea cu puterea revoltei nerevoltate”. Crucea lui Hristos cuprinde într-o singură alcătuire iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni; faţă de Dumnezeu Ziditorul a toate, faţă de om ca zidire. Aceasta este lepădarea de sine şi asumarea crucii ne face şi Sf. Chiril al Alexandriei considera că la Tatăl nu putem ajunge decât în stare de jertfă, dăruindu-ne pe noi înşine cum spunem la Sfânta Liturghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.” Făcând astfel, lumea devine transparentă cum spune un cânt închinat Înălţării Sfintei Cruci:”În paradisul de altădată, lemnul s-a golit prin mâncare, pricinuindu-mi moartea; lemnul crucii aducându-ne lemnul hranei dumnezeiești a fost împlinită pe pământ şi toată lumea s-a umplut de bucurie.” În acest sens Hristos rămâne cu noi, cum spus-a, „până la sfârşitul veacurilor”. Întrebarea fundamentală este : cum suntem noi împreună cu Hristos? Ţinându-L răstignit pe Cruce sau lepădându-ne de noi ca de o haină învechită şi murdară pentru a ne „îmbrăca în Hristos” acceptând suferinţa cu seninătatea celui care ştie că doar astfel poate birui. E greu, dacă nu chiar imposibil pentru că omul contemporan trăieşte într-o lume care se hrăneşte cu plăceri, unde există chiar o „industrie” specializată promovată agresiv prin reclame ce ne intoxică prin superlative obsedante. Un asemenea om nu trăieşte, este, cel mult, un spectator al propriei vieţi, este trăit şi totul cade în hăul derizoriului, simptomatic teoretizat astăzi de mulţi gânditori. „Paradisul promis astfel se dovedeşte a fi unul de mucava ce poate să dispară într-o” clipă, lăsându-ne într-o lume în care până şi absurdul se pierde într-o secularizare devastatoare.
Lamentările sunt cu totul inutile sau, mai grav, perpetuează o stare în care omul este izgonit din lumea pe care el a creat-o, împovărat de un „sine” ostil. Paradoxal, e totuşi o vreme prielnică lepădării de acest „sine” pentru ca, eliberaţi, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Hristos făcând din înfrânarea patimilor egolatre, izvoditoare de luptă nesfârşită, o condiţie a ridicării condiţiei umane la înălţimea pentru care a fost creată. E o revenire la autenticitate proprie urmând pe Sf. Maxim Mărturisitorul pentru care „înţelesul pătimaş este gândul compus din înţeles şi patimă. Să separăm patima de înţeles şi rămâne înţelesul simplu. S-o facem dacă voim printr-o iubire duhovnicească şi prin cumpătare, adică prin cruce pe care s-o înălţăm, înălţându-ne pe noi, făcându-ne cu adevărat liberi. Crucea se dovedeşte astfel cea mai bun leac împotriva răului care macină şi, primind-o conştient, ne pregătim a-L întâmpina pe Hristos la a doua Sa venire întru slavă. Învăţă Părintele Dumitru Stăniloae că numai „în puterea şi lumina Crucii…creaţia va apărea, în sfârşit ca un cer nou şi un pământ nou în care locuieşte dreptatea desăvârşită.” Hristos îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este.” Lepădarea de sine, asumarea crucii proprii şi urmarea lui Hristos este Calea – nu o cale – spre această desăvârşire, care, departe de a anihila personalitatea fiecăruia, o pune în adevărata sa valoare ca lucrare a „asemănării” cu chipul lui Dumnezeu. Desăvârşirea este a iubirii despre care Dante zicea că „mişcă stelele” şi se împlineşte în iertare: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” Din ne-ştiinţa noastră funciară – cunoaştem doar „în parte” – înălţăm rugăciunea dimpreună cu Vasile Voiculescu: „Nu ne lăsa pe noi în bezmetica ceaţă,/ În somnul lumii cu bezmetice visări./ Trece-ne cu Tine din existenţă la Viaţă/ Sus în minunea Marii Deşteptări.”
Elena Solunca Moise
