"1100 de ani de excludere a românilor de la decizia politică a ţării lor se încheie la Alba Iulia în 1918" - Istoricul Vasile LECHINŢAN special pentru ZIARISTI ONLINE - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„1100 de ani de excludere a românilor de la decizia politică a ţării lor se încheie la Alba Iulia în 1918” – Istoricul Vasile LECHINŢAN special pentru ZIARISTI ONLINE

1100 de ani de excludere a românilor de la decizia politică a ţării lor se încheie la Alba Iulia în 1918

Istoricul Vasile LECHINŢAN

de Vasile LECHINŢAN

Unsprezece secole la rând poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale, prin alianţe străine şi legi nedrepte, dar şi prin fărădelegi adesea pline de cruzime pentru acest popor. Totul se decidea politic fără reprezentanţi ai celei mai numeroase populaţii, care de fapt dădea caracterul majoritar etnic al acestei ţări.

În jurul anului 904, ducele sau voievodul român din Transilvania, pe nume Gelu, este înfrânt de triburile ungare care au invadat în Câmpia Panonică şi ţara este dominată apoi de căpeteniile acestor triburi care au condus pe ostaşii săi în secolul X la peste 30 de incursiuni de jaf înspre vest, până în Asturia (Spania) şi Sicilia, terorizând o întreagă Europă. Decizia lui Gelu Românul de a-şi apăra patria este simbolică pentru stăpânirea statală de către români a ţării lor, Transilvania.

În anul 1000 se formează regatul ungar sub regele Ştefan cel Sfânt, care înlătură pe căpeteniile de triburi de la puterea lor discreţionară şi-i creştinează pe unguri, aducând la curtea sa numeroşi baroni şi clerici germani pentru a organiza politic şi religios ţara, Ungaria devenind un regat apostolic, sub autoritatea papei de la Roma (o perioadă cu sediul la Avignon, în secolul al XIV-lea). Astfel românii erau din start doar toleraţi, fiind consideraţi schismatici, pentru că erau ortodocşi şi astfel nu erau cooptaţi, ca români, la conducerea politicii interne şi externe a regatului ungar, regat care ocupase şi Transilvania. Aşadar, românii nu au avut încă din Evul Mediu timpuriu, nici privilegii pentru întreaga lor comunitate, precum secuii şi saşii, şi nici o reprezeentare a lor în conducerea regatului ungar, respectiv la conducerea voievodatului, mai târziu a principatului Transilvaniei. Secuii aveau un comite al secuilor şi saşii un comite al saşilor, puşi sub directa subordonare a regelui. Chiar şi cumanii, aşezaţi în centrul Ungariei, aveau la curte un jude al cumanilor. Românii, cel mai numeros popor din Transilvania, apar relativ târziu în documentele de epocă tocmai datorită acestui păienjeniş de documente ce reflectă organizarea şi administrarea mai ales a instituţiilor ecleziastice, ale bisericii romane apostolice, biserică ce intră treptat în conflict cu păgânii, ereticii şi schismaticii (românii intrau în această ultimă categorie). Mănăstirile, capitlurile, episcopiile şi arhiepiscopiile bisericii oficiale catolice erau cei mai mari latifundiari ai regatului şi papa îşi trimitea slujbaşii săi la strângerea dijmelor în regatele apostolice: Franţa, Anglia, Spania, Ungaria, Transilvania ş.a. În niciun document din această perioadă românii nu figurează colonizaţi sau oaspeţi (hospites), precum figurează secuii, saşii, ungurii, cavalerii teutoni ş.a., mai mult chiar, românii apar în calitate de victime ale colonizărilor sau daniilor regale, smulgându-li-se proprietăţi pentru a fi date noilor veniţi. (A se vedea în acest sens cartea, cu un titlu foarte inspirat: Din mâinile valahilor schismatici, apărută sub semnătura acad. Ioan Aurel Pop).

Excluderea românilor de la decizia politică a ţării lor continuă secol după secol. În anul 1291, la Dieta Transilvaniei sunt chemaţi nobilii, secuii, saşii şi românii. S-ar părea, la prima vedere, că documentul este o atestare a faptului că românii erau încă/deja parte a puterii în epocă, dar după cazul discutat în acest for nobiliar – şi anume dreptul de proprietate al unui nobil pe nume Ugrinus asupra unei moşii din zona Făgăraşului, zonă numită atunci şi terra blachorum (ţara românilor) -, deducem că nenobilii chemaţi la Dietă (românii) erau chemaţi doar în calitate de martori şi nu de decidenţi. Nicio participare a românilor, ca stare distinctă, cu putere de decizie politică, nu este pomenită de documente privind istoria Dietei Transilvaniei. Nu intră în calcul aşa-numita Dietă românească a Transilvaniei de la Sibiu, din 1863-1864, deoarece toate deciziile luate atunci au fost anulate prin Dieta din 1865 iar participarea românilor în Parlamentul ungar după 1867 este nereprezentativă după numărul populaţiei româneşti din Transilvania datorită celebrei legi electorale ungare, anume croite pentru a împiedeca pe români să acceadă democratic la decizia politică a statului. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi de la dreptul de vot prin această lege – o spun chiar memorandiştii la 1892.

Acesta era statutul unui numeros popor care trăia paşnic în văile cele însorite, în câmpiile cu grâne aurii, pe dealurile cu pajişti şi vii şi în munţii cei aspri ai Transilvaniei în cele unsprezece secole de asuprire, dar şi de statornicie şi de neclintită păstrare a identităţii naţionale româneşti, de croire a unei civilizaţii şi identităţi proprii inconfundabile.

Cum au fost asupriţi românii? Nobilii au avut dreptul paloşului, de a executa pe şerb la liberul său arbitru. Numeroase spânzurători sunt atestate în satele din Transilvania, în tot Evul Mediu. În veacul al XV-lea are loc acel celebru pact numit Unio Trium Nationum, făcut de nobilimea maghiară, de patriciatul săsesc şi de fruntaşii secuilor împotriva românilor, la 1437. Un anume jurist Stephanus Werböczy întocmeşte, după răscoala lui Gheorghe Doja (Dozsa), în secolul al XVI-lea, celebrul cod juridic civil şi penal al regatului Ungariei, cunoscut sub denumirea de Tripartitum (era format din trei părţi, de aici denumirea), prin care românii sunt excluşi complet – de astă dată de jure de la viaţa politică a Transilvaniei. O lumină s-a ivit meteoric la începutul secolului al XVII-lea pentru românii transilvăneni: apariţia lui Mihai Viteazul la cârma Transilvaniei, dar marele domn unificator menţine cele trei stări de la conducerea Dietei şi din marile oraşe, inclusiv Clujul, şi nu mai are timp pentru a schimba din temelii ordinea medievală stabilită în principat, deşi s-a gândit – dacă ar fi să-i dăm crezare cronicarului István Szamosközy (Zamosius) – să-i lichideze pe toţi nobilii maghiari transilvăneni. La mijlocul aceluiaşi secol XVII se tipăresc codurile de legi Approbatae Constitutiones, în 1653, unde în titlul al VIII-lea se statuează explicit că „neamul valahilor nu a fost socotit în această ţară, nici între stări, şi nici între religii…”. Şerbia pentru români ia forme din ce în ce mai crunte. Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune, de exemplu, că nobilul Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda, azi jud. Mureş) şi atât de tare l-a bătut încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Austriac preia stăpânirea Transilvaniei şi – printr-o diplomă -, împăratul Leopold menţine stările medievale ale principatului şi românii sunt în continuare excluşi de la decizia politică a ţării lor, acum sub patronajul imperiului habsburgic. Această stare este zguduită pentru o clipă, la 1784, de Horia şi de răsculaţii lui, priviţi cu simpatie de o Europă uimită, care justifica lupta lor şi adora Libertatea. Această luptă pentru libertate se întâmpla înaintea Revoluţiei Franceze de la 1789. Şi Horia şi oamenii lui cer ca „nobilime să nu mai fie”. A curs atunci mult sânge pentru Libertate, şi românii nu au uitat aceste jertfe. Tot în secolul al XVIII-lea, românii mai încearcă o dată dobândirea dreptului de a accede la decizia politică a ţării lor, de astă dată paşnic, petiţional, la 1791, prin cunoscutul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, suplică/plângere înaintată împăratului Leopold al II-lea de liderii intelectuali ai naţiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc, în numele întregii naţiunii române (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae). Apar, aşadar, liderii, intelectualii valoroşi ai naţiunii române, care nu mai sunt dispuşi să tolereze o stare politică stabilită de secolele întunecate. Ei cer ca românii să intre ca naţiune de drept în viaţa politică a ţării lor, iar „numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări, (…) întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“ iar „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în Dietă … să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune“ (D. Prodan). Revendicările erau clare. A fost însă nevoie, nu de alte petiţii, ci de Revoluţia Română de la 1848-1849, de ridicarea românilor pentru Libertate, pentru că revoluţia ungară avea planuri şi mai diabolice prin ramura ei reacţionară: să dea drepturi sociale românilor cu condiţia ca ei să renunţe la etnia lor. Mai mult chiar, a reînălţat pentru acest scop numeroase spânzurători, întocmai ca în Transilvania medievală, spre uimirea poporului român şi a lumii civilizate. Au fost numeroase jertfe din partea românilor (inclusiv numeroşi bătrâni, femei, copii nevinovaţi) pentru a opri acest plan diabolic. Mai mult, din cauza acestui terorism maghiar (sintagmă des folosită în epocă de români şi de saşi) au căzut şi jertfe nevinovate şi din partea maghiarilor, pentru că moţii au aplicat, în câteva localităţi, din păcate, legea talionului, deoarece atrocităţile gardiştilor maghiari/secui au fost insuportabil de monstruoase. Bariţiu a condamnat aplicarea de către români a legii talionului dar a avertizat că nu trebuie să înfrunţi un leu crezând că-i adormit. La adunările de la Blaj s-a strigat, într-adevăr, „Vrem să ne unim cu Ţara!”. Unii cred că aceasta e o afirmaţie lansată propagandistic de istoriografia comunistă, dar sunt în Arhive documente clare în acest sens, în limba maghiară, redactate de oficiali comitatenşi maghiari, în epocă. Poporul român era conştient de această clară – şi unică din punct de vedere al justeţii istorice – direcţie de viitor a ţării lor: Unirea cu Ţara. Poporul român a avut atunci un mare erou. Avram Iancu s-a născut în munţii cei pietroşi ai Apusenilor Transilvaniei, de la care a împrumutat dârzenia şi neclintirea în faţa furtunilor, dar şi sufletul lor încărcat de măreţie şi frumuseţe, de generozitate şi forţă. Aici, în Ţara de Piatră a Moţilor a cunoscut suferinţele şi răbdarea neamului său oropsit, legendele lui Horia ale copilăriei, toate vor fi reaprins forţele vii ale unui suflet uriaş, pus pe fapte mari, care să doboare o nedreptate de veacuri.  Despre acest mare Erou Naţional, Bariţiu scria următoarele: “Numai epocile extraordinare produc oameni extraordinari …, numai popoare ajunse la un grad oarecare al conştiinţei de sine şi al culturii se ştiu folosi de asemenea epoci şi îşi aleg sau recunosc de conducători pe bărbaţi de acei care au venit tocmai la timp, nu ca să vorbească, cât mai vârtos ca să lucre, bărbaţi ai faptelor, ai acţiunii, care apucaseră… a avea în sine spiritul naţiunii, care ştiuseră a-şi identifica interesele lor cu ale poporului şi a se inspira de mărimea epocii în care au ajuns… Avram Iancu, om născut pentru acţiune, venise tocmai la timp, tocmai în acei ani epocali…”. Şi moţii, întreg poporul român l-a urmat cu totală încrederea, astfel că Cetatea Munţilor Apuseni nu a fost nicidecum cucerită de duşmanii care voiau să desfiinţeze neamul românesc la 1848-1849. Din păcate, împăratul trădează pe români şi încheie alianţa cu Ungaria, constituind dualismul austro-ungar, patronând uniunea Transilvaniei cu Ungaria, peste voinţa românilor transilvăneni, care boicotează după 1867 participarea la viaţa politică ungară, în semn de protest. Statul ungar urmărea cu obstinaţie maghiarizarea românilor, dar şi a celorlalte etnii nemaghiare. Orice manifestare a voinţei naţionale a românilor era aspru pedepsită. Zeci de procese politice şi de presă au aruncat pe numeroşi intelectuali români în temniţele din Vaţ (Vácz) şi Seghedin, fiind sancţionaţi şi cu sume importante de bani. S-a constituit la Cluj, în 1885, cu filiale în toată Transilvania, şi societatea de maghiarizare EMKE. Într-un raport al filialei EMKE din comuna românească Corbu (azi în jud. Harghita), se comunica forului superior de la Cluj că: „De când ne-am înfiinţat noi, nici un cântec românesc nu se mai aude pe uliţă”. Românii mai încearcă o mişcare petiţionară prin Memorandul de la 1892 (la un secol după Supplex). Ei au spus clar că uniunea Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut prin „desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie”, iar maghiarii erau „seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile” şi „legile făcute [de ei] dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea”, românii pierzându-şi „încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul acestuia”. Din nou eşuează calea petiţionarismului paşnic. Eşuaeză şi tratativele româno-maghiare de la sfârşitul Primului Război Mondial, când marele om politic Iuliu Maniu a rostit hotărât, pentru totdeauna, celebra sentinţă, la încheierea tratativelor, în noiembrie 1918: „Despărţire definitivă”.

Ce au moştenit românii de la aceste secole întunecate ale Evului Mediu atât de longeviv în Transilvania, durând până la 1848-1849 şi prelungit în alte forme până la Marea Unire? În primul rând, şi „la vedere”, au moştenit sărăcia şi înapoierea economică, lipsa accesului la civilizaţie urbană, la tehnologii, la ştiinţă, la beneficiile medicinii, la prosperitate. Această situaţie a frânt destine şi talente, secol după secol. Au moştenit apoi – poate cea mai cumplită moştenire – privarea de opere culturale care puteau fi create de poporul cel exclus de la drepturi politice şi naţionale, de la şcoli şi din oraşe, opere care ar fi putut sta în rând cu cele ale popoarelor civilizate ale Apusului, dacă nu ar fi fost înăbuşite atâtea talente. Avem astfel drept moştenire cruntă opacitatea privirii în urmă la fiinţa noastră naţională din aceste secole transilvane: nu ne putem cunoaşte strămoşii, atât genealogic (decât cam până la mijlocul secolului al XIX-lea, astfel că suntem privaţi de dreptul elementar al omului la trecutul său), cât şi viaţa lor concret-istorică, aşa cum alte popoare au şansa de a vedea în trecutul lor, de exemplu englezii prin Geoffrey Chaucer (c. 1343-1400), Thomas More (1478-1535), William Shakespeare (c. 1564-1616), Henry Fielding (1707-1754), francezii prin François Villon (1431–1463), Rabelais (cca 1494 – 1553), Molière (1622 –1673), Racine (1639 –1699), Corneille (1606- 1684), Perrault (1628—1703), italienii prin Dante (1265-1321), Petrarca (1304 – 1374), Boccaccio (1313 – 1375), Tasso (1544–1595), Goldoni (1707 –1793), spaniolii prin Cervantes (1547 – 1616), Lope de Vega (1562 – 1635), Calderón de la Barca (1600 – 1681), germanii prin Goethe (1749–1832), Schiller (1759 – 1805), Olanda prin Peter Bruegel cel Bătrân (cca. 1525 – 1569) ş.a. O altă moştenire a secolelor întunecate este privarea de instituţii de educaţie mari, care creează civilizaţie şi desăvârşesc personalităţi. În Transilvania domnea întunericul, în ţări occidentale au apărut universităţi încă din secolul al XI-lea: Universitatea din Bologna în 1088, Universitatea Oxford în 1096-1167 (care a dat până în prezent 26 de prim-miniştri ai Marii Britanii, zeci de laureaţi ai premiului Nobel şi zeci de şefi de state ale diferitor ţări), Universitatea din Paris – Sorbona din 1160-1250, Universitatea Cambridge din Marea Britanie din 1209, Universitatea din Salamanca, Spania, din 1218, Universitatea din Padova, Italia, din 1222. Universitatea din Napoli din 1224, Universitatea din Valladolid din 1241, Universitatea din Coimbra, Portugalia, din 1290 etc. În timpul secolelor noastre întunecate au apărut în statele civilizate şi mari academii: Academie Francaise în 1635, Royal Society din Anglia în 1660 etc . În Transilvania, însă, domnea huzurul nobilimii. Un umanist maghiar transilvănean, János Apáczai Csere (1625 – 1659), cu şcoli în Apus, a dezavuat complet purtarea iresponsabilă din punct de vedere moral şi intelectual a nobililor maghiari, care nu se preocupau nici măcar pentru progresul limbii lor maghiare, nemaivorbind de interesul pentru accederea iobagilor lor la educaţie şi cultură.

Şi astfel vine momentul de graţie 1 Decembrie 1918, când părea că „a răsărit, nu un soare, ci toţi sorii secolelor trecute”. S-a revărsat spre Alba Iulia „cel mai curat suflet al unui popor”, pentru a-şi clădi, de astă dată cu propria-i voinţă, statutul unei vieţi democratice şi libere, pentru a „jura credinţă civilizaţiei umane” şi pentru a înlătura orice privilegiu şi exclusivism etnic în cârmuirea politică a ţării lor. „Drapelul” de la Lugoj scria: „Am înviat! Suntem şi vom fi! De aci înainte este depus prezentul şi viitorul nostru în mâinile noastre”. O voinţă de nestăvilit a hotărât ştergerea pentru vecie a „veacurilor de avânt zdrobit şi de speranţe împiedecate” (N. Iorga). Uriaşul clocot sufletesc al celor prezenţi la Alba Iulia şi al celor rămaşi acasă voia să răscumpere „veacuri întregi de suferinţe”. Spre Alba Iulia se îndreptau din toate colţurile Transilvaniei, cea umilită de atâtea secole nedrepte, coloane de români îmbrăcaţi în cele mai frumoase straie pe care femeile românce le-au croit cu suflet şi artă din generaţie în generaţie. Era „la Alba Iulia-n cetate” o mare de oameni, ţărani îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, după portul din fiecare zonă etnografică, coborând de la Iza şi Apşele de peste Tisa, până la Timiş şi Cerna, din Apusenii lui Iancu, din Crişana, din ţinutul Năsăudului, din Ţara Oltului (Ţara Făgăraşului) şi Braşov, de pe Mureş şi Târnave, din Orăştie, din ţinuturile someşene, din Satu Mare, Arad, Zarand, Beiuş, Haţeg, Lugoj, Caransebeş, Ţara Bârsei, din Mărginimea Sibiului, din ţinutul Pădurenilor, din cel al Huniazilor, din Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, din Câmpia Ardealului, din zona Clujului şi a Turzii, din Valea Gurghiului şi a Beicii, din Ţara Silvaniei, din ţinutul Bistriţei etc. Atunci a fost văzut acolo „cel mai frumos tablou din istoria unui neam de ţărani”. O mare de drapele tricolore, pancarte indicând locurile de origine, mulţimea aşezată în rânduri nesfârşite în bună rânduială, cântecele naţionale „Deşteaptă-te Române”, „Pe-al nostru steag e scris Unire” şi „La arme” – iată tabloul unei veritabile fresce naţionale. Drumul spre Cetate era străjuit de moţii din Apusenii lui Avram Iancu, înarmaţi şi îmbrăcaţi în straie albe, ca nişte columne. Trist este faptul că au rămas cu visul neîmplinit o serie de delegaţii participante la Alba-Iulia, cum sunt cele din Bătania, judeţul Cenad, din Giula şi Chitihaz, judeţul Bichiş – localităţi rămase în Ungaria; apoi Apşele şi Slatina de peste Tisa – azi în Ucraina; Vârşeţ (cu unsprezece delegaţi la Alba-Iulia), Voievodinţ, Deliblata şi Biserica Albă – rămase în Serbia.

Toţi martorii oculari au fost uimiţi de maturitatea şi demnitatea politică şi naţională a făuritorilor actului Marii Uniri, a mulţimii prezente la Alba Iulia, de faptul că românii „sunt un popor vrednic de mari acte istorice”. Vasile Goldiş spunea că „Niciun neam nu a dovedit maturitatea atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o la 1918 poporul român”. Secretul miracolului românesc de atunci trebuie căutat, totuşi, în pleiada de mari intelectuali, impresionantă ca număr şi ţinută morală şi politică, pe care i-au avut şi în care au crezut românii atunci, de la modelatori de suflete (Octavian Goga, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Ioan Lupaş, Ion Agârbiceanu ş.a), la oameni politici (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Pop de Băseşti – „badea George”, Vasile Lucaciu – „Leul de la Şişeşti”, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali, Ghiţă Pop, Simion Mândrescu, George Moroianu,Victor Deleu, Silviu Dragomir, Vasile Stoica, Amos Frâncu, Emil Haţieganu ş.a.). Poetul Al. Vlahuţă scria atât de frumos că „îndărătul strălucitei biruinţi pe care o sărbătorim au stat legiunile de mucenici, toată oastea nevăzută a trecutului nostru”.

Conştiinţa naţională ajunsese la apogeu. Zicea Octavian Goga în anii cei grei de la sfârşitul secolului al XIX-lea că: „Pe boltă, sus, e mai aprins,/ La noi, bătrânul soare,/ De când pe plaiurile noastre/ Nu pentru noi răsare…/”. Trebuia, deci, ca bătrânul soare să răsară şi pentru noi, nu numai pentru opresorii de veacuri ai poporului român. Toate naţiunile puternice ale Europei şi-au realizat unitatea naţională, mai devreme sau mai târziu. Marea Unire s-a făcut pentru ca naţiunea română să fie mai puternică, să aibă o identitate, să nu piară fără nume şi rost şi poporul să nu sufere crunta opresiune etnică şi socială. Prin Marea Unire s-a urmărit crearea unui scut de demnitate şi libertate naţională a poporului român în cadrul unei graniţe fireşti; s-a urmărit eliberarea din sclavia de veacuri, pentru a se putea dezvolta şi a nu mai fi înăbuşite atâtea talente. Vrednicia uriaşei generaţii a Marii Uniri este dovedită şi de marile instituţii create apoi, cu care s-ar putea mândri oricare naţiune civilizată. Este vorba de universităţile de rang internaţional de la Cluj, Cernăuţi şi Chişinău; de primul Institut Speologic din lume, creat de Emil Racoviţă la Cluj; de Muzeul Limbii Române de la Cluj; de teatre şi opere naţionale de primă mărime, înfiinţate în capitalele provinciilor alipite la Patria Mamă; de academii de înalte studii agronomice, de academii comerciale, de Şcoala de Arte Frumoase de la Cluj, de numeroase alte institute de cercetare. Au înflorit o literatură şi o artă plastică demne de marile creaţii ale umanităţii. De asemenea, au fost construite mari catedrale ortodoxe în centrele oraşelor, inclusiv la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, la Târgu Mureş, Cluj etc.

Făuritorii Marii Uniri au atras atenţia că noi, românii, nu trebuie „să devenim din asupriţi asupritori„. Din start se vede că generaţia 1 Decembrie 1918 credea într-un stat unitar românesc ce acordă ceva cuiva, pe teritoriul naţional, şi nu într-un stat destrămat, care asistă cum unii îşi acordă singuri – aşa cum înţeleg extremiştii – „drepturi” şi „libertăţi”, pentru a purifica anumite zone de români. Declaraţia de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 prevede clar o „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare„. Dar vedem apoi că această deplinătate este prevăzută în cadrul României, nu în autonomii teritoriale pe criterii etnice. Iuliu Maniu spunea la Alba Iulia, în 1920: „Să dăm posibilitatea tuturor neamurilor cari locuiesc cu noi dimpreună ca şi ele să se dezvolte, să se simtă libere, să se simtă acasă la noi”. Aşadar, se preciza clar o locuire „cu noi dimpreună” a acestor neamuri, pe un teritoriu naţional al României, „la noi”, nicidecum „la ele”, adică în teritorii al României purificate de români.

Românii transilvăneni aveau la momentul 1918 un lung exerciţiu de civilizaţie în vatra lor de locuire, exerciţiu care include răbdare, speranţă, construcţie şi nu violenţă. La Alba Iulia, în zi destul de geroasă de început de decembrie 1918, românii au realizat paşnic cel mai însemnat act al exerciţiului lor de civilizaţie milenar: eliberarea de secolele nedrepte şi făurirea unităţii naţionale pentru a putea participa şi ei liberi la decizia politică a ţării lor, atât de importantă pentru croirea propriului destin.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Arhivele Nationale / Colectia Daniel Siegfriedsohn

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.