La Catedrala Națională cu Sfântul Apostol Andrei cei Întâi Chemat – Ocrotitorul Tuturor Românilor. Și astăzi, mii de credincioși au fost la Catedrala Națională, pentru a-și sărbători Apostolul! La Mulți Ani! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

La Catedrala Națională cu Sfântul Apostol Andrei cei Întâi Chemat – Ocrotitorul Tuturor Românilor. Și astăzi, mii de credincioși au fost la Catedrala Națională, pentru a-și sărbători Apostolul! La Mulți Ani!

Sfantul Apostol Andrei la Catedrală – Mozaic de Daniel Codrescu

Și astăzi, zeci de mii de credincioși au fost la Catedrala Națională pentru a-și sărbători Apostolul! Preafericitul Părinte Teofil al III-lea al Ierusalimului și Preafericitul Părinte Daniel al României au oficiat vineri Sfânta Liturghie la hramul secundar al Catedralei Naționale, dedicat Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul Românilor.

Foto: Raluca Ene / Basilica

de Elena Solunca Moise

Se tânguia Ecleziastul cum că totul e deșertăciune, că omul nu poate înțelege toate câte sunt sub soare, dar se ostenește căutând-le un rost și că dacă înțeleptul crede că le cunoaște, nu poate să le pătrundă. În acest pustiu spiritual, bântuit de rătăciri, la plinirea vremii, a apărut Sf. Ioan Înaintemergătorul, glasul celui ce strigă în pustie, dăruit cu Duh Sfânt încă din pântecele maicii sale. Glasul său străbate vremurile: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor.” Când Hristos s-a apropiat să primească Botezul, luminat de Duhul Sfânt, cel ce propovăduia pocăința rostește: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii.” Cum adevărata pocăință merge dimpreună cu smerenia, Înaintemergătorul Domnului s-a sfiit să-L boteze, spunând că el ar trebui botezat, însă când Hristos i-a spus să facă cele cuvenite, a făcut ascultare. Atunci, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel,odihnă aflând deasupra capului Hristos, în timp ce gasul Tatălui Ceresc a mărturisit în fața tuturor și pentru totdeauna: „ Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care am binevoit.” Între ucenicii care-l însoțeau pe Botezătorul Domnului era și Andrei, împreună fratele său mai mare – Petru. Erau dintr-o familie oameni sărmani, ducându-și viața din pescuit – meserie grea, nu lipsită de primejdii și care presupunea dibăcie, multă, foarte multă răbdare, puterea de a o lua de la început chiar atunci când, după multă osteneală. năvoadele erau goale. Despre viața lor povestește Sf. Ap. Petru menționat de Pseudo Clement într-o scriere apocrifă: „Trăiesc doar din pâine, cu măsline și doar arareori cu un vas cu ierburi. Îmbrăcămintea mea este ceea ce vezi, nu mai cer nimic altceva. Căci fratele meu Andrei și cu mine am crescut din copilărie ca orfani, dar extrem de săraci și de nevoie ne-am obișnuit cu munca…Mintea mea nu privește la cele prezente, ci L-au urmat pe cel care și astăzi ne sfătuiește; Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă. Adică cele veșnice și prin urmare nici un lucru vizibil nu mă încântă” Înțelegem astfel de ce nu a stat pe gânduri și a urmat pe dată pe Hristos, care și-a început propovăduirea cu aceleași cuvinte.

Deși menționat numai de două ori în Evanghelie, Andrei a fost neîncetat în ceata apostolilor de care nu s-a despărțit. El a fost primul care L-a recunoscut pe Iisus și l-a vestit fratelui mai mare în virtutea respectului și ascultării pe care cei mici le datorau celui mai mare Mai era și datina care statornicea că dacă tatăl nu mai trăia, atribuțiile treceau pe seama primului născut. Îndatoritor, spune deci hotărât “Am găsit pe Mesia “. Nu a spus un Mesia , fiindcă, vremurile fiind tulburi, mulți erau cei care revendicau a fi Salvator. În Evanghelie se mai pomenește de Andrei și când i-a spus lui Hristos, că nu au de unde hrăni atâta mulțime, ei având doi pești și cinci pâini, martor fiind deci la minunea înmulțirii pâinilor. Îl mai întâlnim pe de Apostolul Andrei când, s-a dus împreună Filip, să-L anunțe pe Hristos că este căutat de elini. În sfârșit, numele lui este menționat în Faptele apostolilor la coborârea de pe Muntele Măslinilor. După tragerea la sorți, lui Andrei i-a revenit, între alte locuri și Sciția.

Și-a împlinit misiunea cu o râvnă și pricepere pe măsura credinței și a iubirii pentru Mântuitorul lumii. Ne-a lăsat moștenire deopotrivă activitatea sa apostolică și o serie de scrieri considerate apocrife, Opera sa scrisă, după cum atestă Remus Rus în lucrarea sa dedicată Sf. Andrei, poate fi structurată pe două dimensiuni – cele cu un conținut teologic și filosofic și cele care relatează minunile sale, destul de greu de înțeles trăitorului dintr-un timp secularizat, Ele s-au dovedit însă deosebit de importante pentru acel timp, având ca temei două componente – cuvântul și minunea, kerigma, care dădea conținut cuvântului după cum învață și Sf. Ap. Iacob că fără faptă, credința este moartă. E vital să subliniem aceasta pentru a înțelege secularizarea de care mulți se lamentează, recunoscându-și indirect necredința proprie compensată de o trufie pe măsură. Aroganța multora devine unealtă a secularizării, sau cum spunea Mircea Elade că asistăm la o sacralizare a profanului și o profanizare a sacrului.

Sf. Andrei, slujind Adevărul, singur spunea celor care îl urmau: Ați văzut săvârșite prin mine multe fapte pe care nu puteți să nu le credeți; semne săvârșite și pe care chiar natura mută le-ar striga în gura mare.” Minunea este folosită, într-o egală măsură, ca argument, investit cu funcție gnoseologică să zicem, și ca un act eliberator soteorologic împreună asigurând statutul ontologic al discursului său. Altfel, cuvântul, fără faptă sună ca un butoi gol, care făcând un mult zgomot asurzitor abia reușind să-și vestească lipsa oricărui conținut…acele cuvinte goale ce, spunea Eminescu „din coadă au să sune”. Când se vorbește mult de secularizare și o deplâng mai ales cei care s-ar cuveni s-o combată ar trebui să ne gândim, fiecare după mintea sa, dacă nu cumva este printre cei care, spune Ap. Pavel, cu gura laudă pe Dumnezei dar cu fapta se leapădă.

Iubirea – leacul suferinței

Citind și astăzi cele scrise atunci de Apostolul lupilor simți cum te cuprinde un anumit patos al credinței izvorât dintr-o sinceritate autentică, imposibil de contestat și percepută ca speranță neclintită. Nici măcar o lamentație, ci mărturisirea fericirii că cineva ne-a iubit. Continuă luându-ne dimpreună mărturisitori: Fericită existența noastră că cineva s-a milostivit de ea. Nu suntem făpturi aruncate pe pământ căci am fost recunoscuți de o atare înălțime. Nu suntem ai vremi ca să fim dizolvați în timp…Mai degrabă suntem căutători ai celor de sus. Aparținem Celui ce își arată milostivirea Suntem al Celui care este bun și prin aceasta am scăpat de rele, ai Celui Drept prin care respingem nedreptatea, ai celui îndurător prin care respingem orice neîndurare…ai luminii prin care am înlăturat întunericul…a Celui ce dăinuie prin care am învățat ceea ce nu dăinuie. Cum vedem, răul nici măcar nu este pomenit, el nu are rost în această lume pentru că nu a fost creat de Dumnezeu care toate cu înțelepciune le-a făcut . Răul, cum avea să spună mai târziu Sf. Vasile cel Mare, nu este decât absența binelui pe care suntem datori a-l face. Adresându-se ucenicei sale Maximillia, care avea necazuri și le punea pe seama diavolului, hulitor față de cele înalte o ruga cerând să nu se lase copleșită de cele pământești: Te rog iubește-L pe Hristos și nu te lăsa învinsă de ceea ce este mai rău. Dragostea de Dumnezeu și de aproape duce spre comuniune, împreună trăire și rugă pentru eliberarea din răul ce bântuie la ceas de încercare tot omul. Leacul suferinței este iubirea care îndeamnă la solidaritate: Urmați profundei mele iubiri și învățați din suferințele mele despre care vă vorbesc acum. Primiți mintea mea ca arvună și fiți părtași comuniunii care vă este nouă și îmbrăcați-vă în suferințele mele…Într-un cuvânt, fugiți de ceea ce este trecător și chiar acum alăturați-vă mie. E un sfat nu mai puțin folositor astăzi când trăim sub spectrul derizoriului, ca odinioară cei din latura și umbra morții. Aici s-a ajuns pe drumul deschis de Nietzsche cu al său Dumnezeu a murit, continuat de Dostoievski, proorocul noului ev, cu acel adagio că totul e permis. Dacă totul e permis, nimic nu mai are importanță, realitatea virtuală nivelează totul generând trăiri virtuale în care omul nu se poate recunoaște ca alcătuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci doar o cifră între altele, un zombi.

Cinstirea Sf. Ap. Andrei este mângâietoare și folositoare astăzi, când invocăm lipsa de modele, punându-ne în față e cel al creștinului care fiind în lume, nu este din lume. Nu este nouă lumea de astăzi, cum nimic nu e nou sub soare și, cu osebire, ne determină s-o caracterizăm cu cuvintele Psalmistului: Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni. Îi recunoaște ușor dacă privim cu luare aminte cum:Se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face strâmbătate, pe sine se binecuvântează. Așa apar idolii care cer închinare și jertfă, dar nu doar că nu fac nimic bun, dar, cum se spune, smintesc pe cei slabi, îi fac să sufere și să se abată de la dreapta credință nu în vorbe, ci în fapte. Mai mult, astăzi o adevărată industrie a imaginii promovează cu sârg amăgirea, atrăgând atenția de la cele ce sunt adevărate pentru om. Adevărate sunt cuvintele rugăciunii Tatăl nostru în care cerem să se facă voia lui Dumnezeu pe pământ, cum îngerii o fac în cer. Sf. Andrei ne dă curaj spunând, nu să imităm pe cei care greșesc, sau să ne răzbunăm, ci să chemăm neîncetat numele Domnului, astfel ca acela care vrea să ne piardă să nu aibă putere.

Slujitor vrednic al lui Dumnezeu, Andrei a fost dăruit cu facerea de minuni, Forma cea mai bună de recunoștință pentru acest dar este închinarea la Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel adevărat. Făcând asta, încredința Andrei, omul se va face vrednic de mai multe daruri. Smerenia lui îndeamnă la urmare căci nu înălța ditirambe găunoase ca să impresioneze și când minunile îndreptau oamenii el, le vorbea despre Dumnezeu adevărat în numele căruia putea vindeca bolnavii. El, omul o face cu puterea numelui Celui în fața căruia tot genunchiul se cuvine plecat. Au venit și învățați și filosofi căutând a-l contrazice, dar niciunul nu a reușit să reziste în fața argumentului acestui om, căci om era, dăruit cu har. Odată, mai marii s-au înfuriat atât de rău, încât au trimis să-l aresteze, dar când soldații, ajungând la modesta lui casă, l-au văzut cum se ruga și fața i se lumina, s-au oprit și au refuzat ordinul și au luat drumul înapoi. Ne întrebăm, nu odată de ce rugile noastre nu ne sunt ascultate, deși dăm pe acatiste și slujbe cât pentru medici sau mai mult. Răspunsul ni-l dă tot Sf. Andrei care, ajungând într-o cetate, a fost întâmpinat de oamenii torturați de un șarpe imens. Cu puterea cuvântului izvorâtă din credință nezdruncinată, curățenie desăvârșită și iubire nefățarnică a zis cu glas tunător: Criminalule, ridică-ți capul pe care l-ai ridicat de la început împotriva slujitorilor lui Dumnezeu. Șarpele auzind, a scos un sunet asurzitor, s-a încolăcit în jurul unui stejar și a murit. Altădată, când o femeie însărcinată nu putea naște au adus-o la Andrei. Văzându-i sufletul, Apostolul i-a spus că este imposibil câtă vreme s-a însoțit cu demonii care nu pot face nici un bine, nici lor înșiși. Cu rugă fierbinte a cerut Domnului și a fost auzit de cel care face toate pe care le dorește, și a primit răspuns: de născut, se va naște, dar va muri de îndată fiindcă era rodul desfrânării. S-ar fi cuvenit a cere iertare, dar nu a făcut-o și e pentru noi pildă cum că nici Dumnezeu nu iartă dacă nu i se cere iertare.

Nenumărate sunt minunile Sfântului ce și-a dovedit bărbăția (Andrei înseamnă bărbat) în luptă cu diavolul și slujitorilor lui pe care i-a învins în numele lui Hristos și a Crucii Sale. O facem a recunoștință căreia și, urmându-i pilda, s-o înțelegem ca mai multă slujire ș dăruire. Sfântul ale cărui cuvinte le putem auzi și astăzi dacă ne aplecăm urechea la ceea ce rămâne netrecător după ce trecerea ireparabilă a timpului acea panta rei de care vorbea Heraclit. Neclintită a fost credința în Hristos a Sf. Andrei și nu este egalată decât de iubirea pentru Dumnezeu și aproape. Altfel, singură, credința poate luneca lesne spre fanatism, iar orientată spre rău seamănă moarte și distrugere, La rându-i, iubirea singură este foarte fragilă și privind doar la cele ale vremelniciei cade la soroc, cum frunzele cad toamna.

Adresându-se celor de atunci și deopotrivă nouă, Andrei o face cu dragoste părintească numindu-ne copii și ne învață cum să creștem în Dumnezeu, făcând ca în timp ce chipul cel din afară trece, acela din interior să se înnoiască. Fiecare are câte un dar și e dator să-l facă roditor cum Hristos-Omul a făcut-o deschizând Calea înveșnicirii sub semnul biruitor al Crucii, altarul pe care s-a jertfit pentru noi toți și pentru fiecare spre primi cele necesare mântuirii. Dăruindu-se lui Hristos, s-a făcut Apostolul Său și în această calitate ne cheamă: Dacă doriți viața cea netrecătoare, Eu sunt. Dacă doriți odihnă de orice trudă, Eu sunt;Dacă doriți un frate adevărat care să vă separă de frații falși, Eu sunt fratele vostru…Iar dacă doriți să căutați ceea ce e cu mult mai valoros ca voi, mă aveți pe Mine cu tot ce este al Meu va fi al vostru.

Putem trăi bucuria care cuprindea inima celor care îl ascultau și ne facem părtași ei, o părtășie care este lucrătoare dacă pornește din pocăință, care numai împlinită deschide calea spre împărăția cerurilor pe care înaintemergător de-a pururi este Hristos, Folosindu-ne de cuvintele Apostolului lupilor să putem spune cu glasul unei singure inimi: Suntem ai binelui prin care se lasă la o parte tot ceea ce este rău; ai celui Drept prin care respingem nedreptatea, al Celui îndurător prin care respingem orice neîndurare …ai Celui Unul prin care ne-am îndepărtat de cei mulți, ai celor cerești prin care ne-am îndepărtat de cele pământești; ai celui ce dăinuie împotriva celor care nu dăinuie. Să fim mândri, deci de Cel ce s-a milostivit de noi, dar nu mândria vicioasă ci o mândrie ca putere de a urma lui Hristos.

Dacă, după cuvintele lui Horațiu, nu poți dori ceea ce nu cunoști, acum, având știință de ele, să facem ca străbunii noștri care nu au stat pe gânduri și au urmat cele vestite de Sf. Ap. Andrei. Creștinarea noastră e aproape un miracol, fiind făcută de jos în sus, adică, mai întâi a crezut poporul și apoi mărimile. Analizând acest proces savantul Simion Mehedinți în lucrarea Creștinismul românesc, scrie că aceasta a fost posibil datorită credinței în nemurire a strămoșilor daci care generat atitudinea profund creștinească a lipsei de răzbunare. Și acum, în ciuda modernizărilor de tot felul, mai auzi bătrâni zicând lasă-l în plata Domnului sau dacă cineva nu mai are răbdare, i se spune: Dumnezeu nu bate cu ciomagul, așteptând pentru că vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară. Avem datoria să amintim mereu ultimele cuvinte ale Sfântului Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunați. Văzând lumea în care trăim, cu nesfârșita gâlceava ne vine în minte ruga; Doamne, dă-ne vreme de pocăință și timp de întoarcere,

Suntem ai Celui ce dăinuie împotriva a ceea ce nu dăinuiei

Vulturul propovăduirii evanghelice nu a cunoscut odihna purtat de dorința de a propovădui pe Hristos pe care L-a urmat și de dragostea pentru oameni învățată de la Iisus care vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Mai propovăduia Apostolul și o viață curată, căci nu te poți apropia de Hristos și cu atât mai mult să-L dacă ai sufletul și trupul îngreunat de negreala păcatelor aducătoare de moarte. Nu este de mirare deci că și-a trezit mulți dușmani printre închinătorii la idoli care s-au și grăbit a-l căuta ca să-l prindă și să-l dea morții. Dar, Apostolul propovăduia cu aceiași ardoare de parcă prigoana i-ar fi dat puteri sporite să-și împlinească misiunea. Așa a ajuns la Sinope unde trăiau mulți iudei și, după o minune a deschiderii porților închisorii, s-au pornit mai aprig împotriva Apostolului. L-au prins și l-au târât pe străzi și piețe lovindu-l cu sălbăticie spre a fi clătinare de cap pentru cei care îl urmau. Au făcut-o cu o cruzime inimaginabilă și, după ce au terminat, l-au aruncat în afara cetății mai mult mort decât viu. Atunci I s-a arătat Iisus îndemnând a se ridica și a făcut-o spre surprinderea tuturor celor de față. Fidel credinței, și-a continuat drumul împreună cu toți cei care îl însoțeau ca și ca cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ajungând la Patras. Aici, au tras la un locuitor, Sosie, pe care-l vindecase de o boală cumplită. Cum vestea a minunii sale a umplut orașul, prigonitorii și-au întețit eforturile pe măsură ce Apostolul vindeca oameni. Vindecând, le atrăgea atenția la suflet pe care îl vindeca primul pentru că doar el care aduce cu sine și sănătatea trupului. În cele din urmă și dus la mai marele cetății Aegeatis, a cărui soție Maximilia îi era ucenică de taină, a fost judecat și condamnat la moarte pe crucea în forma de X răsturnat, care de atunci îi poartă numele. Înainte de execuție, l-au purtat spre locul osândei cu picioarele înlănțuite și mare le-a fost uimirea, dar mai mare furia, când vedeau cum porțile bine închise ale închisorii se deschideau când Apostolul le însemna cu semnul biruitor al Crucii.

Și-a dat sufletul în mâinile Domnului într-o zi de 30 noiembrie care de atunci a rămas, spre pomenirea din neam în neam, îi poartă numele. Vom încheia cu cele ultime cuvinte, un adevărat crez de viață pe care l-a propovăduit și pe aceste meleaguri intrând în plămada sufletului și rămânând acolo spre lucrare bogat roditoare: Stăpâne nu lăsa ca Andrei, cel legat de Crucea Ta să fie iarăși dezlegat. Nu mă da celui nerușinat. O Iisuse nu lăsa pe cel legat de taina Ta. Părinte nu lăsa pe vrăjmașul Tău să mă dezlege pe Mine, cel ce sunt legat de harul Tău, ca cel ce este mic să umilească pe cel ce a cunoscut măreția Ta. Ci Tu însuți, o Hristoase…primește-mă, astfel încât prin placarea mea la Tine să se uimească toți cei înrudiți cu mine, să găsească odihnă în slava Ta.

Născut în Betsaida Iudeii, Andrei, fratele mai mic a lui Petru a plecat ca un Odiseu să propovăduiască Vestea cea bună a Mântuirii prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu care astăzi s-a născut din Fecioara Maria, Sfânta Maică a Lui și Maica noastră preacurată. În mentalul poporului nostru Sf. Apostol Andrei este cinstit cu o evlavie specială purtată în sufletul neamului de la o generație la alta ca o făclie călăuzitoare. Pe aici, pe tărâmurile lupilor, străbunii povesteau cum Apostolul a fost vegheat chiar de Marele Lup Alb, foarte posibil numele ultimului preot al lui Zamolxe. E aici o taină pe care rațiunea nu are cum o pătrunde și îi rămâne a o reconstitui din mărturiile celor care, văzând, au spus și a celor care, nevăzând au crezut trăind fericirea la care apostolul Toma . nu a ajuns. În Legendele dacilor liberi, Felix Crainicu și Costi Ioniță scriu la sfârșit: În codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima curată pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți? E suficient să încercăm pentru că, la noi, cum se spune pleci de la un fapt real și ajungi în legendă de unde te poți întoarce îmbogățit și îmbogățind realitatea. Spre seme ale timpului stau mulțime de datini și vom aminti că în această seară se pune grâu la încolțit ca bun început al recoltei viitoare. E și spre aducerea aminte că nouă ne revine a-l îngriji ca să ne putem bucura de pâinea cea de toate zilele pentru a ne închina lui Hristos, Pâinea vieții. E ca și cum am începe pregătirile pentru Nașterea Sfântă, curățindu-ne inimile și împodobindu-ne cu ce avem mai izvorâtor de dăinuire – credința sinceră întărită prin iubire lucrătoare din care să răsară speranța asemeni stelei i-a condus pe magi spre Bethleem. Despre Apostolul Andrei ne spune colindul: Andrei acolo-n schit,/uite c-a ieșit/Cu papucii lui, talpa raiului/ Și potcapul lui,?Arca cerului,/Cu veștminte sfinte,/ Frații înainte,/ Cu toiag și cruce/Candele-n răscruce/ Lumânări aprinse/ Vâlvătăi cuprinse/ Iar Sân Andrei,/Sub Crucea din tei/Schitul din grindei/ Se ruga mereu / la bun Dumnezeu.

Tuturor celor care au primit la botez numele de Andrei, Andreea și derivate lor să le dăruiască Bunul Dumnezeu ani mulți și binecuvântați, cu sănătate, bucurii și spor în tot lucrul plăcut lui Dumezeu și de folos semenilor!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.