“Vezi! Credința ta te-a mântuit!" Vindecarea orbului din Ierihon - Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“Vezi! Credința ta te-a mântuit!” Vindecarea orbului din Ierihon – Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Împreună cu Apostoli, Hristos urca spre Ierusalim, Cetatea Sfântă sau Cetatea păcii cum mărturisim în cânt:, Luminează-te noule Ierusalime,/Că slava Domnului către tine a coborât. Nu este vorba de un alt Ierusalim, ci același transfigurat odată cu venirea lui Hristos anume ca ”Lumină a lumii” să fie. Pe drum spre Ierihon, Mântuitorul le vorbea celor dimpreună cu el, pentru a treia oară, de pătimirile ce aveau să urmeze – cum va fi dat pe mâna fariseilor care îl vor judeca, după dreptatea lor…una nedreptății. Cum Îl vor condamna apoi și va fi omorât, dar va învia a treia zi. Spune Apostol Luca scrie că, atunci, nu au înțeles nimic din acestea căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei și nu înțelegeau cele spuse. Nici nu aveau cum să înțeleagă, ochii lor fiind încă închiși , nu îndeajuns pregătiți să vadă Adevărul eliberator de moarte. Dintru început se supune luării minții existenței mai multor forme de orbire. A lor era acea una a minții. încă întârziind în latura și umbra morții. Se îndrepta spre Ierihon, ”cetatea blestemată” și la marginea drumului a văzut un orb, care cum o fac atâția alți cerșea la mila altora. Auzind glasurile celor din jur, a întrebat cine trece și i–au spus că trece Iisus Nazarineanul. Deodată, ca la o ultimă și neașteptată speranță, a strigat: Iisuse, Fiul lui David, fie/ți milă de mine. Cei din jur l-au mustrat, voind să nu-i fie auzit glasul,însă ocara lor îl făceau și mai stăruitor. Ca și altădată. Hristos nu l-a mustrat, ci, mai mult, a cerut să fie adus la el ca toți să poată vedea că era orb și apoi să cunoască adevărata minune. O minune a cărei semnificație depășește doar un om anume – de aceea nu i se dă numele – pentru a cuprinde întreaga umanitate de la începuturi până în vecie, sau mai bine spus, după căderea primilor oameni. Am putea spune că este acel ”necunoscut” de care vorbea Alexis Carel. Sau – de ce nu – oricare om care își dorește milostivirea dumnezeiască ca prin ochii trupești să i se deschidă cei ai inimii, ”organ al transcendenței”.

Doamne, să văd!”

L-a întrebat Iisus: Ce vrei să-ți fac? Fiul lui Dumnezeu respectă darul divin al libertății și nici binele nu-l face împotriva libertății omului. Răspuns-a omul care cerșea spre surprinderea tuturor: ”Doamne, să văd!”. Nu a cerut bani cum o făcea și cum fac atâția. A cerut ceva care, la prima vedere, este imposibil pentru orice om chiar și astăzi și, presimțind, i s-a adresat ”Doamne” și nu ”Învățătorule” cum 0 făceau cei mai mulți. Desigur, nu ochii cei trupești îl făceau să se adreseze astfel, ci acei ai inimii care l-au făcut să recunoască descendența din David din al cărui neam avea să vină Mesia. Ca Fiu al lui Dumnezeu care a zis și s-a făcut, rostit-a: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Nu l-a cercetat mai mult, ci a făcut ca odinioară Părintele ceresc a spus: Să fie lumină. Mai mult, nu a spus simplu te-a vindecat, ci te-a mântuit, adică te-a eliberat de tot răul și văzând vei ști pe unde mergi și încotro. Minunea s-a petrecut pe dată și primul om pe care L-a văzut orbul a fost, desigur, Hristos, și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu, Celui care singur face minuni.

Rostind imperativ Vezi! Hristos arată că este Fiul lui Dumnezeu, atât pentru că a împlinit rugăciunea, cât pentru că a făcut-o prin Cuvântul prin care toate s-au făcut. Credința cheamă rugăciunea în care cuvântul se îmbracă cu haina smereniei și speranței, arătând că, mai întâi, credința i-a dăruit viața și apoi abia vederea. Cosemnează Sf. Chiril al Alexandriei:”Cu o autoritate supremă, Hristos spune: Vezi! Expresia este minunată, demnă numai de Dumnezeu pentru că depășește hotarele firii umane! Care dintre sfinții prooroci a vorbit vreodată astfel sau a folosit cuvinte de o așa autoritate? Observă că nu a cerut de la altcineva putere pentru a reda vederea celui căruia aceasta îi lipsea. Nu a săvârșit dumnezeiasca minune ca un efect al rugăciunilor către Dumnezeu, ci mai degrabă Și-a atribuit Sieși această putere. Prin atotputernica Sa voință, Hristos a săvârșit tot ceea ce a dorit. Astfel a și spus: Vezi! Cuvântul a fost lumină pentru cel ce era orb pentru că a fost cuvântul Celui care este Lumina cea adevărată.”

Nu credința în sine, care nici nu există ca atare, i-a adus ieșirea din întuneric, ci anume credința în Iisus Fiul lui David, adică Fiul lui Dumnezeu. Ce este credința atât de des invocată și a cărei mărturisire îndreptățește să ne numim ”creștini”, care îl urmează pe Hristos căutând râvnitor a-și brodi faptele la vorbe? Fără să existe o definiție unanim acceptată, literatura de specialitate consacră mai multe tipuri de credință. Este, mai întâi, credința cunoscătoare pe care o au și demonii și ne amintim cum l-au întâmpinat când a vindecat copilul lunatic: ” Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu, de ce ai venit mai devreme ca să ne chinuiești”. Mai este credința îndoielnică care îl trudea pe Descartes cu acel ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”, ”Mă îndoiesc deci cuget, cuget, deci exist”. Raționalismul său întemeiază gândirea modernă cu perspectivele și limitările ei netăgăduite. O privire atentă asupra evoluției mentalităților, pune în evidență faptul că raționalismul a urmat Evului Mediu, la început luminat de credință, dar ulterior întunecându-se când aceasta a slăbit prefigurând secularizarea. Ori, lecția pe care o dă Descartes este una a disocierii necesare dintre credință și gândirea rațională. Ni-l amintim pe Petru care a mers pe apă la chemarea lui Hristos, dar, îndoindu-se, a început că se scufunde. Opusă într-un fel, este credința fanatică, demolatoare pentru individ și devastatoare pentru mediul social când cuprinde mulțimile. Mulțimile au hotărât ca Baraba să fie eliberat și Hristos răstignit și au făcut-o ascultând de ”mai marii fariseilor”. Nu le-a impresionat nici faptul că Pilat, într-o primă instanță a mărturisit că, după legea lui, nu-i găsea nici o vinovăție lui Hristos și, în cele din urmă, , a fost nevoit prin șantaj emoțional să-l elibereze pe cel care era tâlhar implicat în niște răzmerițe. Când Pilat a întrebat ce să facă cu Hristos mulțimile intrigate de farisei pe care îi asculta orbește, au într-un singur strigăt care îi învinovățește: ”Răstignește-L! Răstignește-l.” Uitaseră toate minunile și ascultau de fariseii orbi de furie care ”văzând, nu vedeau”. Credința fariseilor, dacă și cum era, era una strâmbă , stând sub umbra neguroasă a intereselor. Bigotismul este și el o credință dar una șchioapă, având nevoie să fie protezată de interese egoiste. Urmează credința în superstițiile de tot felul de care nu este absolvită nici contemporaneitatea supertehnologizată. Mai este credința rătăcită a ereticilor care a făcut mult rău oamenilor de-a lungul vremurilor Spre deosebire de altele care înlocuiesc un idol cu altul, credința creștină slăvește pe ”Dumnezeu cel viu”, despre care David da mărturie ”Toate câte a voit Domnul a făcut în cer și pe pământ, în mări și în toate adâncurile.”

De la blestem la binecuvântare

Vindecarea orbului din Ierihon, ținutul blestemului, arată că singură credința în Dumnezeu Cel Unul în Treime eliberează omul de tot întunericul și, în cele din urmă, de moarte. Salvarea este una cu Iubirea care se jertfește pe sine pentru înveșnicirea omului pe care l-a iubit atât de mult încât s-a dat pe sine ca acel care are credință să nu piară. Orbul din ”cetatea blestemată” arată cât de lipsiți de vedere sunt fariseii din toate timpurile, cum se face anume ca ”văzând să nu vezi” și să rătăcești prin zădărnicia deplânsă de Eclesiast. Atât de integră i-a fost vindecarea încât, pe dată, a adus slavă lui Dumnezeu, mărturisindu-L și astfel pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care i-a descoperit lumea cu toate frumusețile ei negrăite. Acum putea rosti rațiunea profundă a poruncii: Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din tot sufletul, din toată inima și cu toată puterea ta. Și noi ne putem recunoaște în acest orb și, lăsându-ne adesea cuprinși de ”nesimțirea cea împietrită” și prea des furați de mărunțișurile zilei, orbiți de ele, uităm să aducem slavă lui Dumnezeu. I se cuvine a-I aduce slavă în orice clipă și ”cum ne găsim” pentru toate – pentru lumina fiecărei zile dăruită de A-tot Bunul Părinte ceresc spre mântuire, pentru Hristos-Calea pe care urmând-o aflăm Adevărul Vieții veșnice. Ar mai trebuie să aducem slavă pentru ajutorul pe care ni-l dă în făptuirea tot ce este bun, că nu ne pedepsește pentru toate greșelile și răutățile făcute, că ne îngăduie așa cum suntem, pentru toate bunurile, pentru oamenii pe care ni-i dăruiește întru bucuria de a fi împreună; să aducem slavă până și pentru cei care ne vor răul îndemnând la o mai profundă cunoaștere a păcatelor proprii. Nu în ultimul rând pentru fiecare răsărit de soare îndemnând la muncă și asfințitul care ne aduce odihna binemeritată.

Mai presus de toate, pentru că ne-a dăruit rugăciunea, împreună vorbirea cu Dumnezeu spre împreună făptuirea desăvârșirii la care cheamă: ”Fiți desăvârșiți, cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârșit este”.date, uneori și fără de care ne-am asemăna doar cu Fiul rătăcitor. Ruga orbului i-a adus mântuirea și slava adusă este și spre îndreptarea sa după poruncile Domnului. În rugăciunea pentru Sine și pentru cei care îl vor urma, Hristos cere Părintelui Creator să ne ferească de cel rău, vicleanul pierzător de suflete. De pierit, a pierit doar Iuda făcându-se fiu al pierzării și slujitor al lui Mamona că, deși a recunoscut că a greșit, nu s-a pocăit., condamnându-se a rămâne în afara împărăției lui Dumnezeu.

Simțind primejdiile pierzaniei de la care nu există cale de întoarcere, David se ruga: ”Descoperă ochii mei și voi cunoaște minunile din legea Ta”. Și toate aceste bogății sunt date pentru mântuirea noastră. Câți însă dintre noi recunoaștem toate acesta doar cu vorba și ne lepădăm cu fapta, fără sfială numindu-ne creștini?

Împietrirea inimii, nu rațiunea este piatra de poticnire din calea credinței adevărate

Deschizându-i-se ochii, cel odinioară orb l-a văzut mai întâi pe Hristos și recunoștința s-a preschimbat în iubire îndatoritoare și bucurie a mărturisirii. Bucuria de a vedea l-a făcut să nu se întoarcă înapoi, nici să i-a vreo altă cale, văzând că multe sunt căile, dar una singură este Calea, deopotrivă Adevăr și Viață. În felul său, acest orb s-a făcut apostol și, văzându-l, toți cei de față au dat slavă lui Dumnezeu. Credința a mers înaintea vindecării și confirmarea ei l-a făcut să vadă cu ochii lui pe Hristos, atestând rostul ei de încredințare a celor nevăzute. Se adeveresc astfel cuvintele Sf. Teofan Zăvorâtul că nu rațiunea este stavilă în fața credinței, ci inima plină de păcate și nesimțirea cea împietrită. Inima împietrită în tot felul de încălcări ale poruncilor și nelegiuiri de care omul caută să se dezvinovățească transferând altora vinovățiile lui. Ce să mai spunem despre cei care văd paiul din ochiul altuia și-i spun, dar nu vede în niciun fel bârna din ochiul propriu.? Cum nici știința nu e o piatră de poticnire pentru credință și spunea Fr. Bacon că ”puțină știință te desparte de Dumnezeu, multă știință te apropie de Dumnezeu”. Într-o discuție cu savantul Octav Onicescu mărturisea: ”Să cred în Dumnezeu? Eu știu că există Dumnezeu !” O știa ca om de știință, cercetător de excepție și poate nu întâmplător în teoria probabilității, autor al unei logici cu o singură valoare – cea de adevăr –, autor al unei mecanici invariantive.

În cartea sa ”Psihologia minciunii”. M. Scott Peck ilustrează cum nu se poate mai bine cum anume minciuna este cea mai întâlnită formă de orbire, un fel de miopie dată de centrarea omului pe sine, considerându-se a fi ”buricul pământului”, convins că totul i se cuvine. Mai departe, întâlnim superficialitatea cultivată astăzi asiduu de mass-media și care echivalează nepermis valoarea cu succesul și acesta cu beneficii cel mai adesea materiale, bănești, și de privilegii. Semnificativ, autorul cărții amintite a fost ateu la început ca la sfârșit să vadă cum credința așteaptă omul cu răbdare la capătul atât de relativ al cunoașterii de orice tip. Onest cu sine, a decis să treacă la o religie și, după ce s-a documentat, a cerut să fie botezat în religia creștină.

Orbul din Ierihon este superior celor de astăzi pentru că era conștient, știa ce are și știa cui să se roage. La marginea ”cetății blestemate” rugându-se a dobândit mila Domnului și slăvind-o a convertit blestemul în binecuvântare și rătăcirea în urmarea Lui Hristos, ”Lumina lumii”, care a venit la noi ”ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Lui îi datorăm și una dintre cele mai frumoase fericiri: ”Fericit cei săraci curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. E fericirea trăită de Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, când se destăinuia Elisabetei ”iată de acum mă vor ferici pe mine toate neamurile”. În smerenia noastră, și noi putem să vedem chipul lui Dumezeu în fiecare dintre semenii noștri. În poezia sa ”Iisus și Magdalena”, Lucian Blaga scria cum, în trecere print-un sat, Iisus a întâlnit-o cu Magdalena descifrând în ei ochii însemnele păcatului. Îl uimea cum se ținea pe urmele lui spunând: ”Și-n mine e Dumnezeu!” Atunci ”O undă de blândețe-i îneacă deodată fața: / O soarele, divinul, te-orbește cu lumina-i/Și-atunci chiar când se răsfrânge în noroi!”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.