"România nu mai are atuuri care să-i permită să reziste". Gen. (r) Aurel Rogojan despre "MĂRTURIA UNUI ISTORIC SINGURATIC - Convorbiri cu academicianul DINU C. GIURESCU", de Narcis Dorin Ioan. Note de lectură - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“România nu mai are atuuri care să-i permită să reziste”. Gen. (r) Aurel Rogojan despre “MĂRTURIA UNUI ISTORIC SINGURATIC – Convorbiri cu academicianul DINU C. GIURESCU”, de Narcis Dorin Ioan. Note de lectură

Profesorul Dinu C. Giurescu de Cristina Nichitus Roncea

Eveniment editorial de excepție

Cărțile mele de nopți albe, pe care le-am savurat fără a deosebi noaptea de zi, sunt cele care mi-au dezvăluit istoria adevărată a neamului meu, istoria românilor. O astfel de carte este și volumul „MĂRTURIA UNUI ISTORIC SINGURATIC . Convorbiri cu academicianul DINU C. GIURESCU”, semnat de Narcis Dorin Ion, recent apărut la Editura RAO.

Istoria românilor” este brand-ul „dinastiei istoricilor Giurescu.” În istoriografia românească, academicianul Constantin C. Giurescu și fiul său, Dinu C. Giurescu, sunt inițiatorii unui amplu proiect de abordare a Istoriei României, ca Istoria Românilor. Ce semnifică inovația ? Evidențierea genului proxim, Patria, care există dintotdeauna și a diferenței specifice, Țara românilor, adică dintre spațiul zămislirii neamului și spațiul dintre fruntariile unei tări ciuntite și ale unui neam risipit în cele patru zări. Diferența de la 30 de milioane de români ai Patriei, la câte milioane ne va minți că mai suntem locuitori ai Țării Institutul Național de Statistică, în încercarea comandată politic de a ascunde ritmul accelerat de depopulare a României.

Ultimul străjer al „Istoriei Românilor”, Dinu C. Giurescu a urcat la Dumnezeu, întru veșnicia neamului său, la 24 aprilie 2018.

Înainte de a trece “Styx”-ul, când nu mai putea scrie și nici vederea nu-l mai ajuta, magistrul a făcut un ultim efort, cel de istorisitor oral a unor momente din viața sa, care să-l prezinte posterității așa cum a fost, raportându-se cu înțelepciunea senectuții, la o epocă din istoria românilor în care spița Giureștilor (Constantin Giurescu, 1875-1918, Constantin C. Giurescu, 1901-1977 și Dinu C. Giurescu, 1927-2018) „nu doar că au scris istorie, ci au și făcut istorie” [1] .

Coborâtor dintr-o familie de „oameni ai pămîntului, care aveau această disciplină a agriculturii, a lucrului bine făcut” [2], atestată documentar din secolul al XVIII-lea, „istoricul singuratic” mărturisește că acea disciplină a devenit și metoda prin care bunicul și tatăl și-au impus rigoarea în cercetare, pentru a lucra metodic, nu la întâmplare, nu cu frânturi de surse și abordări fanteziste, cum astăzi procedează demitizatorii absurzi ai istoriei, pe care au transformat-o în „cenușăreasa” materiilor școlare, „sădindu-se ideea că nicicând românii nu au fost buni la ceva” [3].

Dinu C. Giurescu, asemenea tatălui său, C.C. Giurescu, fost rezident Regal al ținutului Dunărea de Jos și ministru al Propagandei în guvernul Frontului Renașterii Naționale, deși a fost ostracizat, reintrând în viața publică abia în anul 1968 , ca profesor la Universitatea de Artă, Secția Istoria și Teoria Artei-Muzeografie, unde a activat până la stabilirea în S.U.A. , în anul 1988, nu are nimic din vehemența contestatarilor regimului comunist, ducând mai departe crezul pe care părintele său și l-a exprimat față de Petru Groza, după eliberarea din închisoarea de la Sighet și din colonia de la Măzăreni : „Domnule Președinte, sunt istoric, am trecut printr-o revoluție, meseria mea este să înțeleg ce a avut loc”[4].

La întrebarea dacă poate fi demonizată întreaga perioadă comunistă, Dinu C. Giurescu răspunde: „Nu. Asta ar fi o mare prostie. În comparație cu ce se întâmplă acum, perioada comunistă apare bine”[5]. Urmează apoi logica faptelor pe care istoricul și-a întemeiat concluzia.

Până la angajarea, în anul 1955, ca ghid la Muzeul Național de Artă al României, urmată de angajarea sa, de către Mircea Malița, la Oficiul de Studii și Documentare al Ministerului Afacerilor Externe ( 1 aprilie 1964 ), primind și cursul de istorie a diplomației, Dinu C. Giurescu a lucrat pe diverse șantiere ale Companiei de drumuri „Sovromconstrucții”, inclusiv la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a promovat „normator șef.” Din cele relatate despre rolul și importanța muncii normatorilor, transpare ideea că dacă astăzi, după trei decenii de reconstrucție pseudocapitalistă a României, nu reușim să ieșim la liman, ci, dimpotrivă, stă să ne înghită mlaștina în care am intrat, causa causorum este că nimeni nu mai muncește normat, fiindcă ne lipsesc normatorii, iar concluzia istoricului este trasă cu bisturiul în viu :„România este acum o țară fără cârmă, fără motor. (…) ni se spune că avem o creștere economică de 5-6%, una dintre cele mai rapide din Europa, și noi nu avem bani!”[6] .

Rememorarea cu un autentic talent literar a propriei vieți de către marele istoric oferă cititorului atmosfera din vremea generațiilor de aur ale neamului, a unor mari familii de gospodari ai țării. Dragostea de țară și pasiunea pentru istoria românilor i-a fost insuflată de școală și de familie, îndeosebi bunicul matern, academicianul Simion Mehedinți, fondatorul școlii naționale de geografie și geopolitician. Acesta. într-o manieră unică, de neuitat, deschizându-i copilului de 10 ani primul său atlas istorico-geografic și trecând cu mâna peste Basarabia, Bucovina, Transilvania și Dobrogea i-a spus că statele vecine, Rusia, Ungaria și Bulgaria vor să ia românilor acele pământuri. Iar, în acele timpuri, educația din școală prin istorie era pentru apărarea pământului strămoșesc. [7]

Ca dascăl la Facultatea de istorie, după ce a revenit din America, în anul 1990, examenele cu Dinu C. Giurescu se susțineau cu cărțile în față, asistentul său crezând că aplică o metodă didactică deprinsă în Statele Unite. Acolo nu era așa, spune magistrul, dar pe mine mă interesa dacă știu studenții să extragă esențialul, raționamentul și capacitatea lor de a expune. Cine nu învăța, nu știa să se folosească de carte.[8]

Volumul oferă și o fabuloasă călătorie în timp, ca cititor nu poți să nu te transpui în atmosfera perioadei de aur a epocii interbelice, dominate de oameni politici, în primul rînd erudiți și nu în ultimul rând „pe banii lor”. Reprezentanți de marcă ai lumii academice, considerau că au datoria să facă politică, dar pe banii lor și în folosul obștei alegătorilor. Mai mult, era rânduiala ca deputații sau senatorii să candideze îndeobște în județele unde aveau proprietăți și puteau fi exemple de gospodari respectabili [9] . Când Dinu C. Giurescu a relatat unor parlamentari de azi cum erau finanțate campaniile electorale în perioada interbelică, cineva i-a replicat „Voi erați bogați!” Numai mama, Maria-Simona Giurescu, administratorul averii familiei, știa cum se duceau pe apa politicii veniturile aduse de podgoria din Odobești, fără ca politica să pună ceva la masa unde trei copii erau chemați în fiecare zi, parcă ritualic, cu bătăi de gong. Dinu, cel mai măricel, striga „Gongu! Gongu!”, de unde i s-a tras și porecla în familie. Tatăl, C. C. Giurescu a câștigat trei mandate în opoziție, dar „(…) mama considera că banii noștri se irosesc aiurea pentru cariera politică a tatei, pentru că el cheltuia cu politica”[10] .

Caracterizarea unora dintre principalii actori ai scenei politice românești este binevenită pentru a ne verifica și reașeza propriile opinii.

Astfel, despre Corneliu Coposu ne spune că „a fost un om de convingere, pe care nu puteai să-l schimbi ușor” [11] .

Ion Rațiu „(…) era mult prea influențat de șederea sa în Anglia. Nu era așa legat de țară cum era Corneliu Coposu (…) acesta suferise prea mult ca să nu merite o compensație și să asiste la o luptă internă pentru putere în Partidul Național Țărănesc.[12], cu evidentă trimitere la ambițiile lui Ion Rațiu .

Radu Câmpenu „era un om de lume, un om politic de salon(…) A avut un rol importatnt în reînființarea Partidului Național liberal, dar și în distrugerea lui(…)[13]

Ion Iliescu a făcut tranziția atât cât a înțeles-o el și cât a convenit întregului grup pe care l-a reprezentat (…) nu putea să meargă mai departe (…)”[14].

Băsescu a fost un șarlatan politic”[15] , el semnificând „10 ani pierduți din istoria României” [16] .

Emil Constantinescu, „de bună credință (…) dar care nu a avut suflu. Nu a reușit să schimbe mentalitatea politică, de vreme ce în anul 2000 s-a întors la putere Ion Iliescu. Constantinescu nu a urmat testamentul politic al lui Corneliu Coposu (…) nu Emil Constantinescu i-a redat proprietățile regelui Mihai I, ci Ion Iliescu.”[17] .

Despre actualul președinte, ni se reconfirmă :„ Cred că alegerea lui Iohannis a venit din afară. La noi cine a număra voturile acela a decis turul II, cum a fost și în cazul lui Băsescu”[18]

Despre implicarea părintelui său în politică aflăm că acesta era un apropiat al ministrului Afacerilor Străine, Ică Antonescu, la solicitarea căruia a pregătit, încă din anii războiului, documente care aveau să fie folosite de Gheorghe Tătărăscu în bătălia pentru Transilvania, dusă la Conferința de pace de la Paris. Atlasul Spaţiul istoric şi etnic românesc, înainte de a fi editat în anul 1942, a fost inițial folosit de Ion Antonescu în încercarea de a-l convinge pe Hitler de nelegitimitatea pretențiilor teritoriale ale vecinilor revizioniști.

De asemenea, C.C. Giurescu a fost trimis la Istambul pentru contacte cu Aliații. După reabilitare, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu -Dej și Nicolae Ceaușescu au văzut în profesorul C.C. Giurescu un bun ambasador cultural pentru Franța, Statele Unite și Marea Britanie, în astfel de misiuni culturale fiind trimiși Emil Codurachi, Mihai Berza , Andrei Oțetea, Constantin Daicoviciu. „Cărturarii s-au simțit în elementul lor în aceste misiuni culturale. Tata a avut o mare mulțumire în ultimii ani ai vieții, care au fost foarte rodnici pentru el”[19].

În a doua jumătate a anilor ‘80, Dinu C. Giurescu devine unul dintre simbolurile luptei pentru salvarea patrimoniului arhitectural în fața tăvălugului sistematizării urbane. Administrația S.U.A., prin subsecretarul de stat John Whitehead, primit de Nicolae Ceaușescu, a dorit să cunoască și opinia istoricului specializat asupra situației patrimoniului. O lună mai tîrziu, în martie 1988., profesorul Giurescu se stabilește în S.U.A, unde a publicat „The Razing of Romania’s Past” ( ediția românească „Distrugerea trecutului României”, Editura Museion, București, 1994”).

Mărturia istoricului singuratic estompează drama sa existențială. Ajuns în America, nu-și găsește locul, chemarea pământului strămoșesc este atât de sfâșietoare, încât în primele luni ale anului 1990 revine în țară, fără a fi urmat de familie, care s-a putut adapta și integra cu succes modului de viață american. Două luni pe an le petrecea cu familia, cheltuielie de deplasare fiindu-i asigurate inițial de o fundație din S.U.A. , la a cărei sponsorizare a renunțat imediat ce a aflat că este implicată în separarea provinciei Kosovo de Serbia.

Cu referire la viitorul României ca stat al românilor, ni se atrage atenția că România este sub semnul întrebării pentru că nu mai are atuuri care să-i permită să reziste. [20]

Interesante, de-a dreptul incitante, sunt portretizările făcute unora dintre istoricii zilelor noastre (Florin Constantiniu, Lucian Boia, Neagu Djuvara), iar cele aproape 100 de fotografii din albumul de familie sunt ca o mașină a timpului, cu care călătorim fascinați prin secolele de istorie a dinastiei Giureștilor.

Realizare de excepție a Editurii RAO, convorbirile istoricului Narcis Dorin Ion cu academicianul Dinu C. Giurescu, reunite în volumul „Mărturia unui istoric singuratic”, excelent precuvântat de academicienii Ioan-Aurel Pop și Răzvan Teodorescu, se anunță a fi un eveniment editorial prestigios, pe care Biblioteca Academiei Române îl va găzdui, marți 12 februarie 2019, ora 13.00 în Aula Ion Heliade Rădulescu.

Aurel I Rogojan

Ziaristi Online

Note:

[1] Academ ician Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române „Istoricul Cetății” în Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic . Convorbiri cu academicianul DINU C. GIURESCU”, Editura RAO, București, 2018, p. 7

[2] Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic . Convorbiri cu academicianul DINU C. GIURESCU”, Editura RAO, București, 2018, p. 26

[3] Idem, p. 254

[4] Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, „Zid de pace. Turnuri de frăție. Deceniul deschiderii 1962-1972”, Editura Compania, București , 2012, p. 168-169.

[5] Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic . Convorbiri cu academicianul DINU C. GIURESCU”, Editura RAO, București, 2018, p. 218

[6] Idem, p. 232 ; [7] Ibidem p. 35-36 ; [8] Ibidem p. 184 ;[9] Ibidem p. 81 ; [10] Ibidem p.50 [11] Ibidem p. 228 ;[12] Ibidem p. 230 ; [13] [14] Ibidem p. 229 ;[15] Ibidem p. 231 ; [16] Ibidem p. 231 [17] Ibidem p. 230; [18] Ibidem p. 231; [19]Ibidem p. 105 ; [20]Ibidem p. 230

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.