A devenit un fel de ”modă” ca oricine, considerându-se pe sine profet, să anunțe sfârșitul lumii, așa încât s-a ajuns să fie anunțate chiar câte două sau trei asemenea evenimente. O fac cel mai adesea din ignoranță sau desconsiderând, în virtutea drepturilor așa-zis democratice(?), cuvintele lui Hristos cum că, nici El ca Fiu al lui Dumnezeu, nu știe data exactă. Sfârșitul lumii va fi după voia Domnului și va veni ”ca un fur” și nu de scenarii e nevoie ci să ne pregătim sufletul pentru a-l da în mâinile Domnului și a o face întru binecuvântarea păcii adusă de împlinirea poruncilor pe care le-a dat. De întâmplat, fi-va la ”plinirea vremii” și, până atunci, putem vedea cum se adună semnele pe care Domnul le face, în nesfârșita-i bunătate, ca să avem timp de pocăință și să ne putem mântui măcar ca tâlharul pe cruce. Ne amintim de bogatul căruia țarina i-a rodit peste așteptări și gândea cum să chibzuiască mai bine avutul când Domnul i-a spus: ”Nebunule, în această noapte îți vor lua sufletul” și cele adunate cu atâta sârg, ale cui vor fi? Pentru fiecare dintre noi este mai folositor a ști cum să întâmpinăm acea clipă mai mult decât ipotetice date calendaristice pentru că, lucru sigur, judecata va fi ”înfricoșată”. Cert, atunci nu vom mai putea cere ”vreme de pocăință și timp de întoarcere”. Mai avem însă răgaz să dăm ascultare cuvintelor eliberatoare de cătușele întunericului. Până atunci, Mântuitorul prin vremi auzim: ”Milă voiesc iar nu jertfă”. Mai mult, Însuși Fiul lui Dumnezeu a fost cel dintâi care a arătat milă și de jertfit s-a jertfit tot pe Sine din nemărginita iubire pentru om. Milostivirea, îngemănată cu smerenia, și formă a iubirii este aceea care ”iartă multe păcate”. Judecata va fi la sfârșit fără milă ”celor care nu au avut milă”. De aceea se cuvine a fi recunoscători cu asupra de măsură pentru fiecare zi pe care Domnul ne-o dă fiindcă o face spre mântuirea noastră. Timpul judecății va veni, cum judecat este fiecare om când își dă sufletul Celui de la care l-a primit ca, prin lucrare binecuvântată de asemănare cu Părintele luminilor. Nu avem cum ne îndoi câtă vreme toate cele spuse de Hristos s-au adeverit întocmai. Niciuna nu a rămas neîmplinită cu excepția sfârșitului care urmează a fi neîndoielnic, așa cum un sfârșit avem fiecare și cum Hristos, ca Om a primit moartea spre a călca ”pre moarte”. Ne-a lăsat ”pacea” Sa spre necesară luare aminte că fără Dumnezeu nu poate exista pace, cum nu poate exista între cei care lucrează fărădelegea.
Nu se știe când fi-va, însă Mântuitorul ne-a spus ceva mai mult și deosebit de folositor: cum va fi. Atunci viața se va despărți de chin și ambele vor fi veșnice dar noi nu avem cum pătrunde veșnicia cu mintea cea de acum, oricât de cuprinzătoare o credem. Proorocul Isaia în viziunea sa escatologică scrie:În zilele care vor veni, muntele casei Domnului va fi înălțat peste vârfurile munților și se va ridica deasupra dealurilor. Toate popoarele se vor îndrepta într-acolo. Multe popoare vor veni și vor zice: Veniți să ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob, ca el să ne învețe căile sale și să umblăm pe cărările sale. Căci din Sion va ieși legea și cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim. El va judeca neamurile și va da legile sale multor popoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia și nu se vor mai pregăti pentru războaie; își vor transforma săbiile în fiare de plug și sulițele în seceri.”
Când întunericul necruțător ne va acoperi ca o manite a morții
Deocamdată, vedem cu proprii ochi declinul moral, asistăm neputincioși la legalizarea unor practici deopotrivă imorale și nesănătoase și celelalte semne ce adeveresc că sfârșitul este prin preajmă. De fapt, nu doar asistăm, căci mulți, mereu mai mulți se fac pradă ușoară a tot felul de nelegiuiri ce amintesc de Sodoma și Gomora. Spunem ”vedem” pentru că ”autorii” unor asemenea practici sunt dintre cei care ”văzând, nu văd”. E adevărat că întunericul nu a căzut peste noi, dar întunecate sunt sufletul și conștiința multora dintre noi, cum nu puțini numesc acest întuneric lumină și vor să-l impună în numele ”drepturilor omului”. Cândva, Kant scria că omul trebuie să fie sieși scop și niciodată mijloc și că de acest imperativ trebuie să asculte până și Dumnezeu. Acum s-a rezolvat printr-un arsenal complicat de metode și tehnici de manipulare mereu mai sofisticate. Toate se reduc însă, mai devreme sau mai târziu la acel ”nu veți muri” rostit de șarpe primilor oameni. Dornici a ”trăi clipa” nu ne dăm seama că, după vorba lui Vergiliu, ”fugit irreparabile tempus”.
Și, în această ”fugă” ne apropiem de vremea când va bate ceasul sfârșitului iar pământul se va cutremura de păcatele și fărădelegile noastre, când întunericul se va întinde peste noi gata să ne înghită. În această beznă a-tot cuprinzătoare, pe cer o să apară o cruce imensă, de o strălucire nemaivăzută unind toate punctele cardinale – de la răsărit la apus și de la nord la sud. Dacă la prima Sa venire, Fiul lui Dumnezeu s-a smerit făcându-se Fiu al Omului, primind a fi născut ca prunc, dar dintr-o Fecioară sfântă, acum va fi învăluit în slava și cu puterea pe care totdeauna le-a avut-o la Tatăl ceresc. Mulțimi de îngeri vor suna din trâmbițe de se vor scula și cei adormiți și cu toții, fără excepții, ne vom înfățișa la Judecata de apoi. Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament, scrie că toate neamurile se vor aduna Valea lui Iosafat,a Judecății: ”Din Sion Domnul va striga puternic și din Ierusalim va slobozi tunetul Său; pământul și cerul se va cutremura atunci/ Atunci veți cunoaște că Eu sunt Domnul Dumnezeu vostru”. Prorocul Daniel scrie, la rându-i, că ”Domnul vine în văpaie și carele Lui sunt ca o vijelie.” Judecătorul va sta pe tronul lui și ”cărțile vor fi deschise”. Timpul își va opri devenirea și dimensiunile spațiului vor fi ca și cum nu sunt, așa încât am putea spune că Valea lui Iosafat este întreaga lume a omului.
“Veniți, moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii”
În acel timp înfricoșător, stând în fața lui Hristos se vor înfățișa toate neamurile și le va despărți, cum ”desparte păstorul oile de capre” – oile cele ascultătoare, urmându-și cuvios stăpânul și caprele, simbol al sărăciei, numite în popor și ”oaia dracului” vor fi îndepărtate. Unii vor fi de-a dreapta, cum și Hristos s-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui. Celor din dreapta Sa, Judecătorul le va zice: ”Veniți, binecuvântați Tatălui Meu, moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Cu adevărat, ei sunt binecuvântați pentru că, în viață fiind, au lucrat voia Domnului, ”care vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” de aceea ”împărăția” lor a fost întemeiată de la începutul lumii; iadul nu a fost făcut pentru om. Domnul nu a făcut omul spre moarte, ci spre viață prisositoare, binecuvântarea Sa cuprinzând Harul Său și toate darurile Sale. Locul destinat omului este împărăția la care îndeamnă Hristos în Predica de pe Munte: ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” sau, în altă parte ”Fiți buni cum Tatăl vostru Cel ceresc bun este.” Împărăția” a fost pregătită pentru om avându-L ca Domn pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă Adam nu ar fi dat crezare cuvintelor înveninate ale șarpelui, mesagerul vrăjmașului, împărăția rămânea a omului pentru vecii vecilor. Sf. Nicolae Velimirovici scrie că atunci , la vremea sfârșitului, ”nu va fi alt soare în afară de Dumnezeu, iar soarele nu va răsări și nu va apune, astfel încât veșnicia să poată fi numărată în zile așa cum ținem noi acum socoteala timpului.” Vor fi cu totul alte dimensiuni ale existenței și alte forme de percepție ale omului când ”fericiții drepți, cei care s-au mântuit vor socoti veșnicia cupă măsura bucuriei lor, iar păcătoșii, cei ce se chinuiesc, după măsura chinului lor”. Anticipând, Hristos prefigurează această imagine în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.
Motivația poate fi subiectul unui adevărat legământ al creștinului care ”fiind în lume” stăruie a nu fi ”din lume” pentru că patria lui este sus în cer vecuind împreună cu îngerii și sfinții. Spune cu limpezime Cel ce s-a jertfit pe Sine pentru noi: pentru că ”flămând am fost și m-ați hrănit, însetat am fost și mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat;bolnav am fost și M-ați cercetat;în temniță am fost și ați venit la Mine.” S-au mirat mult acei oameni și au întrebat, nedumirindu-se, când s-au întâmplat toate acestea iar răspunsul este cu adevărat dumnezeiesc: ”Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești mai mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut”. Rostite fiind de Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu al Omului, cuvintele au două registre de interpretare – unul al îndemână, material ușor de înțeles și celălalt duhovnicesc la fel de important pentru viața noastră câtă vreme știm prea bine că ”nu doar cu pâine se va sătura omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu.” Omul poate fi la fel de flămând și de pâine pentru trup și pentru suflet iar cea din urmă o aflăm în citirea Scrierilor Sfinte, rugăciunea și făptuirea iubitoare pentru fratele aflat la necaz și durere. Când ucenicii Sf. Ioan Botezătorul L-au întrebat dacă este El Mântuitorul sau să aștepte pe Altcineva, răspunsul a fost răspicat ca să spună nimic altceva decât ceea ce văd: ”orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, morții învie și săracilor li se propovăduiește Evanghelia.”
Ca pretutindeni, și aici vedem spre pilduire cât de mare este iubirea lui Hristos care s-a smerit pe Sine socotindu-se ca unul dintre cei mai suferinzi și necăjiți oameni pe care, în timpul petrecerii Sale pământești, i-a tămăduit, i-a hrănit, le-a adus Vestea cea bună că Dumnezeu este și rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor. A arătat adevărul celor scrise în Vechiul Testament cum că ”acela care are milă de sărman împrumută pe Dumnezeu și El va răsplăti fapta lui cea bună”. Bătrânii noștri învață ca atunci când primim ceva să spunem: ”Dumnezeu să primească”, pentru că nu orice dar este primit, ci doar acela care este rodul vredniciei și al curățeniei sufletești. La fel, iar acela care primește răspunde ”Dumnezeu să te audă”. În înțelepciunea lor, pe care ne-am grăbit s-o acoperim cu trufia noastră, bunii noștri preabuni știau că Părintele Ceresc nu primește orice dar, decât cel făcut cu inimă curată și nu aude orice vorbă ci doar acea ce ”exprimă adevărul”.
Îngăduite-s toate, dar nu toate folosesc
În contrast, sunt amintiți cei care nu au făcut nimic bun pentru ”acei mai mici frați ai Mei” și care nu au făcut, deci nici pentru Domnul. Nimic nu folosește Domnul din ceea ce avem de la noi, dacă putem spune că avem ceva bun de la noi care, după vorba Sf. Ap. Pavel, să nu fie de la Dumnezeu. O mărturisim la Sfânta Liturghie: ”Ale Tale dintru alte Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate” Este limpede cum e lumina zilei că Acela care a născut Pâinea Vieții și de la care cerem ”pâinea cea de toate zilele” nu are cum flămânzi;Cel ce se îmbracă în lumină, nu are nevoie de haină;Cel care ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa și este izvor al sănătății, nu are nevoie de sănătate. Apostolul neamurilor învață că toate ne sunt îngăduite, cum și lui i-a fost îngăduit să prigonească pe creștini, dar nu toate folosesc, sau zidesc. Abia pe drumul Damascului i-a fost dat să cunoască ceea ce zidește cu adevărat este Iubirea lui Dumnezeu care ”nu cade niciodată”. Sunt spre zidire toate câte sunt pliniri ale poruncilor lui Dumnezeu Tatălui Ceresc, încununate cu porunca cea nouă, a iubirii de Dumnezeu și semeni dată de Fiul Său, care, încredințează Sf. Ioan Gură de aur este ”rădăcina și izvorul binelui”. Aici este loc de exersare a spiritului de discernământ, pe care Sf. Isac Sirul îl considera a fi cea mai mare virtute. Într-o lume în care ”toate-s vechi și nouă-s toate”, Românul Absolut îndemna ”ce e rău și ce e bine, te întreabă și socoate” pentru a vedea cum anume putem să lucrăm asemănarea cu Cel ce ne-a dăruit Chipul Său ca să lucrăm poruncile mântuitoare. Așa doar ne vom putea înfățișa la înfricoșata Judecată spre a putea sta fi la dreapta Sa, bucurându-ne veșnic de darul cel mai de preț: viața. Vedem astăzi cum, cu metode perfide,, secularizarea se ”binecuvântează” prin ceea ce numim spălarea banilor uitând că oricând, banii se pot spăla și poți minți pe mulți, dar conștiința nu poate fi spălată cu bani ci cum spunea încă Sf. Ioan Înaintemergătorul cu pocăință. Ne rugăm: ”Doamne dă-mi vreme de pocăință și timp de întoarcere”, sau ”Lacrimi de pocăință dă-mi Doamne și lucrător iscusit al poruncilor Tale mă arată.” Și Pilat s-a spălat pe mâini în fața oamenilor, dezicându-se de osânda la care L-a condamnat pe Hristos pentru a-și menține puterea lumească, dar a rămas pentru vecie încremenit în fața întrebării: ”Ce este Adevărul?” Este cu atât mai cutremurător, cu cât se afla în fața Adevărului ”care ne face liberi”, liberi de moarte.
Nu știm când fi-va timpul Judecăți și asta tot din marea milă a lui Dumnezeu care, astfel ne mai dă un timp ca să avem ”vreme de pocăință și timp de întoarcere”. Pocăința nu este un fel de ”valută forte”, o monedă de schimb, ci o reîntoarcere sinceră la Domnul care ne așteaptă cu brațele deschise, cum le vedem pe Crucea Răstignirii și auzim ultima rugă a Fiului lui Dumnezeu: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.” Toate duc spre iubirea, anume aceea mântuitoare pentru că este un dar dumnezeiesc de care nu ne putem bucura cu adevărat decât, la rându-ne, dăruind. Dăruirea se face izvor al dăinuirii, a vierii întru Hristos ca astfel să simțim adierea senină, izvorâtoare de viață, a iubirii Sale . Este o dăinuire ce se îmbogățește pe sine din dăruire de sine cum a pilduit Hristos care, după Răstignire și Înviere, a putut spune că i s-a dat toată puterea în ce și pe pământ. S-ar putea spune că sufletul nemilos, gol de iubire pentru Dumnezeu și semeni experimentează de aici iadul cel din afară pentru că acolo este dincolo de binele ce trebuie să-l facem. Sf. Vasile spune că răul nu are întemeiere ontologică, nu e făcut de Dumnezeu, el este numai absența binelui pe care s-ar fi cuvenit a-l face și nu l-am făcut. Își reproșa Sf. Ap. Pavel că nu face binele pe care îl dorește, ci răul pe care nu-l dorește. Omul ce face milă pentru semenul său se face astfel împreună lucrător cu ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor” și cunoaște de pe aici bucuria celor care, la Judecata din urmă, vor sta de-a dreapta Tatălui. S-o facem tainic pentru că ”ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă și ceea ce omul acoperă, Dumnezeu acoperă”. Pentru a fi dimpreună și azi cu Vasile Voiculescu spunem cu inima strânsă: ”Sta sufletul fără iubire pustiu și fără roade/ Părăgănit într-o livadă și plin de lacome omizi/ Ce-l năpădesc în primăvară și toată frunza încet o roade/ Și toată floarea otrăvită se scutură curând și cade/ Lăsându-i crengile uscate ca niște sterpe pălămizi”.
Doamne și Maică-Fecioară ajutați-ne să nu să fim printre cei aflați în întunericul cel din afară ci să viem în lumina neînserată a celor care vor ridica imnul bucuriei fără sfârșit: Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!
Elena Solunca Moise
Duminica Lăsatului sec de carne – Ce înseamnă expresia
Înainte să începem unul dintre cele patru posturi rânduite de Biserica Ortodoxă pe parcursul unui an (Postul Nașterii Domnului, al Sfintelor Pasti, al Sfinților Apostoli Petru și Pavel și al Adormirii Maicii Domnului), există o zi care marchează sfârșitul perioadei în care mai putem mânca de dulce și care poartă numele de „lăsatul secului”.
Singurul post precedat de două astfel de zile este cel al Sfintelor Paști, cu o primă etapă în care se lasă sec de carne (în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți) și cea de-a doua, a lăsatului sec de pește, ouă și lactate (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).
Cu toate că această rânduială este considerată ca fiind o formă de pregătire fizică și trupească a creştinilor pentru postul care va veni, se pare că găsim o altă explicație a originilor Duminicii lăsatului sec de carne, la începutul secolului VII d. Hr. Atunci, împăratul Heraclius I a hotărât introducerea unei săptămâni neutre sau de delimitare, în care să nu se mănânce carne, ci numai lactate, pentru a pune capăt conflictului dintre cei care susțineau că Postul Mare trebuie să dureze şapte, respectiv opt săptămâni.
Deși cuvântul „sec” din sintagma „lăsatul secului” este înțeles ca fiind sinonim cu ideea de uscat sau lipsit de grăsime, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că acesta provine, mai degrabă, din deformarea expresiei „lăsatul seculului”, în care „seculul” este chiar secolul, adică veacul, timpul secular, lumesc. Astfel, pe lângă postul alimentar, cu bucate uscate, suntem chemați să lăsăm viața seculară și preocupările noastre lumești.
Potrivit părintelui Ene Braniște („Liturgica generală”, EIMBOR, 1985), Postul Mare a fost rânduit de Biserică în vederea pregătirii catehumenilor (n.r. candidații la botez de odinioară) care urmau să primească botezul de Paști, dar și ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a Patimilor și Învierii Domnului. De asemenea, acesta ne mai aduce aminte de postul de 40 de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale, de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (Τεσσαρακοστή).
Cătălin Acasandrei / Doxologia
Foto: Precum-in-cer.ro
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Apărătoarea noastră în ziua înfricoșătoare a Judecății de Apoi
O, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Împărăteasa Cerului și a pământului, milostivește-Te spre noi, păcătoșii robii Tăi, și spre tot neamul omenesc, și ne curățește de toată răutatea și de nălucirile lui Antihrist, ca să putem ieși cu candela aprinsă întru întâmpinarea Mirelui și Dreptului Judecător, când va veni pre norii cerului înconjurat de sfinții îngeri. Fericit suflet va fi acela care va păzi dreapta Credință și va scăpa de meșteșugurile lui antihrist în zilele acelea. Căci atunci cu puterea lui Dumnezeu se va cutremura tot pământul și toți pământenii vor vedea mânia Lui venind asupra lor. Amar vor plânge și se vor tângui toate noroadele, când vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, poruncindu-le îngerilor să deschidă cărțile, ca fiecare să-și vadă faptele sale. Și atunci se vor despărți drepții de-a dreapta și păcătoșii de-a stânga. Și va zice Dreptul Judecător către cei drepți: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția Cerească, gătită vouă de la începutul lumii”. Iar celor păcătoși le va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și la toți slujitorii lui”. Drepții, văzând frumusețea cea nespusă, se vor bucura cu bucurie mare, iar păcătoșii, văzând muncile cele veșnice și amare, vor plânge și vor suspina pentru viața lor petrecută în păcate și fără Dumnezeu, Cel slăvit în Tatăl și în Fiul și în Duhul Sfânt. Amin!