Înaintemergătorul celei de doua veniri a lui Hristos - Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. ZIUA AVIAŢIEI ROMÂNE - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Înaintemergătorul celei de doua veniri a lui Hristos – Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. ZIUA AVIAŢIEI ROMÂNE

Sf. Proroc Ilie din Biserica Albă

de Elena Solunca Moise

Când intri în Biserica Albă din București, pictată de Gheorghe Tătărescu, la altar te întâmpină o icoană a Sf. Proroc Ilie pe care nu țin minte să o mai fi văzut altundeva. Râvnitorul de Dumnezeu este înfățișat bătrân ținând în mână sabia cu care va fi decapitat la revenirea sa din locul unde l-a ridicat Domnul și numai de El știut. Impresionează privirea care poate fi către pretutindeni și în același timp spre tine spre perpetuă neuitare că ”Viu este Domnul” și poruncile Lui sunt spre viață dintru zorii istoriei. Viața celui mai mare proroc, cinstit în toate religiile abrahamice, nu a fost lipsită de suferințe și ispitiri și, tocmai de aceea, este în gradul cel mai înalt pilduitoare prin felul în care le-a înfruntat, făcând din fiecare un pas spre urcușul râvnitor al credinței adevărate, spre sfințenie ca adevărată plinire a omului. Tradiția spune că în timp ce maica sa dădea naștere pruncului, tatăl său, Sovac, din seminția lui Aaron, a văzut cum niște bărbați învestmântați în alb vorbeau cu pruncul, îl învăluiau în foc ca în scutece și-i dădeau să mănânce flăcări. Spăimântat, tatăl și a dat grabă spre Ierusalim să spună despre viziunea sa și unul dintre ei cu darul înainte-vederii l-a liniștit zicându-i: ”Omule nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, ci să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu și va judeca pe Israel cu sabie și foc”.

De seminție preoțească, pruncul a crescut în credința puternică și nădejde nestrămutată în Domnul, iubind curățenia fecioriei, postind mult și îndelung rugând-se, făcându-se asemeni îngerilor. Adesea se retrăgea prin locurile pustiului unde sta în împreuna vorbire cu Dumnezeu, rugăciunea fiindu-i înflăcărată de dragostea pentru Ziditorul celor văzute și nevăzute. Domnul Însuși, văzându-i ruga , îl îndrăgea căci Domnul iubește pe cei ce-L iubesc. Și așa, tot vorbind cu Domnul, a câștigat în îndrăzneală, asemuindu-se unui serafim și era iubit, la rându-i de Dumnezeu, viața petrecând-o asemeni îngerilor și toate pe care le cerea milostivirii lui Dumnezeu le primea ca unul care aflase mult dar. Numele, Ilie, în ebraică semnifică ”Al cărui Dumnezeu este Iahve” și despre el aflăm mai multe în Cartea a III-a a Regilor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Sf. Ilie este menționat de Evangheliștii Matei, Marcu și Luca. La numele de Ilie s-a adăugat Tesviteanul după cetatea Tesvi sau Tesba de unde era, descendent dint-o familie de preoți din seminția lui Aaron. A trăit în Regatul de Nord, unde au domnit o serie de regi sângeroși întrecuți, pe departe, de Ahab, care influențat de soția sa, Izabela, a îngăduit și chiar încurajat cinstirea zeilor Baal și Astarte. Credincios poruncilor date de Dumnezeu, Ilie nu putea accepta în vreun fel nici închinarea la idoli, nici viața în afara normelor tradiționale. Mai mult, a cutezat să-l înfrunte, spunându-i ce credea și pe dată și-a atras ura cruntă a Isabelei, până într-atât încât și-a propus să-l omoare că nu audă de mustrările acestui drept.

În fața acestor rătăciri, care riscau să pună în pericol credința cea adevărată a poporului, Proorocul a spus: ”Viu este Domnul Dumnezeu lui Israel în fața căruia slujesc că nici rouă, nici ploaie nu va fi decât atunci când zic eu” și a plecat. În urma lui, cerurile s-au închis, nici o picătură de ploaie nu a căzut cum nici un bob de rouă, pământul era ca ars, animalele mureau de foame și de sete și seceta domnea pretutindeni. Dumnezeu a ascultat cuvântul celui drept anume spre a arăta cum, din cauza păcatelor unui singur om, poate suferi un întreg popor. La noi, străbunii vorbeau de păcatul de obște care aducea pedeapsă de obște cum ar fi secetă, inundații, furtuni, grindină și chiar războaie. Un asemenea păcat cerea o pocăință de obște ca Domnul să-l ierte și totul să reintre în normal. Secularizarea de care se lamentează toată lumea și pe care, paradoxal o promovează cu sârg, nu poate avea alte perspective decât agravarea crizei și ne plângem de milă zadarnic, câtă vreme s-ar cuveni pocăință și îndatorată smerenie față de Dumnezeu căci ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Altfel spunând, mulți dintre noi aduc slavă lui Dumnezeu doar cu gura dar ne lepădăm cu fapta, cu scrie Sf. Ap. Pavel, și nu reușim decât să adăugăm păcatelor altele iar singură afirmația că suntem ”păcătoși” nu ne dezleagă de cele făcute.

Cum era de așteptat curajul Sf. Ilie a fost ”recompensat”, nu cu respectul cuvenit, ci cu o și mai înverșunată ură, motiv pentru care Domnul i-a ascultat cuvântul și l-a ferit de urgia păcatelor puse la cale de cei doi mai mari ai zilei. Să ne amintim că, de păcătuit, a făcut-o și David, dar l-a mărturisit zicând lui Nathan: ”Am păcătuit înaintea Domnului” și a scris Psalmul 50 cerând milă mărturisind: ”Am păcătuit Doamne, am păcătuit și rău am făcut înaintea Ta” și cerând ”Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea bunătății Tale șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă izbăvește”. Nici prin gând nu a trecut lui Ahab să se pocăiască și zelul rugăciunii Sf. Ilie a fost împlinit, până într-atât încât, chiar Domnul, miluindu-se de ei, ar fi vrut să dea ploaie, dar și-a respectat promisiunea făcută Sf. Ilie spre luare aminte despre cum plinește voia celor drepți cu inima. Apostolul Ap. Petru ne încredințează peste veac cum că Domnul ”nu întârzie cu făgăduința Sa” și credința este răsplătită pe măsură pentru că ”toate sunt cu putință celui ce crede”.

Râvnitorul după Dumnezeu

Desigur, nu mai puțin important este în ce crezi, deoarece când crezi în idoli, nu ai cum să speri în minuni și David atrăgea atenție că ”idolii oamenilor sunt argint și aur, lucruri făcute de mâini omenești”, lipsite de duh. Domnul însă este ”izvorul vieții”și ”întru lumina Ta vom vedea lumina”. Credința Marelui Proroc Ilie a fost atât de puternică încât a preferat ca el însuși să moară de foame decât să ceară ploaie sau să arate milă față de cei care nu voiau să se pocăiască. Credința neînfrântă a făcut, cum spun Sfinții Părinți, ca Sf. Ilie să fie, împreună cu Moise să fie pe muntele Tabor, atunci când Hristos s-a arătat în strălucirea slavei dumnezeiești iar Domnul a rostit: ”Acesta este fiul Meu multiubit, pe El să-l ascultați”

Cum Domnul nu părăsește niciodată pe credincioșii Săi, văzând jertfelnicia și înțelegând suferința i-a spus lui Ilie: ”Du-te spre răsărit și ascunde-te la pârâul Cherit care este în fața Iordanului. Apă vei bea din pământ iar corbilor le-am poruncit să te hrănească”. E și aici o minune pe care Domnul o face pentru cei care îi slujesc deplin ascultător. Minune este pentru că, se știe, corbii sunt răpitori, nu dăruitori, până acolo încât nu-și hrănesc proprii pui și, de milă, Domnul trimite muscuțe cu care să-și astâmpere foamea. Singur era Sf. Ilie și Sf. Ioan Gură de Aur, atrage atenția că, în sine, singurătatea nu este nicicum folositoare însă devine astfel atunci când este în rugăciune, împreună vorbire cu Dumnezeu. Așa am auzit de curând și de la o bătrână care, sprijinită pe un toiag, urca spre Sf. Mănăstire de la Crasna și care întrebată dacă e singură, a spus aproape intrigată: ”Singură? Eu sunt cu Domnul Iisus Hristos”. A trecut un timp și Domnul i-a glăsuit râvnitorului Său: ”Du-te în cetate și Eu voi da ploaie pe pământ.” Ilie a făcut ascultare și, pornit pe drum, a întâlnit cu mai marele curții, Obadia, om cu frica lui Dumnezeu care i-a spus cum că Ahab l-a amenințat că-i va lua zilele dacă nu-l va aduce pe Sfântul care a închis, prin cuvântul său, cerurile. Impresionat, Ilie a spus că va veni și a și făcut-o neîntârziat și, ieșind înainte, Ahab l-a întrebat cu superioritate: ”Tu ești cel care aduci nenorocire lui Israel?” Răspunsul a venit pe dată mustrător: ”Nu eu sunt cel care aduce nenorocire lui Israel, ci tu și tatăl tău că ați părăsit poruncile și mergeți după Baal”. Apoi, ca să încredințeze tot poporul cine este ”Dumnezeu cel viu” a propus un fel de probă în văzul tuturor pe muntele Charmel, cu semnificația de livadă. Aici, au hotărât ca fiecare să pregătească un altar pe care să pună vițelul de jertfă și să se roage ca Domnul să coboare foc asupră-i, semn de netăgăduit că jertfa a fost bine primită. Iile s-a rugat lui Dumnezeu cel viu Yahve iar Ahab lui Baal, zeu al ploilor, furtunilor, fulgerului, vânturilor și al vieții, cel care face pământul fertil și chiar zeu al timpului, luptător dârz împotriva celor ce vor distrugerea lumii. Au făcut aidoma și Ilie a dat întâietate lui Ahab, dar ruga lui a rămas fără de răspuns, a sunat în zadar chiar dacă a și insistat, ”Nu a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire”. Asta pentru că, știm că idolii ”gură au și nu pot vorbi, urechi au și nu aud, ochi au și nu văd”, fiindcă în ei nu este Duh. La rându-i, Ilie a cerut douăsprezece pietre, câte semințiile Israelului, a pus să fie săpat un șanț de jur-împrejur și, spre surprinderea tuturor, să fie umplute cu apă. Seara, la vremea jertfei, Ilie s-a rugat fierbinte: ”Dumnezeule lui Avraam, al lui Isac și al lui Iacob! Auzi-mă acum ca să cunoască poporul astăzi poporul acesta că Tu ești singurul Dumnezeu și eu slujitorul Tău!”. Minune, atunci din cer a coborât foc de a ars nu doar jertfa în întregime ci și apa care înconjura jertfelnicul.

Dumnezeu este Domnul”

Poporul ce era de față s-a cutremurat, toți au căzut cu fața la pământ și au mărturisit: ”Domnul este Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul nostru”. Cum închinătorii la Baal nu au dat nici un semn de pocăință sau că ar dori să mărturisească pe Dumnezeul cel Viu, în pofida minunii făcute, Ilie s-a mâniat și a spus să fie omorâți toți închinătorii zeului păgân. S-a întors în cetate și i-a spus lui Ahab să mănânce și să bea căci ”se aude vuiet de ploaie”. A trimis ucenicul să privească în zare, dar de văzut nu a văzut nimic. A mai trimis odată și încă odată până la șapte ori. Când, în sfârșit. s-a întors, vestind că a văzut ridicându-se un ”nor cât o palmă” și când i-a spus lui Ahab: ”Înhamă și fugi ca să nu te apuce din urmă ploaia”. Abia sfârșind cuvintele, s-a pornit ploaia atât de mult așteptată. Au fost comentatori care au spus că omorârea celor care credeau și se închinau lui Baal ar fi în contradicție cu sfințenia lui Ilie, însă este cuvenit să amintim că era vremea Vechiului Testament care se conducea după principiul ”Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi” iar cei care fuseseră uciși de Ahab erau fără de număr. Și apoi, chiar așa fiind, Dumnezeu nu ar mai fi ascultat pe Ilie, părăsindu-l ca pe unul în afara Legii. Paradoxal, minunile au înfuriat-o și mai mult pe Isabela și dorința de a-l ucide pe Sfântul care o mustra pentru blestemățiile ei a crescut peste măsură, încât mai că trezise teamă în sufletul Sfântului Ilie. Când a auzit, Ilie l-a lăsat pe ucenicul său și a plecat în pustiu și a mers cale de o zi.

Toate au înfățișarea urcușului pe care omul trebuie să-l urmeze spre îndumnezeire – de la Cherit ”râul secat” la Sarepta Sidonului și apoi la muntele Charmel. Prima învățătură a fost a ”vasului gol”. Apoi, Domnul i-a spus: ”Pleacă de aici și te îndreaptă spre răsărit ” iar învățătura este că pentru a folositor lui Dumnezeu trebuie să ajungă într-un loc anume, în singurătate, să meargă pe drumuri anevoioase, anume pentru a înțelege pe deplin slăbiciunea firii omenești și puterea sublimă a lui Dumnezeu. Înțeleptul Solomon zicea: Încrede-te în Iehova din toată inima ta ți să nu te bizui pe priceperea ta. Ține seama de El în toate căile tale și el îți va netezi cărările”. Sau cum spunea David: Aruncă spre Domnul grija ta și el te va hrăni. Ispitele încercările sunt inevitabile până într-acolo încât se spune că fără ele nici raiul nu ar fi. Mai târziu, Sf. Pavel a scria filipenilor și nouă: ”Nu vă îngrijorați de nimic, ci în orice lucru, prin rugăciuni și implorări împreună cu mulțumiri, faceți cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre”.

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu și credința omului

De început, se începe cu acel ”pleacă de aici”, acel ”aici” pe care l-a spus Adam când a fost întrebat de Dumnezeu îndată după căderea din rai. Dumnezeu firește că știa, întrebarea avea darul de a-l conștientiza că nu mai este în rai, ci pe pământ. La râul Cherit(unde a trăit și Sf. Ioan Hozevitul),Ilie a învățat ce înseamnă un vas gol unde nu poate fi găsit nimic, dar care poate fi umplut. Apoi, Domnul zice ”Pleacă de aici și ascunde-te” pentru că omul care vrea să-L mărturisească pe Hristos are nevoie de singurătate și pentru asta să se ascundă, să se ferească a se amesteca în lume. Sf. Ilie a stat trei ani și jumătate ca să deprindă pe deplin nimicnicia omului și că doar în Dumnezeu își află rostul întemeietor de a fi făcut după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu nu ne lasă însă singuri și poartă de grijă necontenit. ”Dumnezeule, Dumnezeule pentru ce M-ai părăsit?” se ruga Hristos pe Cruce, iar cei de față credeau că-l cheamă pe Ilie. Domnul a trimis atunci îngeri care să-l mângâie. Și Ilie a deprins să trăiască din credință înaintea lui Dumnezeu care a trimis corbii, păsări feroce care nu-și îngrijesc proprii pui să-i aducă de mâncare. Ascultarea lui Dumnezeu este binecuvântare și pentru a înțelege Proorocul, și la rându-ne noi, trebuia să ajungă pe acest loc pentru că e nevoie absolută să crezi mai întâi în Dumnezeu și abia apoi în darurile Lui.

De aici a plecat spre Sarepta Sidonului unde avea să deprindă cum credinței trebuie să i se adauge milostivirea. A cerut văduvei de mâncare și ea ascultându-l a făcut din prea puțina făină și ulei o pâine cu care să-l hrănească pe ”omul lui Dumnezeu”. A făcut-o deși nu mai avea nimic altceva iar din acestea voia să facă puțină pâine, să mănânce și apoi să moară. Domul a răsplătit fapte ei și, prin Ilie, a făcut ca ele să sporească și să ajungă până la venirea ploii. Și iar nu ai cum să nu te minunezi când vezi câte de copleșitoare sunt bogățiile Domnului și cum știe să ni le dăruiască atunci când avem mare trebuință de ele. Din nefericire însă, îndată era să-i moară fiul și biata văduvă s-a întristat peste măsură căci rămânea singură fără ajutor. Ilie s-a rugat cu toată ființa și tânărul a revenit la viață. Atât de multe și nebănuite încât până și întâmplările cele mai neașteptate și de rău augur sunt convertite în binecuvântări mai bogate decât omul își poate imagina. Cunoscându-le, nu ai cum să nu spui cu psalmistul: ”Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru/Tu ești Dumnezeu carele faci minuni”. Apostolul Iacov avea să scrie mai târziu că ”Ilie era om asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat să nu plouă și nu a plouat trei ani și șase luni. Și iarăși s-a rugat și a dat ploaie și pământul a dat roada sa.”

Ahab și soția sa Isabela aveau să-l urmărească cu ura lor crâncenă căci nici ura nu obosește repede încât Ilie, de teamă, s-a izolat pe muntele Horeb, sau Muntele lui Dumnezeu, unde Domnul i-a vorbit, întrebându-l ”Ce faci aici Ilie?” Mâhnit, proorocul vorbește despre râvna lui cea mare, apoi cum toți l-au părăsit, au dărâmat jertfelnicule, a ucis pe prooroci cu sabia și ”eu singur al rămas, iar ei caută să-mi ia viața”. Parcă și credința îi era umbrită de deznădejde, dar a perseverat în împreuna vorbire cu Dumnezeu mărturisindu-i teama Domnul-Dumnezeu i-a spus să iasă a doua zi pe munte că va trece:, mai întâi, înaintea Domnului, va fi năprasnică vijelie care ”va despica munții și va sfărâma stâncile, apoi va fi un cutremur dar nici aici nu va fi Domnul, cum nu va fi nici în cutremurul care va urma, și abia după foc, va fi ”o adiere de vânt și într-însa va fi Domnul”. Era în aceste fel prefigurată venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care îndeamnă ”Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”. Sf. Evanghelist Ioan nu are nici o îndoială că ”Dumnezeu este Iubire…În iubire nu este frică, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel care se teme nu este desăvârșit în iubire”

De la Viu este Domnul la Dumnezeu este Iubire

Spus-a încă Domnul să se întoarcă prin pustia Damascului și în locul lui Ahab, să-l ungă rege peste Siria pe Hazael, apoi pe Nimei rege peste Israel, ”pe Elisei îl vei unge profet în locul tău”, iar cei care vor scăpa de sabia lui Iehu vor fi uciși de Elisei. Tot pe Horeb Dumnezeu i s-a arătat și Moise în nori cu fulgere și trăsnete dar lui Ilie ca boare de vânt într-o rânduială care preceda venirea întruparea Fiului lui Dumnezeu. Pe înălțimea unde Dumnezeu s-a dezvăluit lui Moise ca nor, cu fulgere și tunete, foc și trâmbițe, lui Ilie îi apare ca o boare de vânt în care se prefigura Hristos ”Cel blând și smerit cu inima”. Ca un corolar, pe Tabor, Dumnezeu, când Fiul lui Dumnezeu s-a înfățișat ucenicilor Petru, Iacob și Ioan, era împreună cu Moise și Ilie. Dacă lui Moise Dumnezeu s-a făcut cunoscut auzului – credința vine prin auz, prin tunete și fulgere – lui Ilie i se arată în liniștea blândă a singurătății prin auz prevestind viața monahilor. De altfel, Sf. Ilie este considerat de Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Grigorie de Nisa întemeietor al vieții monahale. La Moise întâlnim cu caracterul concret al credinței iar la Ilie contemplația. În ambele, Dumnezeu se dezvăluie ca Unul și Același însă poate fi perceput în feluri diferite după felul propriu de a fi al fiecăruia, fără să existe loc de discordie. Mai degrabă am spune ca Sf. Ap. Pavel că pe una s-o facem și pe cealaltă să nu o uităm.

S-a ridicat Ilie și s-a pornit la drum și l-a întâlnit pe câmp, ”la coarnele plugului” pe Elisei, ”Dumnezeu este mântuire” arând și l-a chemat să-i urmeze ca pe un tată iar tânărul, despre care se spune că făcuse minuni nu a pregetat o clipă. Curând a venit vremea despărțirii și Ilie trebuia să se ridice la cer într-o căruță trasă de cai și atunci Elisei s-a rugat să-i lase cojocul iar răspunsul este ca un legământ: ”Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va îndeplini dorința și când Ilie a fost răpit spre cer, ucenicul a strigat: ”Părinte, părinte, carul lui Israel și caii lui”. Pentru o clipă nu a mai văzut nimic și, rupându-și hainele a început a plânge, când a văzut cum cojocul Părintelui său duhovnicesc a coborât chiar alături de el. Atunci a fost și prima minune, căci, la întoarcere, când că treacă Iordanul cu acest cojoc a reușit să despartă în două apele apoi să treacă nestingherit ca pe uscat.

Sf. Ilie a fost ridicat la cer ca odinioară Enoch,”cel bine-plăcut Domnului”, pildă de pocăință. Acolo, undeva în înalturi, Sf. Ilie așteaptă ascultător într-un loc tainic până când, la plinirea vremii. Atunci, va coborî vestind cea de a doua venire a lui a lui Hristos, ”în slavă și putere” să judece deopotrivă vii și morții instituind Împărăția Sa cea fără de sfârșit. Cum orice om este dator cu o moarte, atunci Ilie va fi ucis pe treptele templului. Acum însă, Elisei a privit spre cerul care parcă îl îmbrățișa pe părintele lui duhovnicesc și i-a cerut să-i lase lui cojocul. El a fost urcat prin ardoarea rugăciunii sale proorocind astfel Înălțarea lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu ”soarele dreptății” s-a înălțat la cer la patruzeci de zile după Învierea Sa despre care Sf. Ap. Pavel spune că întemeiază credința – ”dacă Hristos nu a înviat, zadarnică e credința voastră”. Rugămintea lui Elisei a fost împlinită și, al întoarcere, cu acest cojoc a despărțit în două apa Iordanului și apoi a continuat continuându-și viața ascetică și făcând minuni care prefigurau Coborârea lui Hristos, Biruitorul morții și Mântuitorul umanității.

Mai mult ca oricând, îngenunchind, să-l rugăm pe Sf. Ilie să dobândească pentru noi prin rugăciunile sale bine-plăcute lui Dumnezeu: ”duhul pocăinței și al smereniei, duhul blândeții și al înfrânării, al iubirii, al răbdării, al temerii de Dumnezeu și al bunei cinstiri, ca astfel, întorcându-ne de la căile necinstei la calea cea dreaptă a faptelor bune, să umblăm în lumina poruncilor Domnului și să ajungem la bunurile făgăduite nouă, binecuvântând pe Cel fără de început Dumnezeu – Tatăl, pe iubitorul de oameni Unul – Născut Fiul Său și pe sfințitorul Duh Preasfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

Celor care la botez au primit numele de Ilie sau Ilinca, sau variante ale lor, urări de sănătate, viață lungă cu spor bogat în tot lucrul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, de folos aproapelui după minunata pildă a Sf. Ilie cel care, a fost luminat cu duhul cunoștinței și al smereniei și s-a hrănit cu temerea de Dumnezeu, singura binecuvântată.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

La Mulţi Ani, Aviaţiei Române!

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.