De la pocăință la ascultare. Pescuirea minunată - Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

De la pocăință la ascultare. Pescuirea minunată – Gând de duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Moștenită de la străbuni, rânduiala face ca la începutul anului bisericesc să prăznuim Nașterea Maicii Domnului, Maica Iubitorului de oameni, mântuirea de obște a neamului omenesc. Cu o cuvenită evlavie ne închinăm Fecioarei Născătoare de Dumnezeu pentru că datorită ei putem numi Tată pe ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor”. Urmând urcușul sufletului, am cinstit Sfânta Cruce, ”armă împotriva diavolului” și, închinându-ne, o facem având credința tare că, după spusele Părintelui Justin Pârvu, ”a fi în Hristos înseamnă a te simți necontenit răstignit în lume”. A fi în stare de jertfă este condiția ”sine qua non” a oricărei biruințe făcute în numele lui Hristos, fiindcă numai acest fel este aducătoare de pace. Pacea ce urmează ”jertfei” altuia păstrează o amprentă de agresivitate care se transmite și generează în timp năzuința de răzbunare, ca restabilire a unui echilibru pierdut. Hristos ne-a ”lăsat” Pacea Sa deplină ca rod al jertfei de Sine, împlinire a omului prin ”duhul umilit, inima înfrântă și zdrobită”. De aceea, ”făcătorii de pace” sunt cei care vor trăi fericirea a fi și a se numi ”fiii ai lui Dumnezeu”. Avem în inimă și minte înscris cu litere de lumină că viața veșnică este cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat și a Fiului Său pe care L-a trimis. Și dacă ”noumen est omen”, creștinul își împropriază destinul de biruitor, de luptător împotriva a tot ceea ce, nefiind în voia Părintelui Ceresc,este aducător de moarte. ”Singur Bun” Părintele ceresc vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” sau ”la conștiința adevărului să vină”. Nu al unui adevăr din mai multe altele, ci al Adevărului care se îndreptățește pe sine prin libertate, prin eliberarea de moarte. Acest Adevăr este Hristos care a îngenuncheat moartea pentru totdeauna prin moartea Sa redându-ne veșnicia vieți. Pe drept cuvânt, ne numim creștini, iar dacă ”noumen est omen”, înseamnă că primim și a fi ”prigoniți” și vorbiți de ”rău” pentru că, lepădându-ne de noi, ne-am luat Crucea și urmăm lui Hristos. Toți și fiecare o putem face, dincolo diferențele specifice prin care ne împlinim ca personalitate, sporind a lumii taină, spre a ne întâlni în Cruce ca binecuvântare a Domnului. Hristos. Mântuitorul nu cheamă la fapte peste puterile noastre sau, cine știe, chiar împotrivă-ne, și, mai mult, vine în ajutor nostru făcând minuni ca Fiu al lui Dumnezeu. Iubirea se face armă de temut împotriva răului și a ofensivei războinice a vrăjmașului. Nu o făcut-o pentru a arăta tuturor că poate face – la Dumnezeu toate sunt cu putință –, ci ca să credem că El este cu noi și, așa fiind, nu are cine fi împotrivă-ne. Rod al iubirii, binecuvântarea dată de Hristos poartă straiele iertării păcatelor prin tămăduirea tuturor bolilor, luminarea minții și inimii ca astfel pot cânta: ”Aliluia, Aliluia, Aliluia.”

Minunea, dar al lui Dumnezeu și temei al Bisericii

Cu ”pescuirea minunată” se pune temeiul Bisericii, Maica noastră, a tuturor și cât de importantă a fost și este pentru neamul nostru o spune deslușit Eminescu, Românul, absolut numind-o: ”Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot, credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință clădirea măreață a civilizației creștine.” Îngrijorarea cu rezonanțe profetice nu s-a împlinit și Biserica noastră își menține locul în mentalul românesc și în sistemul instituțional. Spunem aceasta nu atât în termenii relativi ai unor statistici, cât luând seama la amploarea și profunzimea crizei care macină societatea contemporană și, firește cea românească. Puterea de a rezista o datorăm străbunilor ce-și spuneau unul altuia”creștin” adică ”om al lui Dumnezeu”, înțelegând să-și poarte Crucea ca astfel să se învrednicească a-și împlini misiunea de sfinți Numele Său pe pământ cum îngerii o fac în ceruri. Sfințenia se arată în biruință asupra păcatelor, odată cu eliberare de toate consecințele lor devastatoare spre a ne îmbrăca în Hristos. Nicolae Cabasila scrie: ”Scufundându-te în apă, unde îți pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsești de viața din aer, iar a te lipsi de viață este totuna cu a muri. Când peste câteva clipe te-ai ridicat la suprafață, ajungând la lumină înseamnă că dorești fierbinte o altă viață, iar după ce ai dobândit-o trăiești numai din ea.”

Tâlcul pescuirii minunate (de fapt a celor două pescuiri minunate) îl putem descifra într-unul din Psalmii lui David: ”De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc/ De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzesc”. Firește, nu e, nici pe departe, un îndemn la inactivitate, ci sublinierea nevoii de a conștientiza că omul nu poate face nimic trainic fără ajutor divin cum învață binecunoscutul dicton latin ”Nihil sine Deo”. Apoi, vedem cum priceperea, oricât de măiestrită, rămâne fără rod dacă te încrezi doar în posibilitățile proprii. Ne amintim doar de elanul celor care voiau să înalțe turnul Babel și destinul lor este prea bine cunoscut. De aceea Măria Sa Țăranul Român nu doar că se ruga în fiecare zi, dar la începutul și sfârșitul lucrului se închina – înainte pentru reușită, la sfârșit pentru mulțumire și slavă. Sf. Marcu Ascetul scrie că ”dacă noi am stărui în smerita cugetare, nu ar fi nevoie să fim pedepsiți, deoarece toate relele și necazurile ni se întâmplă pentru înălțarea noastră”. Nu-i de mirare căci încă în Proverbe și apoi în Ap. Iacob în Epistola înștiințează că Dumnezeu ”celor mândri le stă împotrivă și celor smeriți le dă har”

Trebuie să vestesc împărăția lui Dumnezeu”

Înaintea primei pescuiri minunate, care-și va desăvârși rostul în cea de a doua, Hristos spusese: ”Trebuie să bine-vestesc împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”. Această vestire a împărăției lui Dumnezeu era una a unității dintre cuvânt și faptă, căci, fără faptă, vorba e purtată de vânt pe unde vrea el, iar fără cuvânt. fapta degrab poate duce la rătăcire, sau se poticnește și cade. Venind din pustiu, unde ca de atâtea ori, se retrăgea pentru a se ruga, Iisus a văzut două corăbii stând lângă țărm și pe pescari spălându-și mrejele. Două corăbii, asemenea celor două Testamente, și Hristos s-a urcat în aceea a lui Simon, ucenic al Sf. Ioan Înaintemergătorul, care fusese la Iordan când, cerurile deschizându-se, toți au putut auzi glasul Tatălui: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit”. L-a rugat să se depărteze de mal, ca astfel să poată vorbi mai deslușit pentru cei însetați de cuvântul Său ”cu putere multă”, celor dornici să-l audă pe Cel care cum spunea Petru ”avea cuvintele vieții celei veșnice”. I-a spus să se depărteze de la mal, de temeinicia pământului din care suntem făcuți și ne pentru a se îndrepta spre necunoscutul care găzduiește de-a valma și bune și rele. Mai marele dintre ei, Simon, nume ce dezvăluie ascultarea, i-a explicat că, deși au trudit toată noaptea, nu au reușit să prindă nimic și a făcut-o cu mâhnirea celui care nu avea ce duce de mâncare celor care îl așteptau acasă.

A continuat ”dar după cuvântul Tău, vom arunca mrejele”. ”Dar”, cu sensul de ”cu toate acestea” subliniere a încrederii pe care o avea în Cel pe care îl numeau Învățător. Prin excelență artă a răbdării, pescuitul este și una a păcii, dar a aceleia a ce vine mai mult din resemnare tăcută și speranță timidă că, lăsându-te în voia lui Dumnezeu, nu te vei poticni și, chiar dacă o faci, El te va ajuta să te ridici. Răbdarea crește dimpreună cu ascultarea, care după Sfinții Părinți este cea mai importantă virtute pentru că ”aduce smerenie”. Noi suntem urmașii neascultării și ne amintim că, la începuturi, Adam a căzut din rai pentru că nu a dat curs cuvântului lui Dumnezeu și a dat crezare spuselor demonului prin viclenia șarpelui. Chipul lui Dumnezeu a rămas în noi, fiind acel ”necunoscut” de care scria Alexis Carel care îl făcuse și pe apostolul Pavel să spună că nu face binele pe care îl dorește, ci răul pe care nu-l dorește. E alternativa fără de care libertatea se neagă pe sine și Domnul vrea să ne îndreptăm spre El conștienți cum se ruga David mărturisind: ”Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale.”

În Hristos cunoaștem libertatea omenească în acțiune”

Hristos s-a ”coborât” pe pământ împlinind voia Părintelui Ceresc spre a ne arăta că singură ascultarea Domnului și Dumnezeului nostru deschide drumul care ne ridică spre patria cerească. Desigur, nu ascultarea oarbă, lipsită de discernământ și ivită din păcat. E ascultarea ce vine din inima curată și smerită care, bunăoară, a făcut ca Fecioara Maria, încredințându-se de ”cum” va fi să nască prunc fără însoțire bărbătească a spus ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” ;sau a lui Iosif logodnicul său; sau, la începuturi, a lui Avraam și a atâtor altora. Ispitit a fost și Hristos, dar nu a” ascultat” demonul care i-a cerut să-i slujească spre a primi împărățiile lumii. Mai mult, l-a izgonit, spunând că doar Domnului ”singur”(s.n.) să i te închini și să-I slujești. Sf. Ap. Petru va scrie în prima sa Epistolă: ”Trăiți ca oameni liberi dar nu ca și cum ați avea libertatea ca acoperământ al răutății…îmbrăcați-vă în smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har”. Tot ceea ce este ziditor vine din ascultare și smerenie cum Însuși Hristos s-a făcut ascultător Tatălui și încă până la moarte. Valeriu Gafencu, unul dintre sfinții închisorilor afirma că ”În Hristos cunoaștem libertatea sufletească în acțiune, neprihănită, plină de înțelepciune și de îndrăzneală…respectă ascultarea, înfrumusețează unitatea, mărește simțul răspunderii”. Apostolul Petru era animat de un acut simț al răspunderii față familia căreia trebuia să-i asigure hrana, ceea ce a dat un plus de temei ascultării față de ”cuvântul” rostit de Hristos. Mai înainte însă, și pe desăvârșit pilduitor. ascultare s-a făcut Fecioara Maria care a spus Îngerului Gavriil: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.” Prin ascultare a fost posibilă minunea, ca făptuire a puterii lui Dumnezeu, și de această dată când, pescar priceput, deși ”o noapte întreagă s-a ostenit zadarnic, face ascultare tot ”pentru cuvântul Tău”. Virtute cardinală, ascultarea crește dimpreună cu smerenia, conștiință a vulnerabilității omului și Domnul spune prin gura proorocului Isaia: ”Că spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și blând și care tremură de cuvintele Mele”. Mai mult, Valeriu Gafencu adeverea că ”ascultarea duce Biserica la biruință” iar într-o altă parte că ”în Hristos cunoaștem libertatea sufletească și de acțiune neprihănită plină de înțelepciune și de îndrăzneală”

De la pescar la păstor

Relatată numai de Sf. Ap. Luca, prima pescuire minunată a urmat după ispitirea din pustiul Carantaniei, atât de numeroaselor vindecări și, îndeosebi izgonirii demonilor, care, ieșind, mărturiseau: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”. Atunci, în barcă stând ca pe un tron, a început să propovăduiască Învățătura Mântuirii și mulțimi nenumărate venit-au de această dată să asculte Cuvântul Eliberator. Ca odinioară, și azi preotul stă în picioare în fața credincioșilor, care, după posibilități, stau pe scaune sau în genunchi. A mai fost o pescuire minunată și după Înviere, când Hristos, dezlegându-l pe Apostolul Petru de cele trei lepădări, pentru a face un întreit legământ al iubirii, îi dă o nouă misiune – ”Paște oile Mele”. Din pescarul care ” atrage ” în mrejele sale peștii, Petru e investit a fi ”păstor”, care se îngrijește de oile sale și ”își pune viața pentru oile sale” și nu pentru orice oi, ci ”ale Mele”. Oile care l-au urmat și-L urmează, lepădându-se de grija de sine pentru a-și lua crucea și a-și purta pașii vieții călăuziți de ”Lumina lumii”.

Ca virtute corelată cu altele, ascultarea își vădește roadele ei care nu întârzie să apară; ea se cultivă din copilărie spre a fi transmisă de la o generație la alta într-o comuniune în timp și o mărturisire că omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Chipul e în suflet de la naștere, asemănarea se lucrează prin ascultare smerită și o arată în chip desăvârșit Hristos care încă din copilărie își asculta părinții. Ascultarea nu este nedeterminată și Petru ține să sublinieze că după ”cuvântul Tău” va arunca iar mrejele, altfel, în temeiul experienței nu ar fi făcut-o. Doar Cuvântul lui Dumnezeu poate contrazice experiența oricât de bogată și atunci vorbim de minune făptuire ce întrece firea omenească fiind o operă a Domnului Sfânt și Bun. Petru a urmat cuvântul Domnului Petru și a fost răsplătit peste așteptări încât s-a cutremurat căci frica îl cuprinsese și a mărturisit: ”Ieși de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. Era glasul smereniei care-și recunoștea limitele și nici nu-și imagina că ar putea aștepta sau spera mai mult. Ce urmează a confirmat cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur că acei ”care îl vor îngropa prin smerenie pe Hristos în sufletul lor, îl vor vedea înviind prin slavă”. Putem spune că în slavă a fost ceea ce a urmat, căci în ciuda evidențelor ridicând mreaja, întâiul chemat mai că nu putea s-o țină de greutatea peștilor și a fost nevoit să cheme în ajutor pe ortaci.

Ascultarea este mai roditoare decât jertfa

Smerenia aduce cu sine pocăința, căci oricât ne-am strădui nu reușim decât să confirmăm că ”nu e om fără de păcat”. Singurul fără de păcat este Hristos și asta i-a dat puterea de a ridica păcatele lumii, cel ”blând și smerit cu inima” a primit puterea de a întrece cu mult priceperea și osârdia omului, făcând ca peștii să umple mrejele. Hristos însă nu se arată oricărui om și chiar dacă, prin absurd ar face-o, acesta nu va avea cum să-L recunoască și nu puțini și astăzi sunt dintre cei care spun că li s-a arătat Hristos sau Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu. E cuviincios ca să primim cu foarte multe rezerve asemenea afirmații. Dintre toți pescarii, doar Petru și-a dat seama că este Hristos, mărturisindu-și condiția de om păcătos: ”Doamne, ieși de la mine că sunt păcătos”, lăsând să se înțeleagă că de dorit, dorea să fie cu El. Profețise Isaia: ”Vai mie că sunt om pierdut, căci sunt un om cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul; Domnul oștirilor”. E o reacție care atunci era încă firească, omul nesocotindu-se pe sine a fi vrednic de cele peste fire venite de la Dumnezeu. Fapta deosebită, spectaculosul, cu toate derivatele îl aflăm doar în zilele noastre în bagajul cotidianului până acolo încât abia de-l mai poate recunoaște și se tânguia Rilke că ”pentru ei nici un lucru nu mai este minunat”. Atunci era altfel. Ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, Petru își însușise pocăința, pregătit fiind astfel să întâmpine împărăția cerurilor. Pocăința recunoaște și face loc ascultării cuvântului lui Dumnezeu, o cu totul altă ascultare decât aceea de a răspunde unei porunci venite din partea unui om, adesea doar ca un simplu capriciu, sau exercițiu steril de putere. Profetul Samuel se întreba retoric: ”Oare își găsește Domnul arderi de tot și în jertfe mai mult decât în ascultarea glasului Său. Iată ascultarea este mai bună decât jertfele și luarea aminte mai mult decât grăsimea berbecilor”.

Noi suntem ”fii ai neascultării” și abia Fecioara Născătoare de Dumnezeu primind cuvântul adus de îngeri a deschis ușa raiului închisă când primii oameni au urmat minciunii diavolului, care ne vrea despărțiți pentru totdeauna de Dumnezeu. Făcând deci ascultare, Petru a mai aruncat odată mrejele după la ”cuvântul” lui Hristos și minunea s-a petrecut – au prins atât de mult pește încât au avut nevoie de ajutoare să-l poată ridica. E una dintre minuni pe care Hristos a făcut-o nu pentru a-și arăta în sine puterea, ci pentru a asigura hrana celor care așteptau acasă și fără de care ar fi rămas flămânzi. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu care ”singur” este Bun și ca fiu face voia Tatălui. Ca Învățător, Fiul lui Dumnezeu dă și o lecție a ascultării de Dumnezeu, așa cum a făcut-o și Maica Sa la nunta din Cana Galileei: ”Faceți tot ce vă spune El”. Minunea aceasta ne amintește pe aceea a înmulțirii pâinilor ca și pe toate din cele două Legăminte unde vedem cum cei care ascultă de Dumnezeu sunt răsplătiți și scria Psalmistul: ”Am fost tânăr și am îmbătrânit și nu am văzut pe copilul celui drept cerșind pâine”, iar într-o altă parte a rostit lămurit: ”De mă vei asculta Israele, bunătățile pământului vei mânca, iar de nu Mă vei asculta, sabia vă va mânca pe voi.” Să-l mai invocăm și Marele Proroc Ilie care ascultându-L pe Dumnezeu ”Cel viu” a fost hrănit de corbi care îi aduceau dimineața pâine iar seara carne ca să-l înduplece spre milostivire. Se cuvine a-l aminti, mai ales, pe patriarhul Avraam care a ascultat de Domnul, a ieșit din pământul său care era la un pas să-și sacrifice singurul copil și Domnul i-a dat să devină părintele neamurilor. Au urmat Iacob și Moise trimis să scoată pe Iudei de sub robia lui Faraon și prin care Dumnezeu a făcut alte numeroase minuni prin care l-a pedepsit pe conducătorul Egiptenilor. Exemplele ar putea fi continuate. Ca minunile să se poată petrece e însă nevoie de ascultare și spune Dumnezeu: ”De veți asculta cu luare aminte cuvântul meu și faceți toate câte vă poruncesc și veți păzi legământul Meu, îmi veți fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi îmi veți fi preoție împărătească și neam sfânt”. În altă parte citim:”De veți umbla în legile Mele și veți plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor, iar treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge la semănat, veți mânca pâinea voastră cu mulțumire și veți trăi în pământul vostru fără primejdie”.

Păcatele noastre atrag pedepse, deopotrivă cele personale și, prin cumul, cele ”de obște” care aduc pedepse de obște chiar dacă nu sunt recunoscute și nu sunt urmate de pocăință sinceră. La rându-i, ascultarea are și ea urmările ei spre care râvnesc mulți dar de care se pot bucura doar cei care lucrează voia Părintelui ceresc așa cum cerem în Rugăciunea împărătească: ”Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. Legământul cu Domnul este dat odată pentru totdeauna: ”De veți umbla după legile Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii vor da roadele lor…Voi trimite pace pe pământul vostru și nimeni nu vă va tulbura”. Mai presus de toate de ascultare desăvârșită dat pildă Hristos care ne și cheamă să-i urmăm pe drumul despovărării de păcate zicând” Fiți dar desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.” Când din mulțime s-a auzit glas care Îi spunea că fericit este pântecul care L-a născut și sânii la care a supt, Iisus a răspuns: ”Fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc.” Or, Fecioara Maria a ascultat cu smerenie desăvârșită zicând: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”. Așa a devenit Maică Sfântă și Împărăteasa noastră, a tuturor. Au urmat apostolii care au ascultat cuvântul lui Hristos, în afară de Iuda care s-a făcut pe sine ”fiu al pierzării” fără drum de întoarcere.

Că ascultarea este mântuitoare vedem și din aceea că Hristos a cerut barca doar pentru puțin timp, doar atât cât să poată vorbi din ea ca dintr-un amvon și răsplata a fost mai mare decât își puteau imagina apostolii. Deși nu era timpul prielnic pescuitului, Petru și ai săi au primit-o plină cu pește căci Domul răsplătește cum doar el știe și vrea pe cel care găsește a jertfi oricât de puțin din ce este al său. Fapta a dat greutate cuvintelor care rămân în veac și, mai întâi, Petru a fost făcut ”pescar de oameni”, aducând la dreapta credință pe mulți dintre cei care l-au ascultat propovăduind. Pentru o jertfă aproape neînsemnată, de a îngădui lui Hristos să vorbească din barca sa, a fost răsplătit așa cum numai Domnul și Dumnezeul nostru știe și o poate face. Bănuțul văduvei s-a arătat cu mult mai prețios decât averile agonisite de cei bogați, era rodul modest al trudei ei pe care l-a jertfit.

Avea să fie și o a doua pescuire minunată relatată numai de Sf. Ioan în Evanghelia Sa și petrecută după Învierea lui Hristos, când cele trei lepădări ale lui Petru anulate cu trei legăminte ale iubirii. L-a întrebat odată Hristos: ”Mă iubești” și Petru și-a mărturisit iubirea ca și a treia oară, câte lepădările. În ”Viețile Sfinților”, Sf. Simion Metafrast descrie sfârșitul Sf. Petru pe vremea împăratului Nero cel care a pornit prigoană sângeroasă împotriva creștinilor. Condamnat la răstignire, întâiul chemat a rugat să fie răstignit cu capul în jos rostind: Nu sunt vrednic să fiu răstignit ca Hristos al meu, căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, unde urma să coboare în iad spre a elibera sufletele închise acolo. Răstigniți-mă cu capul în jos ca să privesc spre ceruri, acolo unde mă voi duce”. Spre înalturi purtându-ne ca spre lumină, ascultarea se face de aceiași fire cu iubirea grăind cu glasul rugăciunii cum o făcea spre învățătură folositoare și împreună trăire Vasile Voiculescu:

Doamne, îngăduie-mi în genunchi să-ți mulțumesc

Că pe mine, mișelul, rob spurcăciunii,

M-ai învățat acum ca pe îngeri să vorbesc

Cereasca limbă universală a Rugăciunii

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.