Iubirea vrăjmașilor. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Iubirea vrăjmașilor. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Drumul spre desăvârșire

de Elena Solunca Moise

Prin tumultul vremilor auzim îndemnul Mântuitorului ca o provocare, singura demnă de Om, făcut după chipul și asemănarea Sa: ”Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ce Ceresc desăvârșit este”; un summum al îndemnurilor din Predica de pe Munte. Toate converg în porunca cea nouă, a iubirii,singura, pe care a dat-o Hristos; și nu oricum, ci ”cum Eu v-am iubit pe voie”. O precizare lămuritoare deplin pentru a înțelege că apogeul înțelepciunii este Iubirea, singura creatoare cum ne arată Dumnezeu care Însuși este Iubire și a cărei voie Fiul a împlinit-o neprecupețindu-și chiar viața. Hristos s-a făcut Fiu al Omului anume să vedem cum jertfa Lui a făcut posibilă îndumnezeirea omului. Expresia cea mai cuprinzătoare a iubirii este iertarea și ne amintim minunile pe care Fiul lui Dumnezeu le-a făcut iertând păcatele și care au fost aureolate cu rugăciunea de pe Cruce, când cu brațele întinse a îmbrățișare s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”; cuvintele ce ne-au vindecat de vremelnicie. Când Petru a întrebat dacă trebuie să iertăm păcatele de șapte ori câte șapte, cum era scris în Lege, Iisus a spus că de șaptezeci de ori câte șapte, adică de un număr nedefinit de ori.

Acum, ne dă un alt reper al iubirii totale, nicicum condiționate în vreun fel și ajungând greu de înțeles pentru simțul comun – aceea a vrăjmașilor. Pentru cei mai mulți dintre noi, iubirea celor care, într-un fel sau altul ne-au făcut rău, pare greu dacă nu imposibil de împlinit. Vine în ajutor faptul că este ”poruncă”, arătând cu Sf. Siluan Atonitul că ”prin el însușii, omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile.” Cu ajutorul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmașilor se face o cale regală către mântuire, astfel asemănarea cu chipul lui Dumnezeu fiind una reală. Pe Cruce, în chinuri de neimaginat, când pentru o clipă Hristos ca Fiu al Omului s-a văzut chiar părăsit, s-a rugat: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?” Nu a rostit fie și un cuvânt împotriva celor care L-au prigonit și condamnat la răstignire, ca și cum nu ar fi existat. Apoi, ca Fiu al Lui Dumnezeu, care ne îndeamnă a-I urma, s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Și, cu adevărat, așa este, dezvăluind adevărul că pentru a împlini dragostea adevărată este nevoie de credință puternică, aptă să înfrunte orice obstacol, aducându-se chiar jertfă pe sine. Este poruncă deoarece nu are cum fi împlinită de omul căzut din neascultare atunci când a urmat cuvintelor înveninate al șarpelui. Și în această nouă poruncă vedem că omul este cu totul lipsit de orice posibilitate de împlinire și Sf. Ap. Pavel o mărturisește chiar, dacă nu direct, când spune că ”puterea mea întru neputință se desăvârșește”, sau, altundeva, ” așadar, foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă cu slăbiciunile mele pentru ca în mine să locuiască puterea lui Hristos”. Când este mărturisită direct, neputință aduce ajutorul lui Dumnezeu cum s-a întâmplat cu întâiul chemat între Apostoli, când cerând lui Hristos să meargă pe ape a reușit ca odinioară Moise până când, îndoindu-se a început a se cufunda, dar L-a chemat pe Hristos în ajutor. Atunci, Hristos l-a mustrat spre învățătură, dar i-a întins mâna, ajutându-l să iasă din apă, cum înainte constatase David: ”și certarea Ta mă va învăța”.

Pe departe, cea mai grea poruncă, pentru unii imposibilă, este iertarea păcatelor pentru că vine din necredință sau din credință șubrezită care văduvește omul de ajutorul divin pe l-ar putea primi. Atunci, cum să reacționezi când un semen îți face deliberat răul? Din reflex, cei mai mulți dintre noi se răzbună, sau, dacă nu o fac, cu dibăcie vicleană așteaptă un prilej prielnic, ascunzându-se într-o bunăvoință de mucava. Nu întâmplător, adresându-se romanilor , Sf. Ap Pavel scria: ”Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri, ci lăsați mânia Domnului să se răzbun căci este scris: Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti.” Mai înainte, în Proverbe, se sancționa: ”Nu ziceți îi voi întoarce răul! Nădăjduiește în Domnul și El te va ajuta”. Dar cine să aibă urechi de auzit glasul Înțelepciunii dumnezeiești când vrăjmașul vine și fură cuvintele, deschizând drum fără obstacole să se manifeste în voie?

Era spiritul Legii lui Moise ca atunci când ”un om îi scoate ochii altuia, trebuie să plătească cu propriul lui ochi; dacă îi scoate un dinte, scoate-i și tu unul celui ce ți-a făcut aceasta”. Domnea așa-numita lege a talionului, a reciprocității sau a corespondenței, întâlnită și la alte popoare și cu scopul ca, măcar astfel răul să poată fi limitat. În cel mai vechi document care este Codul lui Hammurabi era scris: ”dinte pentru dinte, vânătaie pentru vânătaie, picior pentru picior, mână pentru mână, os pentru os, ochi pentru ochi”. Abia Carol cel Mare, considerat de unii istorici ”părinte” al Europei, a schimbat legea talionului cu o alta în care răzbunarea prin sânge era înlocuită cu bani sau bunuri. În acest context special, porunca iubirii vrăjmașilor era o provocare căreia îi era greu să-i răspunzi prin supunere. Hristos o face un pas mai departe rostuind și modalitățile concrete a modului cum anume să se facă: ”Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi.” Sinceri fiind, până și rostirea acestor cuvinte pare anevoioasă, cu atât mai mult împlinirea lor. Nu însă pentru un creștin adevărat, care înțelege că scopul vieții sale este ca, lepădându-se de sine, să urmeze lui Hristos care spune deschis: ”În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” Într-una dintre cele mai frumoase dintre rugăciuni, Sf. Ioan Gură de Aur cere lui Dumnezeu să ierte păcatele vrăjmașilor, motivând că nu ei, ci el este de vină pentru că a făcut voia Tatălui ceresc. Dincolo de cuvinte se străvede că ceva din comportamentul sau din cuvintele noastre pot trezi resentimente chiar dacă nu asta a fost voința. Se spune că ”homo homini, lupus est” pentru a arăta că agresivitatea este un dat natural și specialiștii au reperat pe cortex chiar un centru al agresivității. Mai mult, s-a demonstrat că prin educație, agresivitatea poate fi convertită în creativitate. Psihologul K Lorenz, recunoscut pentru scrierile sale dedicate agresivității,scrie și despre o agresivitate adaptativă, de protecție într-un fel și discuțiile continuă și astăzi, chiar dacă nu la aceiași intensitate.

Homo homini sacra est

Închinarea și ruga la Dumnezeu poate fi un îndemn dătător de curaj la depășirea biologicului și orientarea către înduhovnicire, știind că ”Duh este Domnul și cei care i se închină Lui trebuie s-o facă în Duh și Adevăr. Adevărul este întruparea Duhului, adică Hristos, deopotrivă Cale și Viață. Structura rațiunii nu poate să asimileze nicicum așa ceva și doar credința ca ”putere de a iubi”, este în stare să facă pasul mai departe prin iertare. Psihologic este lesne de înțeles pentru că în ecuație este pusă o dublă eliberare – pe vinovat de greșeala lui și pe victimă de dorința de răzbunare, normală într-un sistem concurențial. Ca să poți ierta și iubi vrăjmașii e nevoie să ieși din acest sistem referențial și să cauți, apoi să afli, comuniunea cu Dumnezeu sub semnul lucrării harului; să te lepezi de ”sine” ca să te poți întâlni pe celălalt nu ca ”iad” cum spunea Sartre, ci ca rai. Așa omul poate confirma dictonul stoic definit de Seneca ”homo homini sacra est” Să nu ne amăgim cum, robit de inerția țărânii din care e făcut, omul poate de la sine să-și iubească vrăjmașul și acest adevăr este incontestabil ilustrat de întreaga istorie a umanității, una a războiului tuturor împotriva tuturor. Ca mereu, Domnul nu ne lasă singuri și Simion Metafrast se ruga: ”Stinge izbucnirea răutăților mele”. E nevoie de rugă neîncetată pentru că, poruncă fiind, numai și numai ajutorul Domnului ne poate salva de prăpastia alunecării de la un rău spre altul mai mare. E vital acest ajutor și pentru că omul și-a uitat condiția inițială de pe vremea când trăia în rai după cum și raiul era în el și pentru asta chemarea lui Dumnezeu. Nu Părintele ceresc nu ne părăsește și porunca este dată ca noi să ne curățim sufletele prin pocăință și fapte bune să fim ”gazde îndatoritoare” ale lui Hristos. Îndatoritoare pentru că nu dăm de la noi câtă vreme ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de la Tine este, Părintele Luminilor”. Spus-a Domnul poporului său prin Vechiul Legământ ”Ascultă fiică și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău”, și motivează: ”Că a dorit Împăratul frumusețea ta… toată slava fiicei împăratului este înăuntru, îmbrăcată în aur și prea înfrumusețată”. Atunci când ”uită lumea”, locul în care binele este amestecat cu răul, omul uită de prieteni și de dușmani pentru a se lipi de Dumnezeu. Deși cunoștea ca nimeni altcineva nevinovăția Fiului ei, Maica Domnului nu a rostit fie și un singur cuvânt de ocară pentru cei care L-au prigonit și răstignit. O vedem mereu lângă cruce, copleșită de o durere a cărei măreție demnă se poate asemăna doar cu ascultarea care a cuprins-o întru totul. Trăind această durere, Hristos ca s-o mângâie i-a spus arătând spre Ioan: Iată fiul tău”, iar lui ”iată mama ta”. Așa a devenit maică după trup a oamenilor, iar după har este ”mai presus decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii”. Durerea cea mai profundă care a cuprins-o trecea dincolo de hotarul exprimării în cel al tăcerii rugătoare .

Prin firea Sa, Dumnezeu este mai presus de tot ce mintea omului poate gândi și exprima mintea și sufletul său să cuprindă de rămâne a ne adânci cu totul în Dumnezeu până acolo încât să putem spune ca Pavel: ”trăiesc, dar Hristos trăiește în mine”. Atunci abia iubirea vrăjmașilor devine reală cum a fost pentru primul arhidiacon Ștefan care, sub năvala de pietre ce cădeau, fiecare mărturisind o ură puternică, întărit de Dumnezeu, după ce a mărturisit că vede cerul deschizându-se și pe Hristos în slava Sa, a înălțat rugă vrednică de luat aminte: ”Doamne, iartă-le lor și acest păcat”. Nu putem, nu avem dreptul să uităm pe toți mărturisitorii dreptei credințe strămoșești și-l vom aminti iar și iar pe Sf. Mircea Vulcănescu, închis la Aiud, cea mai cumplită închisoare comunistă, care plecând a spus celor de față și nouă tuturor: ”Să nu ne răzbunați”. Nae Ionescu sublinia cu îndreptățire că întreg sublimul creștinismului constă în ”dezrădăcinarea subiectivismului și a sentimentalismului obișnuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înșine. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru că noi neexistând ca noi, insulta care ni se face nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșelilor greșiților noștri echivalează cu indiferența cu răul care se face, pentru că acest rău nu-l simțim. Așa fiind, iertarea nu e un simplu principiu moral, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală…Iertarea păcatelor nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu: singur Dumnezeu poate să ierte. Noi, nu! Ar fi prea mare îndrăzneală și orgoliul acesta ne-ar putea pierde”. Dornici să preluăm fără a ne gândi, de-a gata, tot ce e nou, uităm înțelepciunea străbunilor care știau ei bine ce știau când ziceau: Lasă-l în plata Domnului. Altfel, pentru oricare dintre oameni și de oriunde se adeveresc celebrele cuvinte ale lui Pascal: ”adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo de Pirinei.” Și se face așa că, iubind în Duh, închinându-ne în Duh și Adevăr, o facem înaintea lui Dumnezeu și întregii Sale creații. Nu ai cum despărții Creația de Creator, Zidirea de Ziditor. Sub acest aspect ne-ar fi de folos să reflectăm dacă dezastrul ecologic cu perspectivele lui apocaliptice este o urmare logică a secularizării reale de care ne lamentăm în deșertul pe care singuri îl facem. Cei care nu iartă, nu sunt adversari ai lui Dumnezeu, ci ai credinței și cum aceasta este un dar divin e ca și cum ai refuza darul Duhului Sfânt. În această deschidere a minții și inimii Sfinții Părinți nu prea întrebuințau cuvântul ”vrăjmaș”, făcând referire la un om sau altul ci spuneau ”dușmani ai credinței”, pentru că nu cunoșteau pe Dumnezeu. Nu cunosc și din această cauză nu au cum dori a fi urmași ai lui Hristos cuprinși în marea îmbrățișare a lui Hristos pe Cruce. Dumnezeu-Iubire este pretutindeni, până și în iad și o știa David prea bine când zicea: ”Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi?/ De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești…Și am zis: ”Poate întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu”/Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina ei.”

Nu putem despărți iubirea pentru Dumnezeu de iubirea pentru oameni

Ca la începuturi, totul stă în alegerea omului și poruncile date de Dumnezeu nu anulează libertatea omului, ci îi sunt de-tot folositoare. Îngerul Gavriil făcând cunoscut prin cuvânt Voia lui Dumnezeu, a aflat la Fecioara Maria răspunsul care a eliberat omul de blestem: Fie mie după cuvântul tău. Așa s-a făcut Maică a Domnului și Împărăteasă a oamenilor. Prin evlavie ne facem cunoscută starea de îndatorire pe care se cuvine a o avea pentru tot ce Domnul ne-a dat, tuturor ca neam și fiecăruia în parte. Sfinții Părinți socotesc că poți să păzești toate poruncile, să ții post, să faci bine cât de mult, să te consideri în comuniune cu Dumnezeu, dar dacă nu împărtășești iubirea pentru vrăjmași și, deci a creației în plenitudinea Sa, te amăgești pe tine și pe cei din jur. În tot ce gândim, rostim și facem avem nevoie de îngemănata iubire de Dumnezeu și pentru omul făcut de El după chipul și asemănarea Sa. Adică, nu suntem pe Calea care, Adevăr fiind, este și viață, ci sărmani rătăcitori ce sfârșesc prin se autoexila din iubirea lui Hristos. Un bătrân stareț învăța că taina dumnezeiască pe care Biserica și-o însușește este iubirea Sa, fără de care ne facem, după cuvântul Apostolului neamurilor ”aramă răsunătoare și chimval răsunător”.

Rostul paideic al acestei porunci, ca și a tuturor celorlalte este a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, conștientizând că prin noi înșine nu avem cum trăi întru Hristos și tocmai de aceea, om făcându-se, Iisus ne-a arătat cum s-o facem. Mai mult, ne-a asigurat că este cu noi până la sfârșitul veacurilor. A făcut-o după ce ne-a lăsat pacea Sa pe care avem datoria să o păstrăm făcând-o roditoare în credința lucrătoare prin iubire. Apostolul Pavel spune că ”Puterea mea întru neputință se desăvârșește”. Este astfel în logica divina ca tot ceea ce este imposibil pentru om să fie realizabil pentru Dumnezeu: ”Așadar, foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă cu slăbiciunile mele, pentru ca întru mine să locuiască puterea lui Hristos” . Auzim, nu odată cum câte cineva, poate noi înșine, se spune: ”iert, dar nu pot să uit”, afirmație ce anulează iubirea și ne poartă spre rătăcire, făcându-ne a crede că suntem creștini, când de fapt nu suntem. E bine să luăm aminte mai ales astăzi când ne declarăm popor creștin și o facem doar cu gura, căci criza spirituală arată fără tăgadă că ne lepădăm de Dumnezeu prin fapte.

Dacă a iubi vrăjmașul este greu până la imposibil, dar posibil cu ajutorul lui Dumnezeu, înțelegem ușor de partea cu a fost și poate fi o ideologie care ridică lupta de clasă la nivel politic. E ceea ce l-a făcut pe laureatul Premiului Nobel Bertrand Russel să spună despre comunism că este ”o religie fără Dumnezeu”. Atunci, închisorile deveniseră spații ecleziale unde au crescut în credință și iubire cei mai buni dintre fiii neamului nostru care până acum încă nu au fost canonizați. În ordinea oamenilor, parcă e nedrept să-i numești la grămadă ”sfinții închisorilor”, dar la Dumnezeu se știu, se roagă și ruga le este ascultată. În Aiud, localnicii îi numesc ”sfințișori” și poate sunt mulți dintre cei cărora nu li se știe numele, pentru că murind în torturi au fost aruncați de-a valma afară. Cunoscând destul de mulți, între ei pe tatăl meu, am constatat că mult mai ușor iartă cei care au suferit cu adevărat, decât cei care au cunoscut mai puțin din amarul vieții. În suferință ei și-au cizelat răbdarea în care au deprins tâlcul tainic jertfei pe care Hristos ne-o dăruiește ca un prinos de recunoștință pentru viața ce ne-a fost dată ca arvună pentru viața veșnică. Atunci, scrie Sf. Ion Scărarul, ”vei începe să te ferești a-i osândi pe cei care păcătuiesc, dacă îți vei aduce aminte că Iuda a fost în adunarea ucenicilor lui Hristos, iar tâlharul în numărul ucigașilor, dar într-o clipă s-a petrecut minunata schimbare.” De altfel, alt Sf. Antim din Chios povățuiește zicând că ”Dumnezeu nu se uită dacă omul se găsește în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să se apropie pentru a-i veni în ajutor”. Așa apar minunile întăresc credința că, orice s-ar întâmpla, Dumnezeu este și rămâne cu noi, rămânându-ne nouă a fi cu El.

Dacă suntem victima unei nedreptăți și simțim reflex dorința de răzbunare ca să n-o împlinim ne e de folos efortul de a înțelege ce anume a determinat un asemenea act. S-o facem fără a-l osândi, cu o detașare iubitoare, conștienți că și noi în situații similare am la fel, dacă nu mai rău. Democrit spunea că e mai bine să suporți , o nedreptate decât s-o faci. Suportând-o stingi un foc, făcând-o aprinzi sau îl faci mai mare. Se spune că dacă cineva îți dă o palmă peste obraz, să-l întorci și pe celălalt și unii cred că e o lașitate. Nici gând, ci o formă de a stinge demn un conflict. Psihic, în momentul când îți acel cineva îți dă o palmă, se gândește automat că vei răspunde în aceiași manieră și se pregătește să meargă mai departe. Oferind al doilea obraz este pur și simplu blocat, nu poate acționa, timp în care își poate reveni. Pentru unii îndemnul la iubirea vrăjmașilor ar fi în contradicție totală cu rostirea Mântuitorului după care ”Nu am venit să aduc pace, ci dezbinare”, asimilând iubirea vrăjmașilor cu indiferența față de păcatele celor din jur, un fel de ”învoială la păcat” cum era numită în cărțile de rugăciune ”nemodernizate”. Este o interpretare oarecum simplistă pentru că iubirea păcătoșilor nu are cum fi echivalată cu indiferența față de erezii sau alte abateri dintre cele mai diferite. Bătrânii ne învață să urâm păcatul, dar să iubim pe păcătos, deși mulți nu doar că nu urăsc păcatul ci îl și fac cu destulă ușurință. În cele din urmă este vorba de un exercițiu stăruitor al spiritului de discernământ, acea capacitate de a putea distinge binele de rău pentru a urma binele și a ne depărta de rău. Acea ”socoteală” sau mai corect spus chibzuință atât de des invocată de străbuni și prin care biruim răul mai eficient decât prin mânie, pe care Sf. Ap. Pavel o înțelegea zicând: ”Mâniați-vă dar nu greșiți, soarele să nu apună peste mânia voastră/…Din gura voastră să nu iasă cuvânt rău, ci numai cel bun, spre zidirea cea de trebuință/…Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire să piară de la voi, împreună cu orice răutate/Ci fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos”

Cum pildă desăvârșită rămâne pentru de-a pururi Hristos și Lui i-a dat Dumnezeu a Judecata cea de pe urmă pentru că El s-a făcut Jertfă supremă. Ne întâlnim și azi cu poetul martir Vasile Voiculescu ”În grădina Ghetsimani” rugându-ne dimpreună: ”Doamne, eu știu cumpăna ce-o vom înfrunta:/ Când toate ascunzișurile-or fi-zadar/ Ea se va ivi în lumina fără de hotar/ Atârnată de-o lacrimă, de-un dor hoinar/ Ea ne-a fost leagăn, ea ne va fi cântar…/ Doamne, Cumpăna este inima Ta”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.