Gând de duminică – Învierea fiicei lui Iair
Omul – ființă spre înviere
Evanghelistul Ioan amintește fără osteneală că ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” A făcut-o prin cuvântul-faptă a cărui rostire a vindecat pe toți cei în suferințe și necazuri – a dat orbilor să vadă, surzilor să audă, muților să grăiască, slăbănogilor să meargă, a vindecat leproși, a îndreptat pe femeia gârbovă și i-a izbăvit pe demonizați. Scrie părintele Stăniloae că umanitatea lui Hristos era pusă în valoare neîntrerupt prin tot ce făcea Hristos ca Dumnezeu…Toate îl arată dând un sens istoriei dar și ridicarea deasupra legilor ei.” Nimeni până la El nu a adus la viață pe cineva care murise, biruința morții asigurându-ne că prin Hristos, Dumnezeu este cu noi, și pot fi învinși cei care, slujind lui Mamona, vor să-și extindă puterea. E adevărat, cu mult înainte, Sf. Ilie a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, dar a făcut-o prin rugăciune stăruitoare către Dumnezeul Cel Viu.
În timpul petrecerii Sale pe pământ, Hristos a făptuit trei învieri – pe fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și pe Lazăr prietenul său. Vârstele diferă – copilărie, abia de doisprezece ani, deplinătatea tinereții și a maturității, înfățișându-se ca Stăpân al Zidirii, dar ca unul care a venit să slujească nu să i se slujească: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru. Și care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” Și a făcut-o până în ultima clipă când răstignit pe Cruce s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.” Dacă privim la criza din zilele noastre ne întrebăm foarte serios dacă și cât suntem de creștini. Iisus a slujit oamenilor cu sârguință și a făcut-o câtă vreme era ”lumină”, în văzul tuturor pentru că nimeni nu poate lucra binele în întuneric. Lucrătorul răului o face în întunericul unde să se ascundă, cum a făcut-o Iuda căci răul nu are curajul să-și arate chipul mârșav, el are nevoie sa se ascundă ca odinioară diavolul în șarpe și acesta în rai.
Hristos – Om și Dumnezeu
După vindecarea demonizaților din ținutul Gherghesenilor, Iisus împreună cu ucenicii Săi s-au îndreptat către Capernaum, cetatea Sa și Dionisie Exigul apreciază că toate acestea s-au petrecut cam în cel de al doilea an al propovăduirii Sale. Cum se dusese vestea despre minunile Sale, un bărbat pe nume Iair, mai marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile cetății și Bisericii, i-a ieșit întru întâmpinare îngenunchind zdrobit de durere. Avea doar un singur copil, o fată ca de doisprezece ani care era pe moarte iar suferința lui trecuse dincolo de limita suportabilității. Îl ruga să vină la casa lui ca să o vindece arătând, în felul său, o credință mai slabă dacă ne gândim la sutașul care i-a spus Mântuitorului că nu e ”vrednic să intre în casa lui”, rugându-L a spune doar cu cuvânt, recunoscând indirect că toate îi sunt sub ascultare. Observăm că se repetă cifra 12, numărul puterii divine pe care o întâlnim de mai multe ori în Cartea Sfântă. Încă un copil, fetița ar reprezenta umanitatea căzută înainte de maturizare din cauza morții pe care o poartă așa cum spune Rilke: ”Mare e moartea, peste măsură/ Suntem ai morții cu râsul pe gură/Când arzătoarea vieață o credem în toi/Moartea în miezul ființei râde își râde de noi”. Asocierea celor două întâplări nu este hazardată dacă ținem seama că atunci cine avea 40 de ani era deja considerat bătrân, vârsta medie de viață fiind foarte scăzută. Hristos a vindecat ca medic deosebit de înzestrat și a înviat din morți ca Dumnezeu
Împreună au plecat deci prin mulțime și femeia cu o scurgere de sânge de dosprezece ani, cât vârsta fetei care se stinsese, s-a apropiat cu sfială și doar atingându-se de poala hainei Lui, hemoragia a încetat îndată ca prin minune. Surprins parcă, Hristos a întrebat direct: ”Cine este cel care s-a atins de Mine?” argumentând că ”Am simțit o putere care a ieșit din Mine”. Știa, fără îndoială dar se cerea ca minunea să fie urmată și de o învățătură folositoare. Vădită, femeia nu a avut cuvânt de răspuns, dar Hristos a îndemnat-o cu blândețe. ”Îndrăznește fiică. Credința ta te-a mântuit”. Spusese altădată că ”toate sunt cu putință celui ce crede” și părinții sfințiți din veac asigură că ”fără credință nu poți să ajungi nici până la prag”. Mai mult, Hristos a adăugat a binecuvântare: ”Mergi în pace”. Este mai mult decât o vindecare, în sine o minune, și Sf. Maxim Mărturisitorul explică subtilitatea acestei relații între Dumnezeu și om. Să reținem că atâta vreme ”omul nu se poate întinde niciodată după cunoștința lui Dumnezeu, dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, și nu-l va ridica spre Sine: Căci nu poate străbate mintea omenească atâta cale încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeiești, dacă nu o atrage însuși Dumnezeu cât e cu putință minții omenești să fie atrasă și nu o luminează cu razele dumnezeiești”. Credința poate sălășlui în noi aproape insensibil, tăcut , până acolo încât se apropie de paradox ca în afirmația ”a te îndoi, înseamnă de fapt a crede”. Expresia ajută să avem și o altă perspectivă asupra ”raționalismului” cartezian: mă îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist – îndoiala premerge cugetării pe care o diversifică și transmite până la cele mai sofisticate forme de relativism.
Hristos încă mai vorbea cu femeia acum deplin sănătoasă câtă vreme sângele, scurgerea de sânge încetase iar ea putea să reintre firesc în comunitatea bisericii. Însănătoșirea este primul pas spre sfințenie iar credința ei s-a îngemănat cu pacea dăruită de Hristos deschizând Calea spre Adevărul a cărui cunoaștere înseamnă libertate de a urma pe Fiul lui Dumnezeu. Mai vorbeau încă atunci când, a venit un om spunând să nu-L mai supere pe Învățător pentru că deja era mult prea târziu, că viața copilei se stinsese asemăna unei flăcării uni lumânări la suflarea vântului venit nu se știe de unde.
”Nu te teme, crede numai și se va izbăvi”
În liniștea care se așezase între resemnare și speranță, Iisus a rostit cuvintele eliberatoare: ”Nu te teme! Crede numai și se va izbăvi”. A mai spus: ”Nu a murit, ci doarme”. Cuvinte care redau un adevăr de nedezmințit deoarece odată cu Hristos, moartea e biruită pentru totdeauna, ea s-a convertit în somn din care ne vom ridica atunci când Sf. Arhanghel Mihail sunând din trâmbiță va vesti cea de a doua venire a lui Hristos. Străbunii noștri nu prea vorbeau de moarte, ci mai degrabă de somnul cel veșnic, sau a adormit întru Domnul, sau a plecat la Domnul, sau s-a dus în lumea de dincolo. Moartea nu există, ea nu a fost dată omului de Dumnezeu, e doar o trecere chiar dacă e ”marea trecere”. Deci, ”nu te teme”, nu ai de ce s-o faci, câtă vreme Domnul este cu tine, cu fiecare dintre cei care îl cheamă întru adevăr. Hristos nu a idealizat existența pământească, nu a exclus suferința, El Însuși a primit să-și asume întreaga condiție umană ca să arate că, dacă suntem cu El, suferința se transfigurează cum, tot Blaga laudă aducând suferinței se ruga: ”Tată care-i fost și vei fi/ Nu ne despuia, nu ne sărăci/ Nu alunga de pe pământ orice suferință/Alungă doar pe aceea care destramă/ Dar nu pe aceea care întărește ființa întru ființă…Singura legătură între noi și Tine.” E o legătură izbăvitoare ce singură poate șterge toată lacrima omului, convertind-o la ceasul plinirii în fericire.
”Copilă, scoală-te”
Ajunși la casa dregătorului Iair, Mântuitorul a luat dimpreună cu el părinții și pe cei trei apostoli apropiați – Petru, Ioan și Iacob – și mâhnind-se întru Sine a rostit: ”Sufletul meu este cuprins de întristare până la moarte”. Era o tristețe aparte în care Sfinții Părinți au descifrat ca nu cumva povara păcatelor făcute de oameni pe care și le asuma să-L îndepărteze de Tatăl ceresc la care urma să ajungă după Răstignirea, Moartea, Învierea și Înălțarea Sa. Era un moment care a fost depășit pentru a ne convinge că oricând e cu noi și e oricând gata să ne vină în ajutor dacă-l chemăm în rugăciunea făcută cu credință, dragoste și speranță. Scria, la vremea lui David: ”Când Mă vei chema, voi răspunde; voi cu el în strâmtoare; îl voi izbăvi, și-l voi preaslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea mea.” Cu toate aste, unii dintre cei de față, neîncrezători, râdeau fără sfială nepricepând taina cuvintelor rostite de Iisus. Mântuitorul nu i-a luat în seamă, a trecut peste această necuviință născută din neștiință răuvoitoare și a cuvântat ca un Stăpân a toate, făcând să fie auzit și dincolo de viață: ”Copilo, scoală-te”. Atunci s-au dumirit toți, chiar și cei îndoielnici, că Hristos are stăpânire desăvârșită peste viață și moarte și doar ura încrâncenată care a orbit farisei avea să-L ducă pe Cruce pe care a transfigurat-o blestem în binecuvântare.
Toate minunile pe Care Fiul lui Dumnezeu le-a făcut din Iubire pilduitoare au urmărit întărirea credinței și triumful speranței izvorâtă din ea. Credința este felul în care îl primim pe Dumnezeu în sufletul nostru, cea care a făcut pe Fecioara Maria să-l întrebe pe Îngerul bine-vestitor nu ”de ce” se vor întâmpla toate, ci” cum va fi mie aceasta”. Apostolul Marcu redă chiar expresia folosită !Talita cumi!” Auzind de dincolo de hotarul vieții, copila s-a ridicat singură și Hristos a dat-o părinților zicând: ”Dați-i să mănânce!”, întărind convingerea că fata se și însănătoșise și resimțea lipsa mâncării. ”blând și smerit cu inima” a cerut să nu spună nimănui despre cele întâmplate ca și cum o asemenea minune ar fi putut trece neobservată. Nu voia laude pentru că fapta vorbea de la sine și apoi cei care râseseră și-ar fi simțit puținătatea credinței și necuviința. Apoi, dacă fariseii auzeau și-ar fi întețit cuvintele veninoase aflând un nou prilej pentru a găsi noi capete de acuzare. Rămân spre luare aminte și așezare la inimă expresiile ”Credința ta te-a mântuit, Mergi în pace” și ”Nu te teme, crede numai”. Teama este, în niște limite, o reacție firească în fața unui rău, însă David scria despre cei care se tem ”acolo unde teamă nu e”.
Dacă îl primim pe Hristos în suflet nu avem de a ne teme de nimic
Mântuitorul ne arată că, fiind cu El, nu avem motive să ne fie teamă pentru că alungând tema, credința se arată făcătoare de minuni, făcând omul să simtă puteri pe care nu credea că le are. Este, bunăoară, credința de mai târziu a mucenicilor a căror șir a început cu arhidiaconul Ștefan, când, sub ploaia de pietre aruncate fără milă asupra-i mărturisea că vede cerurile deschise și pe Hristos întru slava Sa cea mare. Sf. Ap. Pavel scria despre credință că este ”Încredințarea lucrurilor nădăjduite și adeverirea celor nevăzute” când omul s-a făcut pe sine primitor de Hristos, aflat neostoit la ușa inimii noastre și așteptând să-i deschidem. Tot Apostolul neamurilor spune că prin credință cunoaștem că lunea a fost creată de Dumnezeu prin cuvânt ”nu prin vedere”. Este un fel de înaintemergătoare a cunoașterii pe care, recunosc unii savanți, o și stimulează. Newton care era credincios, pornind de la evenimente cât se poate de concrete a descoperi legi ale naturii cum a fost aceea a gravitației mărturisind că el nu a găsit nici o cauză și tot ceea ce a putut face a fost constate că ”natura este conformă cu ea însăși”. Mai degrabă cunoașterea este cea care neliniștește, pândită la tot pasul de posibilitatea infirmării, atât de sugestiv exprimată de Eminescu: ”Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic”.
Poate e vremea să nu mai insistăm pe contrarietatea dintre cunoaștere și credință, ele fiind deopotrivă trebuincioase omului, cunoașterea trebuind să fie sigură iar credința neîndoielnică. Un gânditor contemporan propunea să ne imaginăm un avion plin cu atei și vom observa că, dacă din întâmplare, traversează o tulburență cu siguranță nu va mai fi apoi nici un ateu. Credința își desăvârșește puterea atunci când omul, prin ea, devine dimpreună lucrător cu Dumnezeu de la care, neîndoielnic vine ”toată darea ce bună și tot darul cel dumnezeiesc”. Legătura opera rugăciunii și un gânditor contemporan spune, cu deplină îndreptățire, că rugăciunea cea mai profundă nu este aceea de cerere, ci de recunoștință. Ghenadie Scholarios rugându-se, se întreba cum ar putea fi recunoscător lui Dumnezeu pentru toate, când însăși mulțumirea este un dar al lui Dumnezeu și ”ce aș putea să-mi doresc eu care să nu fi dorit tu mai înainte și ce bine mi-aș putea dori mai înaite când însăși mulțumirea e un dar și ce aș putea dori înainte de a face-o Tu și chiar a o împlini chiar dacă eu tăgăduiesc acest lucru.” E un motiv în plus să dăm viață cuvintelor Sf. Ap. Pavel ”Fiți Mie următori precum eu urmez lui Hristos.”
Hristos a făcut minunea învierii fiicei lui Iair de față fiind părinții cărora le-a încredinațat-o teafără și cei trei ucenici, Petru, Ioan și Iacob. Minunea se cerea confirmată. La rându-i, împreună confirmarea stabilea relații de încredere, adică de a fi părtași ai uneia și aceleiași credințe. Credința în Dumnezeu Cel în treime – Părninte, Fiu și Duh Sfânt – este temeiul pe care creștinii se întăresc în credință arătîndu-se în lucrarea dimpreună a faptelor plăcute lui Dumnezeu, folositoare semenilor și dătătoare a păcii lu Hristos care să covârșească inimile doritoare a urma pe Hristos, Lumina lumii. În această lumină, moartea se face adormire, nu este o închidere definitivă a vieții, ci o închidere spre dechidere și, așa fiind, este important dacă se deschide spre întunericul cel veșnic sau spre lumina nepieritoare. Alegerea este a fiecăruia, Dumnezeu nu obligă, dar ne apără și ne învață cum noi să nu facem și să iertăm răul făcut, să nu rămânem legat de el ca de un blestem în care să ne fie subjugată viața dăruită de Dumnezeu ca unor fiii. Prin Hristos, suntem fiii ai lui Dumnezeu, dimpreună cu El părtași la viața veșnică. Sf. Ap. Pavel învață că ”dacă ați înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutați-le, acolo unde este Hristos șezând de-a drepta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetați, nu la cele de pe pământ; căci voi ați murit, iar viața voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu.” Sau cum spunea țăranul român creștinul este ”om al lui Dumnezeu”, se lasă în voia Sa spunând: ”Dacă o fi voia Domnului”, sau ”De-o îngădui Dumnezeu” și mereu ”Dacă mă ajută Dumnezeu”. E varinata noastră a cunoscutului dicton ”Nihil sine Deo”. Nu este, nici pe departe, expresia unei atiruduni pasive, ci una a omului conștient deplin că Domnul este Bun, Fiul Său lucrează binele, iar omul dator e a se lepăda de sine, a-și lua crucea și a pe Împăratul tuturor, ”pe Cel nevăzut, înconjurat de oștirile îngerești”. Psalmistul Tudor Arghezi se destăinuie așteptând parcă a-l urma: ”M-aș umili acum și m-aș ruga:/întoarce-mă de sus, din calea mea/Mută-mi din ceață mâna ce-au strivit-o munții/ Și. adunată. Du/mi-o-n dreptul frunții”
Elena Solunca Moise
