Credința vindecă, credința mântuie - aminte să luăm la noi înșine. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. Vindecarea celor zece leproși - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Credința vindecă, credința mântuie – aminte să luăm la noi înșine. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. Vindecarea celor zece leproși

Gând de duminică – Vindecarea celor zece leproși

Aminte să luăm la noi înșine

de Elena Solunca Moise

Mergeau dimpreună pe drum și Hristos ca Învățător îndemna pe ucenici să ia aminte asupra lor înșiși evocând nevoia de împlinire a poruncilor date de Tatăl ceresc. Creat de Dumnezeu, făcut de El după Voia Sa, care este ”singura Bună”, omului i se cuvine s-o împlinească asemenea unor ”slugi netrebnice pentru că am făcut ceea ce trebuia să facem”. El însuși a venit să slujească omului și a făcut-o cu prețul sângelui când era răstignit pe cruce. Preasfânta Fecioară Maria primind de la îngerul Gabriel vestea întrupării, după ce s-a dumirit că nu este o amăgire, ca odinioară Eva, a răspuns: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”.Slujirii i se cuvine recunoștința care bucură după cum spunem într-o rugăciune: ”Cum aș putea să-ți mulțumesc, când însăși faptul de a mulțumi este un dar al bunătății Tale și ce bine aș putea să-mi doresc pe care Tu să nu-l dorești înaintea mea și chiar să-l faci”. Domnul și Dumnezeul nostru nu are nevoie de recunoștință, dar o așteaptă cu bucurie ca într-o regăsire a stării de dinaintea căderii primilor oameni din rai. De aceea, recunoștința ne bucură ca și cum ne-am regăsi unii pe ceilalți în același chip al lui Dumnezeu după care am fost făcuți. E mai mult decât eliberare, este acel pas făcut pe drumul desăvârșirii la care ne cheamă Hristos. Fiul lui Dumnezeu. Recunoștința umple sufletul de bucurie care se cere mărturisită, cum tot Maica Sfântă pilduiește când spune: ”Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Nu bucuria ne face recunoscători, ci recunoștința, adică re-cunoașterea, o cunoaștere ce urmează celei a cărei trăire o simți cu intensitatea plenitudinii firii, o valorizare a ei întru îndumnezeire. Spune Ghenadie Scholarios chiar mai mult întrebându-se cum să-și arate recunoștința, când ”însușii faptul de a mulțumi este un dar al bunătății Tale și ce bine aș putea să-mi doresc pe care Tu să nu-l dorești Tu înaintea mea și chiar să-l faci, chiar dacă eu tăgăduiesc acest lucru”.

”Iisuse Învățătorule, fie-ți milă de noi”

Minunea vindecării celor zece leproși luminează această bucurie pentru că, mai întâi, s-a petrecut în drum spre Ierusalim, unde Hristos avea să se jertfească pe Sine ca să ridice ”păcatul lumii”. Apoi pentru că este vorba de boala cea mai cumplită, lepra care sugerează mulțimea cea mare a păcatelor care erodează încet, încet viața. În asemenea situații, vindecarea este ca o readucere la viață, ca o a doua naștere, la limita imposibilului. Înfăptuită de Hristos, minunea atrage atenția asupra nevoii de a lua aminte la ”cum” ne ducem viața ca dar al lui Dumnezeu, cu care să trecem de la vremelnicie la veșnicie, de la întuneric la lumină. Mai departe, spre ”Lumina cea adevărată”, care luminează și sfințește în semnul tutelar al Crucii lui Hristos căreia ne închinăm și pe care o slăvim întru de-a pururi. Apostolul Luca, singurul care de la care aflăm cele despre vindecarea acestor blestemați ai sorții, spune că Hristos și ucenicii mergeau prin Samaria și Galileea. Nu era de fel întâmplător căci în aceste cetăți, populațiile se amestecaseră și firește, au fost alterate datinile, obiceiurile și mai ales credința ”în singurul Dumnezeu adevărat…Cel care a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”. Inevitabil, s-a creat o confuzie generală când populațiile au început să se închine și să jertfească idolilor despre care David spunea să ”sunt aur și argint, făcuți de mâini omenești/Au gură dar nu vorbesc; au ochi dar nu văd…Ca e sunt cei ce-i fac;/toți cei ce se încred în ei”. Trecea Hristos prin acest ținut al păcatelor și se îndrepta către Ierusalim, orașul păcii și al spiritualității. Pacea adevărată o vom afla în Ierusalimul ce de sus, ca într-o naștere din nou..Înainte însă, străbatem un spațiu al contrastelor și contradicțiilor, al unei simbolistici complexe, îmblânzite de o sumă de datini și obiceiuri care ajunseseră să se perpetueze doar în litera lor. Spiritul era secătuit de lumescul preocupărilor care mai târziu va lua formele multiple și perfide ale secularizării. Lipsea trăirea întru Hristos și totul parcă era acea ”deșertăciune a deșertăciunilor”.
Pe acest tărâm al ”deșertăciunii” trecea Hristos, care, cum o spune singur, este Calea, Adevărul și Viața. Mai întâi, Calea spre dezrobirea de moarte. Nu o cale între altele pe care mergeau ceilalți și firește păcătuiau crezându-se suverani și, în fapt, fiind victime sigure ale tot feluri de boli aducătoare de moarte, răspândindu-se degrab și decimând mulțime. Între ele, poate cea mai cumplită, era lepra care, pe deasupra, izola omenii, făcându-i un fel de paria ai cetății, dacă nu mai rău. Datorată unei bacterii împotriva căreia nu există nici astăzi un tratament eficient, ci doar paliativ, lepra acoperă, încetul cu încetul, întreg corpul cu pete albe și plăgi febrile făcând ca trupul să intre într-un fel de proces degenerativ, evoluând spre putrefacție. Mai întâi însă trupul se acoperă cu un fel de lichid care miroase îngrozitor îndepărtând orice om. Când ajunge la nivelul nasului, al gurii și ochilor este adevăratul coșmar pentru că sunt afectate simțurile și bietul om este ca un mort între vii.

Lepra – o boală a speranței de viață

Așa fiind, era firesc ca Legea dată Moise să interzică drastic orice fel de relație cu acești bolnavi și, ca protecție suplimentară, ei trebuiau să strige de departe ”Necurat! Necurat!” avertizându-i pe ceilalți de o inevitabilă contaminare. Din Levitic mai aflăm că bolnavii erau obligați să umble cu hainele sfâșiate, fără nimic pe cap, anume să se vadă că nu aveau păr. Tot în Lege se mai scria că trebuiau să ”trăiască singuratic și locuința lui să fie afară din tabără.” Într-un cuvânt, erau mai rău decât morții care nu au simțire, fiind nevoiți să suporte această condiție de cea mai înjositoare condiție umană. Mai cumplit era faptul că nu aveau cum nutri o cât de palidă speranță – nici în medicamente, nici în schimbarea celor de la conducere, nici înflorirea sau distrugerea unor cetăți, absolut nimic din ceea ce presupune viață socială. Într-un cuvânt, erau un fel de ”zdrențe” infectate ale existenței, lepădați de viață pe care și pe care moartea întârzia a-i lua la sine. De aici a venit expresia ”lepră de om”, asociată cu cei care sunt lipsiți de caracter până la schimonosire.
De remarcat că tocmai ei și-au dat seama că trece pe acolo Hristos despre care, foarte probabil că auziseră și, cine știe, poate în sinea lor îl așteptaseră. L-au recunoscut și, respectând distanța prescrisă, și-au înălțat glasul strigând cât îi țineau plămânii ”Iisuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi.” Altădată, Hristos vindecase un lepros, venind El Însușii în întâmpinarea rugăciunii care nu fusese încă rostită și doar starea lui era în sine un strigăt de ajutor pe care doar Fiul lui Dumnezeu întrupat îl putea da. Văzându-L, acești blestemați ai vieții au înțeles că pentru ei venise clipă fericită a vindecării și a strigat ”Învățătorule, fie-ți milă de noi”. Pe vremea aceea, Învățător era numit nu doar deținătorul a numeroase cunoștințe, din această cauză un îndrumător, demn ascultat, de a călăuzi, prin cuvânt și faptă spre mântuire, ci și cel care putea vindeca boli cu priceperea sa. Acum Hrstos era cunoscut doar ca Fiu al Omului. Erau vremuri tulburi când toată lumea aștepta un Mesia, dar acum nu știau că El este și au spus ”Învățătorule”, doar că s-a vădit că faptele însele L-au arătat ca Fiul lui Dumnezeu, trimis anume ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară. Mai târziu, însuși Ioan Botezătorul avea să întrebe dacă El era cel așteptat sau mai trebuia să aibă răbdare. Atunci, răspunsul a fost tot unul al faptelor: ”Spuneți ce vedeți, orbii văd, surzii aud, șchiopii merg și săracilor li se binevestește”. De această dată nu a întrebat ”Voiți să vă curățați?”, ci a spus direct să meargă să se arate preoților. Dătătorul Legii a respectat întru totul Legea care spunea ca acei vindecați să se arate preoților și să aducă jertfă ca abia apoi să fie reprimiți în comunitate. Și, primiți, să urmăm sfatul Sf. Vasile cel Mare și ”să luăm aminte la noi înșine”.

”Mergi în pace, credința ta te-a mântuit”

Dar.., minune minunilor, pe drum fiind, s-au vindecat și s-au dus fiecare pe unde le erau treburile. A fost așa ca doar unul dintre ei să se întoarcă și să-și arate recunoștința, și acela era samarinean, vină înapoi să aducă slavă lui Dumnezeu după cuviință. Ceilalți, satisfăcuți în ei înșiși, au mers mai departe, preocupați de ale lor. A întrebat Hristos retoric, unde sunt ceilalți…firește fostul bolnav nu aveau cum ști pe unde o apucaseră ceilalți, însă doar lui, Mântuitorul i-a spus: ”Mergi în pace. Credința ta te-a mântuit.”
Ceilalți nouă au fost vindecați doar rămânând însă în aceiași condiție de a fi sub păcat și pentru aceasta Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe toți ”să slăvească pe Domnul în trupul lor, reluând cuvintele proorocului Isaia care poruncise ca fiecare să ”preaslăvească pe Domnul”. Recunoscătorul nu era însă iudeu, cunoscător al Legii, și a făcut-o din preaplinul inimii. Era samarinean, venit de undeva din Asiria, și doar el a fost recunoscător în timp ce iudeii cei care și atunci când se bucurau de asemenea binefaceri, treceau peste ele, considerând poate că li se cuvin în timp ce samarinenii ”s-au întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu”: Întunericul care acoperă trebuința de recunoștință este cel al mândriei nesăbăduite, ”mama tuturor păcatelor” care, mai devreme sau mai târziu duce la pierderea speranței până la deznădejdea cea mai cumplită. Nu poți avea speranță în om, fie el și cel mai bun, câtă vreme va muri și toate se vor pierde odată cu această viață. Doar fiind cei care au primit minunea și se puteau gândi că acela care a făcut-o nu era un om aidoma lor pentru că niciodată, doar spunând, un om nu făptuia. Singur Dumnezeu, spunea David. ”El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-au zidit”. Omul este și el o creație a lui Dumnezeu, căci ”El ne-a zidit, nu noi”. Omul a păcătuit și urmarea este boala, în toate formele ei de manifestare, iar sfârșitul este moartea, ca, fie și așa, răul să nu triumfe, ci binele, viața și nu moartea. Noi nu suntem însă nici robi, ci slujitori ai firii făcută de Dumnezeu prin cuvânt, plinitori ai ei ca supusși ai Tatălui Ceresc. Nu suntem însă nici simple jucării în mâna unui destin orb și, asta chiar dacă păcatele ne umplu de rănile leprei, El ”Făcătorul a celor văzute ți nevăzute” poate întinde spre noi milostivirea Sa și vindecă prin Cuvântul Său.

”Ceilalți nouă unde sunt?”

Să punem la suflet acest adevăr trist că doar unul din zece a făcut cale întoarsă ca să mulțumească Celui care l-a ridicat din stricăciune, Mântuitorului, care l-a scos din destinul celui care trebuia să-i înștiințeze pe toți: ”Necurat, necurat!”, L- scos din păcate pe cel cufundat în apele lor mâloase până la asfixiere. Și tocmai singurul recunoscător ”era de alt neam”. Hristos întreabă anume spre conștientizarea noastră în veac: ”Au nu zece s-au curățat? Dar ceilalți nouă unde sunt? A zis-o cu blândețea-i de totdeauna poate cu o umbră de tristețe ci ”ceilalți nouă unde sunt?” Lămurește îndată sensul întrebării: ”Nu s-a găsit să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” Era, indirect o dezvăluire a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, mai ales că nu a întrebat dacă ei s-au vindecat sau nu, preabine știind cele petrecute. Noi, repede ieșindu-ne din fire, am fi fost mustrători dacă, să zicem, am putea face o asemenea faptă. Hristos a întrebat ca și cum ar fi făcut-o cu niște copii ai Săi de care mai trebuia să se mai îngrijească astfel ca boala să nu revină. Extinzând, suntem datori a ne întreba unde sunt toți cei care au beneficiat de ajutorul lui Dumnezeu dar care au uitat. Unde este fiecare dintre noi, căci nu este om care să nu fi fost ajutat de Domnul. Să nu uităm îndă că nu Dumnezeu este cel care pierde, El nu are nevoie de mulțumirea și nici de slava noastră, câtă vreme ”Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Sale o vestește pământul”. El ne dăruiește din prisosul iubirii Lui și așteaptă iubirea noastră după porunca dată lui Moise: ”Să iubești pe Domnul și Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul și cu toată puterea ta și pe semenul tău ca pe tine însuți”.
Mai trist este că singurul care s-a întors era de alt neam după vorba bine cunoscută că nimeni nu este profet în țara lui. Altfel, iudeii erau mândri și făceau caz că sunt ”aleșii lui Dumnezeu, că ei singuri Îl cunosc ca nimeni altcineva din neamurile pământului”. Acum arătau că, în fapt, nu-L recunoșteau, câtă vreme cunoașterea precede recunoașterea și recunoștința. L-a recunoscut, paradoxal, un păgân, considerat fără Dumnezeu. Numărul zece este al întregului, al perfecțiunii și doar unul a făcut cale întoarsă spre a mulțumi, s-a întors din păcat ca, mulțumind, să fie mântuit. Dacă rugăciunea i-a adus vindecarea, închinarea cu recunoștință i-a adus demnitatea și mântuirea. Rostit-a mai întâi: Scoală- nu mai sta îngenuncheat ca să adauge apoi: du-te sănătos, reintră în viața cea obișnuită.
Urmează cuvinte care uimesc: Credința ta te-a mântuit. Asta după ce se rugaseră, fuseseră ascultați și trimiși la preoți. Sublimă smerenie, cu adevărat dumnezeiască, pentru că smerenia este o virtute divină și izvor nesecat al tuturor virtuților. E tulburător că Hristos nu spune că Eu, ci credința ta te-a vindecat, ca și cum făptuitorul a fost bolnavul, nu vindecătorul. Desigur, credința este o virtute, o putere adică pe care Domnul o are, ca fiind ”A-tot-puternic” iar omul o primește și devine lucrătoare, cum învață Sf. Ap. Pavel prin iubire. Mai întâi, tot Dumnezeu crede în om, cununa zidirii Sale, iar răspunsul cel mai potrivit este iubirea. Recunoștința este credință și iubire mărturisite în slava pe care suntem datori s-o aducem neîncetat, într-o coerență pe care ne-au arătat-o îngerii la Nașterea Mântuitorului: Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dacă prin pocăință ne curățim de mulțimea păcatelor, prin recunoștință primim a-I urma lui Hristos. Este așa cum a fost cu samarineanul – și el străin de neam – care și-a arătat milostivirea față de cel căzut între tâlhari. Este a urma îndemnul: ”Fiți buni cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este”. Luând aminte la sinele nostru la ceas de rugăciune, închinându-ne, cerem tot împreună cu Vasile Voiculescu, sfânt între sfinții închisorilor în ”Grădina Ghetsimani”: ”Duhul suflă înlăuntrul meu stins/Cu gura de vâlvoră plină/De toate flăcările Tale aprins/Seul păcatelor să se facă lumină”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.