Cunoașterea prin credință ca biruință a Crucii. Sf. Grigorie de Nazianz, Grăitorul de Dumnezeu - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Cunoașterea prin credință ca biruință a Crucii. Sf. Grigorie de Nazianz, Grăitorul de Dumnezeu – de Elena Solunca Moise

Tatălui meu, Grigore Solunca, fost deținut politic

de Elena Solunca Moise

Aducem astăzi cuvenită cinstire Sfântului Grigorie de Nazianz, numit și Teologul, de Dumnezeu grăitorul, nume derivat din latinescul Gregorius, la rându-i provenit din elina veche și desemnând ”vigilent, atent” și asociat cu latinescul ”grex”, adică ”turmă”. De aici poate și denumirea de ”fluierul cel păstoresc”. Deîndată, gândul trimite la păstorul atent la oile sale, ceea ce a făcut ca, la începuturi numele să fie răspândit printre suveranii pontifi și călugări. Părinții săi erau de neam nobil și s-au rugat îndelung să fie dăruiți cu un băiat pe care să-l consacre Bisericii, iar ruga le-a fost împlinită. A crescut într-un mediu evlavios, tatăl său, tot Grigorie, s-a convertit la creștinism apoi a ales viața de monah, ajungând episcop de Nazianz și cinstit în de biserică pe 1 ianuarie; mama sa, spre sfârșitul vieții a întrat și ea în monahism luând numele Nona cu zi de prăznuire pe cinci august. Primele învățături le-a deprins în familie îndeosebi de la mama sa, care i-a insuflat întreaga evlavie, până acolo încât că, fiind copil abia, refuza ceea ce părea lumesc. Ajuns la vârsta adolescenței, a plecat în Cezareea Capadociei să se dedice studiului, apoi în Palestina unde a învățat retorica și, în sfârșit. Consacrarea avea să fie la Atena, unde s-a impus prin mulțimea cunoștințelor, seriozitatea studiului și nesațiul de a cunoaște cât mai mult. Aici l-a cunoscut la Sf. Vasile cel Mare de care l-a legat o prietenie atât de dăruită unul altuia încât se spunea că sunt două suflete într-un trup. Erau vestiți pentru erudiția lor încât îi întrecuseră nu doar pe colegi, ci și pe cei mai mari decât ei. Fiind pregătit pentru lumina Botezului, Grigorie a primit-o pe la 30 de ani. Deși părinții îi doreau pe cei doi tineri preoți, ei au preferat asceza, retrăgându-se în pustiu, la care avea totuși să renunțe pentru că, tatăl lui Grigorie , mutându-se la Domnul, a trebuit să fie hirotonit ca preot și să-l înlocuiască, începându-și activitatea de păstor într-un timp în care creștinismul era tulburat de activitatea mai multor erezii între ele mai ales aceea a preotului Arie care nega vehement natura divină a Mântuitorului. Așa fiind, în pofida unor neînțelegeri, cei doi și-au unit forțele în lupta contra ereziilor ce riscau temeiul cretinismului.

Ca firi, erau complementare – Vasile nu doar un priceput ca nimeni altul în teorie, dar și un foarte bun organizator și vom aminti doar Liturghia care îi poartă numele, Regulile mici și mari ale vieții monahale și basiliadele, primele așezăminte de asistență socială în care erau cuprinse școli pentru sărmani, spitale pentru cei bolnavi și încă alte servicii care să asigure o viață demnă. Sf. Grigorie era o fire dominant contemplativă și aportul său substanțial a fost la întemeierea unei concepții creștine care să diminueze dacă nu să facă să dispară ereziile. Pentru aceste calități a fost propus episcop al Constantinopolului , luptând cu ereticii dar fiind înțelegător față de cei care nu știau dar voiau să afle, amintind de cuvintele Mântuitorului; ”Pe cel care vine la Mine afară nu-l voi scoate”. Nu alunga pe nimeni și cu dragoste căuta a-l aduce pe calea dreptei credințe căutând și aflând cum anume s-o facă practic. Nu a căutat niciodată să se facă plăcut auditorilor apelând doar la retorică înțeleasă ca artă a convingerii, ci ajutându-i prin argumente să ajungă la adevăr într-o modalitate unică, valorificând nu doar pregătirea ci și talentul poetic. Acorda o atenție specială răbdării ca metodă de cunoaștere, recomandând făptuirea binelui celor care greșesc, iertarea și, dacă totuși cineva este doborât de mânie, să lase pe seama lui Hristos răsplata după cuvintele: ”A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti”. Cu asemenea cuvinte reușea să domolească spiritele și să aducă pe calea dreaptă mulți rătăciți. Atât de mare i-a fost succesul încât, se spune, că dacă la început, era o singură biserică ortodoxă și restul, la plecare rămăsese doar o biserică ariană. Dincolo de o vastă cunoaștere, de respectarea normelor retoricii, Sf. Grigorie mai avea patosul credinței adevărate pe care îl simt și azi cei care îl citesc. De la el deprinde că credința este o cunoaștere mai presus de oricare alta pentru că este o biruință a Crucii pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru ca toți cei care vor crede în El să aibă viață veșnică, adică să-L cunoască pe Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat pe care omul nu-l poate vedea, prin Fiul Său Unul Născut, care ne asigură că ”Eu și Tatăl Una suntem”.

Și totuși, cum a reușit să aducă la dreapta credință pe cei care, fie nu înțelegeau, fie erau încrâncenați în falsitatea lor, încremeniți în minciună. Într-un fel am spune simplu – plecând de la cele văzute și acceptate și ducându-ne la cele nevăzute ca izvoare a celor văzute. Așa, bunăoară, aflăm că Hristos s-a născut din femeie, dar din Fecioară, fără Tată pe pământ și fără mamă în cer, a fost culcat într-o iesle, dar a fost slăvit de îngeri, a fost pus în scutece, dar a rupt giulgiul în care a fost pus după Răstignire; a fost botezat ca orice om, dar a sfințit apele ca Dumnezeu, a fost ispiti ca om dar a biruit ca Dumnezeu, lăsându-ne moștenire cuvintele: ”Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui unuia să-I slujești; a fugit în Egipt, dar a pus pe fugă toate rătăcirile; tot așa a primit să fie judecat și condamnat ca un om, dar, la sfârșitul lumii ”va judeca vii și morții”; întreabă de Lazăr ca om dar îl învie cu cuvântul ca Fiu al Cuvântului prin care toate s-au făcut; în sfârșit, moare pe cruce, dar dă viață, omorând moartea cu moartea Sa; este îngropat dar înviază; coboară până în străfundul iadului, dar aduce sus sufletele. și ”va veni să judece vii și morții și să probeze cuvintele Lui. Dacă cele din prima parte ”sunt prilej de rătăcire, celelalte împrăștie această rătăcire”.

E o împlinire a omului a cărui menire este sfințenia pentru că ne lasă moștenire cuvintele: Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. Și un îndemn mereu deschis: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie. În lume, necazuri veți avea. Dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” Așa a trăit Sfântul Grigorie, cel supranumit Teologul, atribut acordat doar Sf. Evanghelist Ioan și mai târziu Sf. Simeon Noul Teolog.

În anul 370, când Sf. Vasile cel Mare a fost ales Arhiepiscop al Cezarei, Sf. Grigorie a ajuns  în Nazianz pentru ca, nouă ani mai târziu să fie stăruitor chemat de ortodocșii din Constantinopol pentru a consolida dreapta credință. Participă, în anul 381 la ce de al doilea Sinod ecumenic unde s-a impus în fața arienilor și a făcut înțeleasă taina Sfintei Treimi care nu are cum să fie înțeleasă doar rațional. După încheierea lucrărilor, s-a retras la Nazianz unde își avea o casă și s-a consacrat trup și suflet scrisului și a plecat la Domnul foarte probabil în 389-390 pe când avea cam 60 de ani. Încheiem cu un gând al Sfântului Grigorie despre rolul preoției, deosebit de actual și azi când se discută despre modernizare pentru a vedea că sfințenia ca trăire întru Dumnezeu este veșnică, dincolo de mult prea efemerele ”modernizări”: ”Preoția, știința vindecării sufletelor, urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, sa-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Și, in sfârșit, scopul cel mai de seama al preoției este să-l facă Dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei celei de jos, pe om. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să avem parte de asemenea preoți ca să putem cu adevărat a sfinți numele Domnului ”precum în cer așa și pe pământ”. Cinstindu-l astăzi să-i urmăm pilda spre a putea spune și fiecare și împreună cu toți: ”Eu împarte cu Hristos totul: trup și suflet, piroane și Înviere. Hristos pentru mine este pământul meu natal, virtutea mea, slava mea, totul. Așa să ne ajute Dumnezeu.

Amintim că pe Sf. Grigorie de Nazianz îl mai sărbătorim pe 29 ianuarie, împreună cu Sf. Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, treime arhierească veghind și azi cu rugăciunile lor dreapta credință. Celor care au primit acest nume la botez, mulți ani cu sănătate, spor bogat în toate, bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Fie ca Sf. Grigorie,cel ce veghează asupră-le. Să-i apere de rele și să le călăuzească pașii spre ”noblețea cea de sus”, urmând pe Cel care s-a coborât din ceruri pentru noi.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.