de Elena Solunca Moise
E folositor să nu uităm o clipă că Hristos Însuși spune, nu odată, că nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească, numai astfel fiind posibilă schimbarea în mentalitatea oamenilor de la Dumnezeu ce spune ”Eu sunt Cel ce sunt” la Hristos, Fiul Său Unul Născut care rostește spre auzirea veacurilor: ”Eu sunt Calea Adevărul și Viața”. Astfel, la opt zile, Pruncul divin a fost tăiat împrejur, iar acum, la patruzeci de zile era dus de Maica Preasfântă la templu pentru a fi închinat iar Fecioara Maria să fie curățită după rânduială. Deci Fecioara Preacurată, Maica Sfântă și Fiul Său, născut înainte de toți vecii, s-au supus smerit Legii și au adus ca jertfă lui Dumnezeu o pereche de porumbei. Cinstirea acestei sărbători a fost introdusă de Papa Glasiu pentru a înlocui o sărbătoare păgână dedicată lui Pan, ucigătorul lupilor. Valorificând o experiență de secole, poporul sărbătorește astăzi ”Ziua Ursului” pentru că se crede că astăzi el iese din bârlog afară să vadă cum e vremea. Dacă e înnourat și nu-și vede umbra se întoarce în bârlog pentru că se mai așteaptă zile de iarnă. Dacă e senin și-și vede umbra e semn că primăvara a venit. Descifrăm aici, ca și în alte datini, nu o ceea ce numim prea grăbiți în trufia noastră o superstiție, ci o înțelegere de altă natură a naturii făcute de Dumnezeu, care ”toate cu înțelepciune l-ea făcut” care astfel imprimă ritmul ei omului pentru a-și percepe și pricepe rolul de ”cunună a creației”. Țăranul nu avea școli înalte, profesorul său era Natura făcută de Dumnezeu spre a fi supusă nevoilor sale prin ascultarea față de Cel ce toate le-a făcut ”frumoase și la timpul lor”,
În Biserica ortodoxă, sărbătoarea a fost consfințită în anul 526 de împăratul Justin și sărbătorită de Iustinian. După modelul inițiat atunci, și astăzi, pruncii și măicuțele lor merg la biserică pentru dezlegare. În tot acest timp, mama trebuie să-și păstreze cu desăvârșire puritatea, altfel există riscul ca pruncii viitori să se nască având ceea ce azi numim malformații congenitale. Băiețeii sunt primiți în brațe de preot, închinați la icoane și apoi așezați jos în fața altarului pentru a fi luați de mamă. Preotul rostește ca odinioară Dreptul Simeon: ”Acum eliberează Doamne pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea. Lumină spre lumina neamurilor și slavă a poporului Tău Israel” Pruncuțul este luat în brațe de mamă care face trei plecăciuni. Făcut înainte de primirea Botezului, ritualul are menirea de a-l pregăti pe copil pentru botezul în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și a asigura curățirea mamei care astfel poate intra în Biserică. Cei avuți aduceau cu acest prilej ca jertfă un miel, simbolizând pe Hristos, pe care, de departe văzându-L, Ioan Botezătorul a spus: ”Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să mântuiască omul!”.
Datina își are obârșia în vremea când Dumnezeu a salvat viețile primilor născuți din Israel în timp ce aceia ai egiptenilor au murit și atunci a poruncit: ”Să-mi sfințești pe tot întâiul născut, pe tot ce se naște întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu”. Sf. Evanghelist Luca descrie două ritualuri înscrise în Legea veche și îndeplinite într-o unitate acum de Fecioara Maria și dreptul Iosif. Mai întâi purificarea femeii și Legea prevedea ca ” de nimic sfânt să nu se atingă și la locașul sfânt să nu meargă până se vor sfârși zilele curățirii ei”. Se aducea jertfă un miel sau doi porumbei sau două turturele și faptul că Maria și Iosif au adus doi pui de porumbel arată că erau oameni nevoiași. Cei înstăriți aduceau un miel prefigurând spusele Sf. Ioan Botezătorul; ”Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. La rândul lui, porumbelul este pasărea simbol al iubirii dintre soți unită cu blândețea care le dăruia viață îndelungată. Turturica este simbolul fidelității, știut fiind că, rămânând singură, își cinstește văduvia fără a mai căuta o altă împerechere, căutând doar spre Dumnezeu. Acolo, la Dumnezeu ne vom regăsi cu zestrea faptelor bune câte fi-vor făcute. În același ritual este cuprinsă și aducerea pruncuțului prin acre întrevedem curățirea celor întâi născuți ai izraeliților în noaptea când au ieșit din Egipt, ținut al întunericului. Ultima plagă care a năpăstuit pe egipteni a fost moartea primilor născuți. Atunci, fiii lui Israel au fost salvați pentru că pragul caselor unde locuiau au fost unse cu sânge de miel. Această ”trecere” este sărbătorită de Paște, sau Pesac. Atunci Domnul a poruncit ca fiecare întâi născut să-i fie închinat.
Și aici vedem cum Fiul Lui Dumnezeu a împlinit toată Legea. dându-i un sens nou, mântuitor nou, căci de acum înainte toți pruncii sunt răscumpărați ”nu cu argint sau aur, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel neprihănit” cum avea să scrie Petru în prima sa epistolă. Cifra 40, considerată divină, are o semnificație particulară pentru că amintește de cele 40 de zile de ploaie necontenită de pe vremea lui Noe, cele 40 de zile ale postului pentru Nașterea și apoi pentru Învierea Domnului și, mai înainte, zilele în care Moise a stat pe muntele Sinai înaintea primirii tablelor Legii. Numărul este format din 4 care indică o transcendere a legilor fizice spre o protecție divină, sau spre un spațiu unde miracolul este posibil, între altele tămăduirea bolilor, vocația de a conduce. În esență semnifică cheia cunoașterii legilor universului și cifrul de trecere într-o lume mai bună.
Răbdarea – dulcele rod am amarului din așteptare
În această zi, după datină, Iosif și Maria l-au dus pe pruncul Iisus la templu, unde firește mai erau și alți pruncuți. Le-au ieșit întru întâmpinare dreptul Simion, un bătrân care, fără a-i fi rudă, avea să-L recunoască mărturisind că e ”lumină spre luminarea neamurilor, slavă poporului Israel.” Dreptul Simeon era un cărturar vestit și pentru cunoștințele sale vaste fusese ales între cei 72 de traducători, câte șase pentru fiecare neam al lui Israel pomenit în Sfintele Scrieri. Conform procedurii, s-a tras la sorți ce revenea fiecăruia de tălmăcit. Dreptului Simeon i-a revenit Cartea lui Isaia, numită și Noul Testament din Vechiul Testament. Ajuns la versetul ”Iată fecioara va lua în pântece și va naște prunc care se va numi Emanuel adică Dumnezeu este cu noi” i s-a părut formularea total inadecvată și a scris ”tânăra femeie”. A doua zi, când și-a reluat munca, a observat că era scris ca la început ”iată Fecioara va lua în pântec Fiu…” Aidoma și în zilele următoare și cum nedumerirea îl copleșea și derutat nu știa ce să creadă, un înger al Domnului s-a apropiat și i-a spus că va trăi și nu va muri până când cuvintele se vor adeveri. Timpul trecea parcă indiferent peste dreptul Simeon, însă el nu disperase, primind răbdător a-și tezauriza anii ca pentru o răscumpărare a lor pe măsură. Spusese odinioară Cato cel Bătrân, că răbdarea este cea mai mare virtute. Istoricul bizantin din secolul XIV scrie că Arhanghelul Gabriel, ”îngerul darului” a fost cel care l-a înștiințat pe dreptul Simeon să meargă la biserică în această zi.
O istorie mai bogată a acestui praznic aflăm de la istoricul Egesip care scrie că de la zidirea lumii la Avraam au trecut 3407 ani pentru că în acele vremuri oamenii trăiau mai mult, iar el a trăit 930 de ani, apoi Matusalem a trăit 812 ani și numărul anilor a scăzut continuu. Astfel, se pare că Adam a trăit 930 de ani iar Noe 950 de ani. Mai târziu, David avea să scrie că, socotiți ca ”pânza unui păianjen”, anii omului sunt 70, de vrea Domnul 80 iar ceea ce e mai mult este ”chin și durere”. Se apreciază că dreptul Simeon avea la începutul muncii de traducere 77 de ani. Așezându-se sârguincios pe treabă la traducerea proorocului Isaia, Simion s-a uimit când a citit ”Iată, fecioara în pântece va lua și va naște fiu și vor pune numele lui Emanuel, care se tâlcuiește ”Cu noi este Dumnezeu”. Cuvintele provoacă acel cartezian ”bun simț” și dreptul Simeon s-a întrebat cu temei: Cum ar putea o fecioară să ia în pântec prunc fără de bărbat? Drept care a ”îndreptat” după mintea lui scriind ”tânăra femeie”. Desconsiderând ca ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință a făcut, cu de la sine putere, modificarea. A doua zi, a găsit înscrisul corectat și din nou modificat de cărturar iar în a treia zi, îngerul Mihail mai că nu l-a luat de mână iar bătrânul s-a cutremurat și de spaimă a căzut, L-a luminat îngerul Domnului care l-a trezit zicând: ”Stai Simeoane! Au ți se pare că acest lucru este cu neputință la Dumnezeu?” Se cuvenea, prea bine, să știe că tot ceea ce este cu neputință pentru om, la Dumnezeu este cu putință. Și Fecioara a întrebat pe înger cum e posibil să nască prunc fără să fi cunoscut nunta, iar îngerul i-a răspuns cu aceleași cuvinte. Nu era loc de îndoială când se cunoștea că Dumnezeu a făcut pe Eva din coasta lui Adam. Dar, ”necredința” dreptului Simeon a adus o pedeapsă binecuvântată deoarece îngerul i-a spus că nu va cunoaște moartea până când nu se vor plini toate acestea. Oamenii nu pridideau a se mira că, deși anii treceau, dreptul Simion trecea prin ei de parcă era uitat de moarte. Cărturarii, care știau prea bine de ce ajunsese bătrânul să aibă această vârstă îl întrebau și ei: Până când ai să trăiești? Răspunsul era același, cum e și pentru fiecare dintre noi: Până când o vrea Domnul. Așa e și astăzi, trăim până când vrea Domnul, nu putem sări peste propria umbră. Se mai întâmplă și azi ca chinurile morții să fie mai dureroase decât suferințele nașterii și pentru că sunt preludiul morții nu zorii răsăritului.
Primind pe Hristos în brațe, dreptul Simeon a fost dezlegat de neputința de a muri
Acum se plinise vremea și Duhul l-a trimis pe Simeon la templu: ”Bătrâne care ești legat de oasele astea vechi, mergi la templu și vezi pe Acela despre care, în urmă cu 283 de ani nu credeai că e posibil a se naște. Du-te și vezi, ia-L în brațe și te dezleagă, deoarece El te-a legat”. A făcut ascultare bătrânul, a mers la templu și a văzut cum între atâtea mame cu prunci, o rază de soare s-a oprit pe chipul lui Hristos și apoi s-a dus spre Sfânta Fecioară. Îngerul Domnului l-a încurajat îndată să meargă a-L vedea pentru că ”El te-a legat”. Raza de lumină i-a purtat privirea spre Maica Fecioară iar dreptul bătrân l-a luat în brațele sale obosite de vreme și cu ochii în lacrimi a rostit binecunoscutele cuvinte: ”Acum liberează Doamne pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea pe care ai pregătit-o tuturor popoarelor. Lumină spre luminarea neamurilor și slavă a poporului Tău Israel.” Era Lumina din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; era, cum singur spune ”Lumina lumii” care ne-a scos din întuneric, punându-ne pe Calea Adevărului, una cu a vieții veșnice așa cum a fost creată și dăruită lui Adam dintru începuturi.
Cu pruncul divin în brațe, dreptul Simeon se roagă să fie eliberat în pace, acel acord tainic ce unește cerul cu pământul și a adus mântuire neamului omenesc. O va spune Hristos însuși că a venit să mântuiască pe cei păcătoși iar cei ce cred nu vor muri și vor avea viață veșnică, înțeleasă ca ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Dreptul Simeon este astfel primul mărturisitor care prevestește Noul Legământ ca Lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului Tău Israel. Vestește despre neamul cel nou numit creștin după numele Său, creștin, mărturisitor al lui Hristos. Dintr-o altă perspectivă este surprinsă dinamica dintre știință și credință, anume că credința este evidentă mai ales acolo unde cunoașterea își ajunge limitele. Cunoașterea, în felul său propriu leagă subiectul cunoscător de obiectul cunoscut o legătură pe care credința o dezleagă după cuvintele Mântuitorului: ”Toate sunt cu putință celui ce crede” și simțind adevărul acestor cuvinte tatăl copilului demonizat se roagă: ”Cred Doamne, ajută necredinței mele”. Ajută neputinței mele de a mă uni cu Tine, Ziditorul meu; o neputință ce vine prin păcat și pe care credința ”lucrătoare prin iubire” o convertește în puterea de a ierta. Apoi, știm prea bine cum cunoașterea ”semețește” poate duce la conflicte în timp ce iubirea zidește pentru că își ia aliat smerenia, mama virtuților. Segmentată prin forța lucrurilor, cunoașterea rămâne se poticnește, paradoxal tocmai de ceea ce a făcut-o posibilă. E drept că ”știința este putere” cum spunea în zorii modernității Fr. Bacon, dar tot el spune că ”puțină știință te depărtează de Dumnezeu, multă știință te apropie de Dumnezeu”. E ceea ce dreptul Simeon ilustrează deplin ca și faptul că ”oamenii nu pot stăpâni natura decât supunându-se ei” adică Celui care ”a zis și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit”. Știința nici să moară nu poate fără a primi binecuvântarea Celui care a făcut-o posibilă și o recunosc toți marii savanți importanța credinței și limitele științei pe care încă David o cânta: ”Minunată este știința Ta Doamne, este înaltă și eu nu o pot ajunge”.
Speranța izvorăște, dăinuie și se plinește din taina răbdării
Mai era acolo și Ana, o femeie bătrână care, îndată după moartea soțului a dus o viață curată, închinată lui Dumnezeu și care acum nu prididea să aducă slavă lui Dumnezeu, adeverind astfel că Hristos era Fiul lui Dumnezeu și de aceea trebuie să i se aducă ”slavă”. După șapte ani petrecuți cu bărbatul ei care a murit, Ana, cu sens de ”a binevoi”, a avea milă, a ascultat rugăciunile și ”îndurarea lui Dumnezeu” și singurul lucru ce-l putea face era să aducă ”slavă lui Dumnezeu” pentru pacea pe care o dăruise oamenilor prin întruparea Fiului Său.
Sărbătoarea de astăzi este încununată cu o aureolă de semnificații desprinse din recunoașterea Întrupării Domnului, expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu care ”atât de mult a iubit lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu ca acela care crede în el să nu moară și să aibă viață veșnică. Astăzi se consfințește coborârea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului în cea mai smerită ipostază – de prunc ce are nevoie de îngrijire ca să dobândim, la rându-ne, iubirea pentru Dumnezeu și semenul nostru care în străfundul sufletului are chipul Ziditorului care l-a făcut să fie ”cunună a creației”, stăpân peste toate, ”puternic întru milă și bun întru putere” care ne arată cum cel care vrea să fie mai mare să fie slujitor tuturor. Numită în popor și stretenia, sărbătoarea arată că nu este posibilă împlinirea întru sfințenie a omului fără suferință, ca restabilire a echilibrului de dinaintea păcatului. Dreptul Simeon îi va prooroci Fecioarei cum prin sufletul ei va trece sabia, durerea fără seamă când și-a văzut Fiul Răstignit. E aici și leacul – iertarea pentru care Hristos se roagă cu ultima suflare. E greu de crezut, dar de ușor de înțeles pentru cei care fac pasul de la vorbă spre faptă. După ce, Iisus a spus singur cu durerea lumii cuprinsă între brațele răstignite: ”Părinte de ce M-ai părăsit?” ca apoi să spună ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Abia atunci, eliberat de toate a spus ”Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”, încheind ”săvârșitu-s-a”.
Ca într-o acoladă totul se închide cu Pacea pe care Hristos ne-a dăruit-o Hristos la Înălțare: ”Pacea Mea o dau vouă”. A pregustat-o dreptul Simeon când s-a rugat: ”Acum eliberează Doamne pe robul Tău în pace că văzură ochii mei mântuirea Ta, Lumină spre luminarea neamurilor și slavă a poporului Tău Israel.” Este râvnita eliberare de păcatele care ne împiedică să ne bucurăm cum se cuvine de lumină care ne eliberează de întuneric. Preumblându-ne pașii prin Grădina Ghetsimani cu Vasile Voiculescu, recunoscând cu medicul martir că ”vina mea s-a născut din lut”…ne închinăm rugându-ne: ”Nu dragoste, nu milă, nu iertare…/ Vreau dumnezeiasca mea stare/ Dă-mi-o! Dă-mi înapoi ceea ce am avut,/ Întregește-mă și întregește-Te, Doamne, iar, cu mine”.
Elena Solunca Moise
