Să ieși din viață mai bun. Gând de Duminică – Pilda datornicului nemilostiv. Corespondență de la Mănăstirea Surpatele de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Să ieși din viață mai bun. Gând de Duminică – Pilda datornicului nemilostiv. Corespondență de la Mănăstirea Surpatele de Elena Solunca Moise

Mănăstirea Surpatele. Gravura de Auguste Lancelot. Perioada: 1850-1867. Sursa: Muzeul Național de Istorie a României
Mănăstirea Surpatele. Gravura de Auguste Lancelot. Perioada: 1850-1867. Sursa: Muzeul Național de Istorie a României
Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Neostoit, tânjește omul spre împărăţia cerurilor ca spre adevărata patrie pentru care Părintele ceresc l-a făcut cu mâinile Sale şi i-a suflat peste el odată cu Duhul Sfânt chemarea veşniciei. Neascultarea singurei porunci l-a făcut prizonier al vremelniciei și, de atunci, omul suspină după locul unde nu se mai poate întoarce şi, din nesfârşita-i milostivire Tatăl Ceresc l-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut să-i redea viaţa veşnică. Iar viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. I-a rămas viața care, scrie poetul de la Lancrăm, ”o clipă de-ar fi fost să fie/Am întrerupt cu ea o veșnicie.” Tatăl. ”Făcătorul cerului și al pământului” ne-a descătuşat din moarte, redându-ne Adevărului eliberator și să putem rămâne astfel câtă vreme facem voia lui Dumnezeu care ne-a făcut şi ne vrea „cunună a creaţiei”. El ne pune în faţă Judecata Sa nu atât ca să ne înspăimânte, cât mai ales să o cunoaştem şi, astfel, să avem un reper constant în evaluarea faptelor noastre. „Căci fiecare, din faptele lui ori se va urca, ori se va coborî”. Cum nimic din ce avem nu este al nostru şi toate sunt un dar al lui Dumnezeu, lucrând noi asemănarea, se cuvine ca, la rându-ne, să ne facem din dăruire o cutumă. Gabriel Garcia Màrquez scria undeva cum a învăţat „că un om nu are dreptul să privească de sus pe un altul, decât atunci când trebuie să se plece pentru a-l ajuta să se ridice”.

Iată, a venit toamna, vremea când se strâng roadele muncii de peste an, prilej de binemeritată bucurie și, totodată, de a aduce lui Dumnezeu slavă pentru toate, pentru că ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este”, de la Părintele Luminilor. Altfel, oricât s-ar strădui omul, totul rămâne zadarnic dacă Domnul nu ar fi, cum spune David, cel care o face; o face prin fiecare câtă vreme trebuie să recunoaștem că”de n-ar păzi Domnul cetatea, zadarnic s-ar strădui păzitorii”. Și apoi, tot ce avem, am primit de la Domnul și așa fiind cum să ne lăudăm pe noi înșine ca și cum ne-ar aparține de drept și de fapt. A dărui este virtutea care ne apropie cel mai mult de Domnul puterilor și asta ne aduce bucuria de ”câte sunt” cum spune Blaga. Uneori dacă auzim cu inima cântul străbunilor venit din pământ ne simțim împliniți ca om și ca neam creștin chemat a urma lui Hristos de Sf. Ap. Andrei, care vestea ”Am aflat pe Mesia”, ”Evrica Mesia”.Ori de câte făcând minuni, mai vindecând multe boli, de era întrebat ce plată datorează, refuza constant spunând: Pe tine pentru Hristos. Nu erau de fel puțini cei care dădeau ascultare chemării și-l urmau, înmulțind numărul creștinilor,

A fi recunoscător – o datorie și o bucurie

Iată, prin roadele sale, pământul aduce slavă lui Dumnezeu într-o feerică risipire de culori, miresme și gusturi, tot atâtea daruri al Iubirii divine. Odinioară, străbunii, înainte de a se înfrupta din roadele pământului, dăruiau din ele spre pomenirea celor plecați la Domnul în semn de slavă ”întru cei de sus” și cuvenită recunoștință față de cei cărora le datorăm viața. Când primeau, ei spuneau ”Dumnezeu să primească”, prea bine știind că nu orice dar e primit. Cel care primea trebuia să spună ”Dumnezeu să te audă” că nu toată ruga e primită, ci doar aceea ce vine ”inima curată și smerită” pe care Dumnezeu ”nu o va urgisi”. S-a cam pierdut această datină, dar poate va reveni întru perpetuarea neabătută a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Iubirea plină de recunoștință pe care o datorăm lui Dumnezeu este de natură a ne înălța sufletele spre locașul de unde, cândva, au căzut din neascultare. A mulțumi este o datorie și o bucurie al celui care o face înainte chiar de a cere pentru că Domnul știe cu precizie ceea ce ne este necesar și dacă noi mai ”tăgăduim” acest lucru. Iar recunoștința cea mai potrivită este a lucra asemănarea cu chipul pe care Dumnezeu și l-a pus în suflet ca un sigiliu al nobleței noastre.

De această dată însă, în Biserică auzim pilda datornicului nemilostiv. Datornic mai întâi față de Dumnezeu este fiecare dintre noi, fără excepție, Lui îi datorăm viața cu toate darurile ei trimițând spre veșnicie. Cum îndeamnă Hristos, datoria este : ”Fiți milostivi cum tatăl vostru cel ceresc milostiv este”. Mai înainte de toate, datorăm celuilalt iubirea în forma iertării, cum spuneam în Rugăciunea Împărătească: ”Și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. De fiecare dată, la spovedanie Părintele Profesor Ștefan Alexe începea cu întrebarea dacă suntem în neînțelegere cu cineva. Apoi darul adus la altar pecetluia iubirea iertătoare pentru toți, pentru că Domnul primește doar ceea ce e adus cu inimă curată și smerită pe care ”nu o va urgisi”. În timp, întrebarea intra în reflex și devenea un reper al atitudinii față de fratele nostru, față de care se cuvine grijă iubitoare și bună înțelegere. Și apoi, cum să te înțelegi cu Domnul Dumnezeu care este în cer dacă nu reușești s-o faci cu cel care îți este aproape și poartă în suflet același Chip al Ziditorului al toate celor văzute și nevăzute. Învățau bătrânii cum Dumnezeu Însuşi nu primeşte darul celor aflaţi în neînţelegere cu aproapele şi pe drept: cum să te înţelegi cu Dumnezeul cel ceresc dacă nu o faci cu aproapele tău ce poartă acest chip în suflet. Şi mai departe: cum să te înţelegi cu tine însuţi când faci zavistiei locaș pângărindu-i curăția. Căci, odată intrată în suflet, vrăjmăşia îl sugrumă pe om şi nu mai lasă loc pentru nimeni. De inimă rea, ne-au învăţat părinţii părinţilor se şi poate muri.

Iertarea – dar al lui Dumnezeu şi datorie faţă de semeni

Hristos ne atrage atenţia: “De-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului și du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină și adu darul tău.“ Mai departe, ne-am putea întrebă, retoric fireşte, dacă Domnul nu primeşte darul, cum o să primească rugăciunea? Răspunde Mântuitorul: „Când staţi şi vă rugaţi, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre”. Iertarea, în toate formele ei, este condiţia sine qua non a mântuirii omului iar, prin el şi cu el, a întregii lui lumi. Iertarea, spun Sfinţii Părinţi, stă la temelia păcii din inimă şi salvează familiile de distrugere, rudele de ceartă şi judecăţi, lumea întreagă de războaie, ură şi moarte. Şi toate ne vin în dar de la rugăciunea din urmă a lui Hristos: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” La plinirea lucrării voii Tatălui ceresc, a rostit : „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Pecetluia astfel biruinţa definitivă asupra morţii, arătându-se Domn al Vieţii, pe care îl mărturisim: „Că la Tine este izvorul vieţii, Întru lumina Ta vom vedea Lumina”.

Iertarea, cheia de boltă a binelui

Judeca-ne-a Domnul cu măsura în care ne-a arătat-o în anii petrecuţi împreună cu noi făcându-se Înaintemergător al desăvârşirii: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”. Iertarea se arată o cheie de boltă a binelui ce-îşi toarce nesfârşirea izvorâtă din preaplinul darurilor Celui care s-a smerit pentru noi ca să redea pacea cu întreaga zidire. De această dată, la vremea omul chemat îl roagă pe Împărat să fie iertat, făgăduind că va plăti în anul ce vine; nu invocă niciun motiv anume,cere doar păsuirea şi făgăduieşte că o va plăti. Ca slujitor ai Domnului, David de întreba spre pilduire, întrebându-se „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” şi răspundea ca şi noi să facem asemenea. „Făgăduinţele mele voi plini Domnului înaintea a tot poporului său.” Cât de bun este Împăratul Împăraţilor că dăruieşte cu mult mai mult decât a fost rugat. Împăratul iartă şi Sf. Ioan Gură de Aur, scrie că astfel „Domnul voia ca şi sluga să-şi asume o parte din răspundere şi să nu fie ruşinat prea tare, ca din propriile suferinţe să fie mai îngăduitor cu aproapele său”. Împăratul este Însușii Fiul lui Dumnezeu faţă de care suntem vinovaţi câtă vreme „nu e om fără de păcat. Tu singur eşti fără de păcat, puternic a ierta păcatele”. Datoria vine este o consecință a păcătuirii şi cei „zece mii de talanţi” semnifică suma tuturor păcatelor oamenilor. De unde să plătească însă omul o asemenea datorie, când în toată viața sa de până atunci nu făcuse nici un bine spre răscumpărare? La fel suntem, la rându-ne cu toții dar, cum încredințează Apostolul Neamurilor Împăratul însuşi cu puterea Sa, „ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, l-a luat la mijloc şi l-a pironit pe Cruce”. A făcut-o la începutul propovăduirii Sale odată cu apa Botezului pentru a o desăvârși cu sângele vărsat pe Cruce cerând: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”.

Domnul a iertat datoria, l-a despovărat de povară pe fostul datornic, care nepăsător, de parcă i-ar fi fost dator, a plecat pe drumul său fără să rostească un singur cuvânt de mulțumire. Nerecunoștința este semnul de netăgăduit că în inima celui care o nutreşte nu este nici urmă a dorinței îndreptare. Cine ştie, în mândria sa bezmetică, datornicul nemilostiv gândea că ştergerea datoriei i se cuvenea de la sine şi că, de fapt, doar singur Împăratului îi este dat să ierte, nu şi omului. Spunea românul veacurilor trecute cum că „nemulţumitorului i se ia darul”. De fapt, singur şi-l pierde şi Ghenadie Scholarios ne dă povaţă că însăşi mulţumirea este un dar de la Dumnezeu, care Singur ştie ce este bine, şi-l face „chiar dacă noi tăgăduim acest bine”. Mulţumirea este semnul că, prin cunoaşterea de sine, realizăm cât suntem de datori încât, mai degrabă ar fi nimerit să spunem ca odinioară Petru: „Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos.” Pocăinţa, înaintemergătoare a mulţumirii, a făcut din apostolul Petru, întâiul chemat „piatra” pe care Dumnezeu a zidit Biserica Sa, locul pe care sfinţim Numele Domnului pentru”toate câte ne-a dat nouă.” Atunci când vorbește de păcate, tot Sfântul cu vorbele de aur, vine cu o necesară disociere între cele pe care le facem faţă de Dumnezeu şi cele faţă de aproapele nostru, dar tot în faţa lui Dumnezeu. Faţă de Dumnezeu, pentru că „El ne-a creat din nimic; a creat întreaga lume văzută şi nevăzută pentru noi –cerul,marea pământul, animalele,plantele şi seminţele…Numai în noi a suflat din suflul său cel și şi a plantat o grădină. Ne-a dat un ajutor şi ne-a pus stăpâni peste toate speciile…Şi totuşi, când, după toate acestea, umanitatea a fost nerecunoscătoare, ne-a învrednicit şi cu un mai mare dar – iertarea.” Mai mult, ne-a dat şi o măsură – singura în felul ei – să fim iertați cum noi iertăm celor care ne-au greşit nouă. Când Petru l-a întrebat pe Mântuitorul dacă trebuie să iertăm, după datină, de şapte de ori câte şapte, Hristos a spus că nu astfel, ci s-o facem de şaptezeci de ori câte şapte. Dar al lui Dumnezeu,iertarea este o datorie faţă de aproapele nostru şi, totodată răspundere în faţa propriei conştiinţe lucrătoare prin fapte a binelui spre care suntem chemaţi: Fiţi buni cum Tatăl vostru cel Ceresc bun este.

Nemilostivirea ne desparte de veşnicie

Să observăm mai întâi că fostului datornic nu i-a trecut prin minte să fie recunoscător, a ţinut însă la inimă datoria cu mult mai mică a semenului iar când acesta i-a cerut o păsuire şi-a arătat chipul cel adevărat – al totalei lipsei de milostivire și al răzbunării, ameninţându-l cu închisoarea. Nu se cădea oare dacă Domnul a avut milă de el, la rându-i, să se arate milostiv faţă de cel care, ca şi el, era slugă? Prin neiertare şi-a dezvăluit răutatea iar prin pedeapsa și-a arătat cruzimea, prin ambele atrăgându-și pedeapsa – Domnul a iertat totul, în timp ce el nu a fost în starea să ierte o sumă cu mult mai mică. Sf. Ioan Gură de Aur aproape mai că i se adresează direct când subliniază că întâia datorie era una faţă de stăpân şi cealaltă faţă de semen. Din această cauză, unul a primit iertare în timp ce nemilostivul nu doar că nu a primit ce a cerut, ci a fost”aruncat în închisoare”.

Răutatea inimii vine din orgoliul nemăsurat care urzeşte în inimă gânduri de mărire deşartă şi de răzbunare în amăgirea cruntă că judecata este a omului celui prea trecător şi nu a Dumnezeului celui veşnic. Impresionat de această măreţie, Psalmistul învaţă că „Mari sunt lucrurile Domnului şi potrivite tuturor voilor Lui.” Unul dintre „sfinţii bătrâni cei fără nume” încredinţează că dacă nu iertăm pe fratele nostru „rugăciunea şi jertfa nu este primită, ci mai vârtos scârbeşti pe Dumnezeu cu rugăciunea ta”. În fapt, facem o nedreptate ignorând că, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel noi nu avem nimic care să nu vină de la Dumnezeu. Atunci, pentru ce să fim nemulţumitori şi răzbunători? Creştin prin vocaţie, cum spunea Părintele Stăniloae, străbunii când întâlneau asemenea oameni, rostea nespus de simplu dar de o mare bogăție în tâlcuri: „lasă-l în plata Domnului”.

Iertarea este eliberare, milostivirea este fericire

La vremea când roadele pământului mărturisesc milostivirea negrăită a lui Dumnezeu, pilda datornicului nemilostiv, reaminteşte cum Hristos încheie Predica după munte : „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este”. O face, după ce ne-a arătat şi pentru ce anume s-o facem: „Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui.” Miluit de Împărat, datornicul nicicum nu s-a simţit să fie asemenea şi, în acest chip, singur s-a lipsit de mila lui Dumnezeu, răutatea lui ridicându-se în faţă ca un zid de netrecut. Când nu iertăm greșelile aproapelui, nu avem în nici un fel cum spera ca să fim beneficiem iertarea lui Dumnezeu. Mai mult decât altele, această pilda pune în fața ochilor propriile greşeli şi, odată cu aceasta, îndeamnă să nu adăugăm poveri noi la cel care este încovoiat de greutățile vieții. Miluind dar nevăzând milostivire la cel care a primit-o, Stăpânul nu vede alt mijloc de îndreptare decât judecata dreaptă. Intoxicat de răutate până în străfundul sufletului, nu ai cum să chemi „Tată” pe Cel A-tot-Bun. Când un om l-a numit pe Hristos „Învăţătorule Bun”, ca Fiu al Omului a zis: „De ce îmi spui Bun. Singur Dumnezeu este bun”. Dumnezeu Tatăl este singurul Bun, Dumnezeu Fiul întrupat arată cum să facem binele. În fiecare zi, rugându-ne lui Dumnezeu ca „Tată”, înainte de a cere ceva, scrutându-ne chipul ca într-o oglindă să cercetăm dacă suntem vrednici a ne numi „fii”, adică moştenitori ai vieţii celei veşnice. Dacă ruga e umbrită de un resentiment, chiar dacă în faţa noastră ne-am îndreptăţi, să-l alungăm degrabă ca răul să nu ne ţină legat de el şi să împiedice a-L urma pe Hristos. Atunci resimţim că iertarea altuia este spre proprie eliberare iar milostivirea ca o adevărată fericire.

Semn al trufiei, mama tuturor păcatelor, nemilostivirea îşi întinde întunericul peste bietul suflet şi îl face să piardă calea mântuirii, rătăcind năuc într-un timp rupt de veşnicie. Mereu înainte şi chemând a-i urma, Hristos Însuşi, arată puterea smereniei, care, îngemănată cu milostivirea, ne face părtaşi împărăţiei cerurilor. O cerem la Sfânta Liturghie, când, înainte de rostirea Fericirilor, cerem: „Întru împărăţia Ta când vei veni, pomeneşte-ne pe noi Doamne”. Încheiem cu un cuvânt al unuia dintre Sfinţii Părinţi cei fără nume cum „de ai o vrajbă şi pizmă asupra cuiva, atunci să ştii că rugăciunea nu este bine primită de Dumnezeu, ci mai vârtos scârbeşti şi mânii pe Dumnezeu cu rugăciunea ta”. Poate astăzi, mai mult ca altădată, când trăim un război al tuturor împotriva tuturor este mai necesar să arătăm iertare şi milostivire faţă de cei care credem că au greşit. Sf. Ioan Gură de Aur, rugându-se pentru cei care l-au supărat, recunoştea că „ei sunt de vină, ci eu, care nu ascult voia Ta”. Milostivirea, să n-o facem spre fală în faţa lumii şi nici spre mărire deşartă, ci în taină, acolo unde Dumnezeu vede că El ştie cel mai bine ce se cuvine, cum şi când anume. El, Primul, ne dăruieşte neîncetat din prinosul Iubirii Sale, iar noi, închinându-ne să înălţăm imn de slavă dimpreună cu îngerii la Naşterea Mântuitorului: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bună-voire”. Asta înseamnă să împlinești un ideal care pentru Seneca era ”să ieși mai bun din viață”. Cu Vasile Voiculescu facem o împreună aducere aminte: ”Dar orice mi-ar fi mintea, mi-i inima creștină;/Ea să nu piardă calea-n lumescul ocean/Ci pururi să mă-ndrepte, prin beznă și catran/Ca o busolă spre veșnica Lumină”.

 Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

La Mănăstirea Surpatele. Lucrare de Amedeo Preziosi (1816–1882)
Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.