Reprezentanţii MAE l-au condamnat la moarte civilă pe eroul Ion Şiugariu pentru un articol de presă.
De saptamana aceasta, in reteaua Inmedio puteti gasi un nou tiraj al primului numar al revistei Tactica si Strategia, in locul celui aproape epuizat imediat de la aparitie. De asemenea,…
După ce Crimeea a fost ocupată de către ruși fără a se trage vreun foc de armă, forțele militare ucrainene rămase în peninsulă fiind practic neutralizate, blocate în cazărmi (vezi Crimeea a căzut fără luptă), toată lumea se întreabă ceva face Putin mai departe. Până unde va merge?
Dacă cineva ar fi susținut în urmă cu puțin timp că Rusia va ocupa Ucraina în patru zile și nu va fi nevoită să tragă un foc de armă pentru asta, lumea l-ar fi considerat nebun.
Am fost întrebat mult ce cred despre situația actuală din Ucraina, având în vedere că am previzionat posibilitatea ruperii acestei țări acum patru ani în câteva articole (România și disoluția Ucrainei. Provocări, perspective și amenințări) și chiar am scris o carte despre acest aspect și implicațiile potențiale asupra României (Când armele vorbesc).
Cam acestea ar fi scenariile și vă asigur că nu sunt toate cele posibile. În viitorul spre care ne îndreptăm ne așteaptă amenințări la care încă nu ne-am gândit.
Acest articol este o continuare firească a celor două precedente (Cine e agresorul (I) și Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul), de asemenea o continuitate a articolului Minciuna 22 iunie 1941, prin care demonstrez că sovieticii nu s-au mulțumit cu Basarabia și nordul Bucovinei ocupate la 26 iunie 1940, ba chiar doreau mai mult, mult mai mult. Și numai de la noi, ci de la întreaga Europă, ba chiar întreg globul pământesc era țelul lor, în spiritul revoluției comuniste.
Cu tristețe observ că mulți istorici ajunși la o anumită vârstă încep o campanie de denigrare a istoriei noastre sub pretextul “demitizării”, totul pentru a se putea bucura de o atenție sporită din partea mass-media, care se grăbește sub formă tabloidă să anunțe o nouă descoperire senzațională, conform căreia noi, românii, nu suntem așa, ci altfel, mai rău și mai rău, inoculându-ne cu satisfacție tot mai mult idee unui popor care nu merităm nimic deoarece nu am făcut nimic în istorie.
Din timpuri străvechi, această expresie populară românească definește o comunitate fără apărare, fără protecție, lăsată de izbeliște. Un sat fără câini este un sat în care oricine poate intra și face ce vrea, nu este nimeni care să-l apere. Dar nu despre un sat aflat în această situație doresc să vorbesc, ci despre un stat, un stat numit România. Deoarece cu asta poate fi comparată România, cu un sat fără câini, practic un stat fără câini.
Pentru oricine, ducerea la capăt a unui proiect complex, de o durată de câțiva ani,este un motiv de satisfacție, din acest punct de vedere nici eu nu fac excepție. Mai ales când este vorba de o carte mult așteptată de cititorii primelor două cărți, Când armele vorbesc și Sânge pe Nistru. A fost o muncă intensă de peste doi ani și sper că rezultatul va fi pe măsura așteptărilor cititorilor mei, fără de care demersul meu nu ar fi avut obiect.