Revoluţia din 1989 in Valea Jiului, vazuta de un ziarist si de un simplu cititor online - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Revoluţia din 1989 in Valea Jiului, vazuta de un ziarist si de un simplu cititor online

Ichim Vasilica: Cum am trăit eu Revoluţia din 1989

Ţin minte că eram încă în clasele primare. Purtam uniforma aceea aproape neagră şi cămaşă cu pătreţele, plus o cravată roşie, jerpelită pe care o simţeam ca pe un ştreang în jurul gâtului. Nu, nu pentru că la zece ani eram anticomunist, ci pur şi simplu pentru că era incomodă, prea incomodă pentru un copilaş mărunţel cum eram eu. Şi mai rămăsesm şi cu traume de pe urma ei. Când m-au făcut pionier al patriei, m-au dus într-un fel de excursie la Ţebea. Eu mi-am pierdut în acea excursie ambele inele de cravată, aşa că, atunci când a sosit momentul să îmi pună cravata, mi-a împrumut unul învăţătoarea. Evident, după ce, aşa cum se obişnuia în acele situaţii, mi-a troznit un dos de palmă.

Aveam în spate un ghiozdan mare, albastru, în care puteam să îmi pun cărţi pentru o săptămână întreagă, dar în care aveam un penar, două cărţi şi două caiete. Veneam acasă şi trebuia să străbat mai întâi maidanul din spatele blocului, unde prietenii mei, cei care terminaseră şcoala mai devreme, băteau mingea de zor.

Speram să termin repede cu temele sau să o conving pe mama să mă lase măcar o jumătate de oră la fotbal. Jumătate de oră, teoretic, pentru că de multe ori, cu riscul unei bătăi zdravene, jumătatea de oră se transforma în jumătate de zi.

Îmi amintesc că era destul de multă linişte. În afară de copiii de pe caldarâm, nu se prea vedeau oameni şi nu se prea auzeau zgomote. Abia când am intrat în scara blocului am auzit câteva strigăte care, în liniştea acelei după-amiezi, m-au cam înspăimântat. Când am intrat pe uşă, l-am văzut pe tatăl meu stând jos, pe covor, cu vechiul nostru aparat de radio Gloria lângă el, gesticulând energic.

Nu prea înţelegeam despre ce este vorba şi de ce era aşa de bucuros, dar nici nu am apucat să mă gândesc prea mult la asta, căci tatăl meu a venit repede în hol, m-a prins în braţe şi m-a târât de mână pe covor, lângă el. Mi-a vorbit câteva minute bune despre „victorie”, despre „Revoluţie”, despre „tiranul care a fugit” şi despre faptul că el trebuie să meargă la Bucureşti.

Nu a prea reuşit să îşi continue discuţia că a apărut mama din bucătărie, care i-a retezat vorba aproape plângând… nu pleci niciunde! Eu eram prins la mijloc în discuţia lor şi aveam o singură mare întrebare pe care abia într-un târziu am reuşit să o pun: „Pot să ies o jumătate de oră la fotbal?”.

În zilele care au urmat, în micuţul nostru orăşel din Valea Jiului, s-au întâmplat o mulţime de lucruri ciudate. Îmi amintesc că mama îmi explica să nu beau apă pentru că au pus teroriştii nu-ştiu-ce în ea, să nu intru în vorbă cu nimeni şi să stau cât mai departe de stradă. Ei, aş! Cui îi păsa de sfaturile astea.

Am urcat şi eu pe una dintre rabele care mergeau încet pe drumul principal spre primărie. Erau o grămadă de oameni cu steaguri găurite şi, deşi nimeni nu cunoştea pe nimeni, toţi se îmbrăţişau de parcă erau fraţi sau prieteni de-o viaţă. Nu prea înţelegeam de ce mergeam la primărie, dar mă încânta entuziasmul lor. Nu s-a întâmplat nimic deosebit atunci, primăria era goală aşa că ne-am întors spre centrul orăşelului, la fel de entuziasmaţi.

Abia după mulţi ani am auzit o poveste cum că primarul de atunci, care era şi secretar general de partid comunist pe acea regiune, s-ar fi ascuns prin grădina casei în care locuia pentru a scăpa de ura mulţimii. După câţiva ani însă a fost din nou reales primar şi, dacă nu mă înşel, este primar şi astăzi.

Au urmat ani mulţi de atunci, cu rezultate sau fără rezultate notabile, cu reuşite şi eşecuri, cu cărţi multe, biblioteci, universitate, jurnalism, Oradea. Tot ce am învăţat însă mi-a întărit ideea că ce s-a întâmplat atunci a fost un lucru ieşit din comun. Că oamenii nu pot fi trataţi ca nişte animale la infinit şi, mai ales, că mulţi dintre ei, mai bine aleg moartea decât umilinţa, înfometarea sau îndoctrinarea.

Pentru cei cărora le-au putrezit oasele prin închisorile comuniste, pentru cei care au murit făcând rezistenţă în munţi, pentru cei peste care au trecut fără milă taburile în Piaţa Victoriei din Bucureşti sau au fost împuşcaţi cu cruzime în Timişoara, sau pentru oamenii simplii, ca tatăl meu care, a preferat să trăiască ani în şir fără aragaz, butelie sau televizor (cel puţin în Valea Jiului le puteai avea doar dacă îţi făceai carnet de membru PCR), pentru toţi aceşti oameni, merită să fim respectuoşi.

Finalul la OradeaPress

Si comentariul unui cititor la suplimentul special 1989 al Ziarului Vaii Jiului:

Buna Ziua,

Este minunat sa vezi ce se intimpla in orasul tau natal. M-am nascut in Petrosani in 1967, iar din 1990 locuiesc in Africa de Sud. Am un baiat care acum are 21 ani si bineinteles ca orice copil ma intreaba sa-i povestesc cum a fost in Romania inainte de a pleca. I-am povestit ca a fost frumos cu o copilarie chiar fericita si fara prea multe griji, ma refer din partea copiilor ( caci parintii nu credeau asta). El s-a nascut acolo dar a plecat la 1 an. Atunci a venit intrebarea… Dar de ce? Raspunsul a fost si nu a facut prea mult sens pentru el: din cauza revolutiei! Ce Revolutie? REVOLUTIE? I-a placut asa mult cuvintul, nu-l mai auzise. Atunci am inceput sa-i povestesc despre Revolutie, cum eram strungar la IPSRUEEMP si auzisem de ce se intimpla in Timisoara si cum eram schimbul de noapte impreuna cu un alt coleg, iar noaptea umblam prin Aeroport si scriam cu vopsea pe semnele de STOP si pe ziduri slogane impotriva guvernului si ne tremurau mainile si genunchi de frica sa nu fim prinsi (la care el zice ca nu este legal sa scrii pe semne, daca aveam ceva de spus de ce nu spuneam tare) ( ce frumos este sa gindesti asa…) iar in ziua de 22 am iesit pe strada cind sa anuntat la televizor sa se ocupe primariile si am ajuns in fata primariei. Acolo in fata mea erau vreo 50 de oameni care vroiau sa intre in primarie iar un Tovaras a iesit in usa si a spus ca ar fi mai bine sa ne ducem la Casa de Cultura ca acolo este mai mult loc. Cei din fata mea s-au intors sa mearga la Casa de Cultura iar eu m-am trezit strigind: De ce sa mergem acolo caci noi nu am venit la spectacol?! In urmatorul moment m-am aflat in fata usii, care acum era deschisa caci acel Tovaras nu s-a asteptat ca cineva sa nu-i urmeze indicatiile si am intrat in Primarie impreuna cu inca vreo 10 oameni. Am urcat in biroul Primarului de unde am aruncat drapelul comunist, am organizat o statie de la care s-a vorbit de pe balcon, am vorbit toti, pe rind; aveam atitea sa spunem dar cind luam microfonul ne tremura mina de emotii si de abia puteam sa spunem citeva cuvinte. Am petrecut aproape toata noaptea acolo uitindu-ne unul la celalalt si ne prea stiind ce sa facem. Am trimis sa il aduca pe comandantul Mitea si i-am cerut sa le dea drumul la cei arestati politic. Care a facut-o, nu cred ca avea incotro. Daca nu le dadea drumul nici noi nu-l lasam sa plece din primarie. Tin minte ca l-am pus sa se adreseze celor de jos si sa le promita ca are sa o faca. Dupa toate astea am plecat acasa fericit. Daca as fi stiut engleza pe vremea accea sigur as fi spus “Mission Complete”. A doua zi parca, am luat pusti si am facut razie la masini la Daranesti (aia a fost o prostie mare de care mi-am dat seama nu mult dupa accea) iar a treia zi parca am iesit pe bulevard si am manifestat. Si cam asta a fost ! Daca revolutia a fost eliberare, mi-a spus fiul meu, totusi de ce am plecat din tara? Nu ma asteptam sa ma intrebe asta. Am stat citeva momente gindindu-ma iar apoi i-am raspuns, sau poate atunci mi-am raspuns si mie dupa atitia ani… De aceea am plecat, fiindca DA, Revolutia a fost ELIBERARE!
Nu stiu de ce am scris toata povestea mea, poate ca motivul este caci pana acuma nu am vorbit de asta in afara de atunci, cind i-am povestit fiului meu. Nu stiu daca cineva va avea rabdarea sa citeasca ce am scris, nu are importanta absolut de loc, dar de fapt ce as fi foarte recunoscator este sa gasesc pe internet sau sa rog pe cineva sa-mi trimita contra cost ziarul Steagul Rosu in care este o poza cu mine cind manifestam pe bulevard. Nu stiu ce numar sau precis ce data a fost, doar daca il vad.

Astept un e-mail de la editor daca nu cer prea mult.

Cu stima
Martinian Aringhe
Africa de Sud

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.