Ziua de ieri, ca un caine flămand

de Corneliu Vlad

Glonţul a întålnit în sfårşit capul lui bin Laden. Palpit enorm, isterie mondială. Binevestitorul este însuşi preşedintele Statelor Unite ale Americii. Lui Stalin nu i-a trecut prin cap să anunţe chiar el, cu gura lui, moartea lui Hitler la 1 mai 1945. Obama, la 1 mai 2011, „s-a întrebuinţat personal“, cum zicea cineva. Nu prea e un subiect de glumit, dar decåt să te enervezi de penibilităţi, mai bine faci haz.
Iar penibilităţi sunt cu duiumul. CNN şi BBC, acronime-idol ale presei mondiale, s-au uluit şi au anunţat că „Obama (nu Osama) is dead“. O voce suavă feminină la o televiziune romånească dă de veste că defunctul „a fost înmormåntat în mare“. Presa americană publică, toată, pe prima pagină, una şi aceeaşi poză a anihilatului, de parcă s-ar fi conformat unei indicaţii a secţiei de presă a cc. Doar un ziar pakistanez, independent desigur, sparge temerar cenzura şi tipăreşte falsul unui cap găurit al respectivului. Căci pånă la pozele „autorizate“ ale mortului mai e de aşteptat. Pudici peste poate, cei ce au pregătit cu sånge rece şi patriotism asasinatul, iniţiat şi monitorizat direct şi personal de preşedintele Americii, ezită să dea pe faţă poze cu ochi şi creier scurs, ar fi prea de tot, să avem rezon, „vrei să moară Mamiţa?“. Oricum, dintr-un ochi scurs şi un creier găurit nu se scurg informaţii top secret de tipul WikiLeaks despre cumplita tragedie de la 11 septembrie 2001.
Pe cåt de căutat a fost în viaţă tartorul nominalizat al abominabilei hecatombe teroriste, pe atåt de iute a fost făcut dispărut cadavrul aceluiaşi. Såcåitor personaj, şi viu, şi mort. Oare doar pentru că fusese cåndva şi om al CIA? În loc să mai lămurească din întrebări, ieşirea lui din scenă iscă altele. A fost „legală“ operaţiunea de lichidare? Legiuitorul american zice că nu, procurorul general al SUA că da. Mai anii trecuţi, cineva remarca într-un ziar american că justiţia americană nu i-a formulat niciun cap de acuzare celui dat în urmărire mondială şi pe capul căruia, scria altcineva mai deunăzi, s-ar fi pus 50 miliarde de dolari. Iată-l ciuruit şi, probabil, gratis obţinut.
Cam multe bålbåieli cu finalul de viaţă al fantomaticului personaj ce s-a tupilat preţ de vreo zece ani prin grote şi vile, cu dializa-n spate, ca melcul, ba mai căptuşit şi cu o hepatită C. Hotăråt lucru, America, oficialii, presa ei nu ştiu să mintă, n-au învăţat nimic din ce trebuie de la fostul inamic comunist. Degeaba se zicea pe vremea lui Dej că „minte ca o gazetă americană“. În zece ani, şi asistentul celui mai mediocru autor de scenarii de la Hollywood ar fi înjghebat o poveste şi un protocol de deznodămånt bin Laden mai plauzibile decåt cea livrată prezidenţial de 1 mai 2011. Oricum, discursul de anunţ al veştii cu bin Laden al preşedintelui Statelor Unite ale Americii a fost clar şi hotăråt, aşa cum a fost şi acţiunea încununată de succes în care s-a implicat personal şi care i-ar putea asigura un nou mandat la Casa Albă. Preşedintele Obama a dovedit că nu e un şovăielnic, un lider ce evită soluţiile dure şi tranşante cånd e nevoie.
Şi acum, ce se va întåmpla după ce s-a întåmplat? Un glonţ într-un cap nu e nici act de capitulare necondiţionată, nici tratat de pace americano-alquaidan. Cu moartea lui bin Laden, „misiunea în Afganistan a fost îndeplinită“, apreciază apreciatul analist american George Friedman într-o analiză cam îndoielnic de apreciat. Păi cum, adică, duci tu, singura ditamai hiperputere mondială, un război împotriva unui singur om, fie el şi simbol, al răului absolut pentru America, invers pentru fanaticii lui? S-a terminat cu un simbol care mişcă, dar rămåne un simbol ajuns pentru ai săi şi mai martir. Căci doar asta se pare că a fost sau ar mai fi fost de la o vreme bin Laden, simbol, nu şef operaţional. Vor renunţa fanaticii lui organizaţi, dar şi descentralizaţi planetar şi pe orizontală la planurile lor malefice, se vor cuvioşi lepădåndu-se de ura şi „motivarea“ viscerală care i-au månat la luptă împotriva „evreilor şi cruciaţilor“, aceste miliarde de vietăţi necredincioase sortite pieirii de căpetenia acum defunctă a Jihadului?
Mai apar şi alte întrebări. Mai deunăzi, un fiu şi cåţiva nepoţi ai lui Gaddafi au pierit într-un bombardament bine chitit. Saddam fusese şi el vånat nişte luni de zile, ca o jivină fioroasă, extras din vizuină, căutat la dinţi, judecat şi spånzurat. Slobodan Milosevici murea şi el în captivitate internaţională, în aşteptarea sentinţei capitale. Inamicii Americii şi ai drepturilor omului să ia aminte, n-au scăpare, să-şi ia grija că ar putea-o duce, la ora sorocului, ca Napoleon, exilaţi tihnit sau tracasaţi în vreo Sfånta Elena. Morţile lui Slobo, Saddam, bin Laden sunt morţi care nu dovedesc nimic, poate doar că justiţia zilelor noastre îşi pierde şirul cånd e vorba de încadrat şi crima, şi pedeapsa. Şi ar fi sinistru, de pildă, ca bin Laden, prin felul în care s-a imaginat ritualul ieşirii sale din scenă şi din viaţă, să se aşeze, pentru unii, la loc de erou, de martir.
Războaiele în care s-au băgat Statele Unite după 1945 n-au prea fost cåştigate. Nici în Coreea, nici în Vietnam. Războaiele din Somalia, Irak, Afganistan, războaie cam cu umbră. Războiul cu Libia, război împotriva familiei lui Gaddafi. Strategia americană, zicea Walter Lipman, e a pumnului în apă: dai cu putere, apa nu opune rezistenţă, dar cånd scoţi måna, apa e ca înainte, sau mai cu valuri. (E drept, au cåştigat Statele Unite un război, tot atipic, dar mondial: războiul rece. Dar victorie triumfală, pace cam încurcată.)
Ziua în care preşedintele Americii a anunţat încheierea capitolului bin Laden viu „s-a ţinut după mine ca un cåine flămånd“, cum halucinant de inspirat scria Arghezi. Fascinantă pånă la 11 septembrie, imaginea Americii mi-a apărut, după acea „zi neagră“, consternantă. Dar şi mai consternantă după 1 mai 2011, cånd liderul celui mai puternic stat care a existat vreodată în istoria universală îi face onoarea unui „Osama şi mai cum?“ (sintagmă tot americănească) să-l echivaleze cu un inamic redutabil al Americii, iar moartea lui să fie prezentată drept capitulare necondiţionată şi victorie finală într-un război între coloşi. De ce-ar fi oare ziua unui asasinat „zi istorică pentru America“? Ziua atentatelor teroriste, ziua uciderii lui bin Laden se vor ţine de-acum încolo ca un cåine flămånd de istoria Americii, îşi vor înfige nemeritat colţii într-o istorie glorioasă. Dar o istorie în care apar, de la asasinarea lui Lincoln şi parcă mai des de la o vreme, taine şi ciudăţenii. Cine şi de ce l-a (l-au) ucis pe Kennedy?
Măreaţa Americă nu poate avea decåt un comportament măreţ în hotarele ei şi în lume. Deficitul ei de măreţie este, sunt convins, vremelnic. Deficitul de măreţie este cel care o împiedică să fie reper moral pentru restul lumii, nu excepţionalismul şi unicitatea ei. Că America nu va mai fi niciodată, nicicånd o altă ţară în lume, chiar dacă vor apărea alţi lideri mondiali absoluţi, şi este firesc, întrucåt şi imperiile, nu numai bin Laden, sunt muritoare.
Dar nimeni nu poate să-şi asemuiască istoria cu aventura istorică a poporului american. Cu acest parcurs de excepţie nu doar America, ci întreaga umanitate are a se måndri, şi nu ca model, ca exemplu, căci aşa ceva nu-i posibil de egalat sau repetat. Lumea are nevoie de o Americă morală şi curată, a adevărului şi sincerităţii. Nu e drept ca påcla sulfuroasă care învăluie zone ale istoriei americane să acopere strălucirea stelelor de pe drapelul acestei naţiuni.

Sursa: Curentul