Sfântul Mare Mucenic Haralambie – Întru unimea luminii şi bucuriei - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfântul Mare Mucenic Haralambie – Întru unimea luminii şi bucuriei

Sfantul HaralambieSfântul Mare Mucenic Haralambie

Întru unimea luminii şi bucuriei

Se apreciază că numele de Haralambie a apărut odată cu creştinismul şi este alcătuit din două cuvinte – harà cu sensul de bucurie, entuziasm şi làmpo, desemnând a lumina, a străluci. Sf. Mare Mucenic Haralambie, cinstit cu evlavia cuvenită astăzi, a făcut din nume un destin şi un simbol al urmării lui Hristos şi mărturisirii jertfelnice. Peste timp, rămâne un model pentru ceea ce înseamnă a fi creştin şi nu doar a te numi astfel, după spusele lui Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl Vostru cel din ceruri” pentru că de la El „vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. În treacăt observăm că acest nume binecuvântat este dat mereu mai rar astăzi ca nume de botez. Poate şi pentru că este greu de înţeles cum cel care până la 113 ani a trăit asemenea unui cuvios, la sfârşitul vieţii avut parte moarte mucenicească. Mai întâi viaţă de cuvios pe care o desprindem ca împreunare evlavioasă a tuturor fericirilor despre care vorbeşte Hristos, culminând cu „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este că a lor este împărăţia cerurilor”, urmată ca încununare, cu „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”. Cu adevărat i se potrivesc întocmai cuvintele Celui ce în lume a venit ca lumină a lumii să fie: „voi sunteţi sarea pământului”, cei care arată adevăratul sens al vieţii omului ca eliberare de tot răutatea zilei prin lepădarea de sine, asumarea propriei cruci şi urmarea lui Hristos.

Ca episcop al Magneziei a propovăduit credinţa creştină îngemănând statornic cuvântul cu fapta şi de aceea cuvântul său avea putere multă; o putere ce îşi trăgea seva binefăcătoare din gândurile împreunate cu actele sale. Cuvintele sale nu erau dintre cele rostite, vorba poetului, să sune din coadă, menite să surpe credinţa şi să deschidă viclean calea secularizării. Ca şi a altor sfinţi, cuvintele şi faptele sale , aşezau într-o sublimă alcătuire lumina cu bucuria, duceau spre zarea înveşnicirii vieţii. Viaţa veşnică înseamnă, încredinţează însuşi Mântuitorul, „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Cu viaţă de cuvios şi moarte de mucenic, Sf. Haralambie, suportând senin chinuri de neimaginat chiar şi de amatorii de scenarii horror, mulţumea torţionarilor: „Vă mulţumesc, fraţilor, că strujind trupul meu cel vechi, m-aţi reînnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor lui Hristos.” A iertat şi, mai mult, a mulţumit celor ce-l chinuiau; i-a iertat şi nu i-a blestemat, le-a mulţumit a binecuvântare, străin de orice gând de răzbunare. Indirect este un îndemn pilduitor şi pentru noi cei de astăzi, care repede gândind răzbunări de tot felul, sporind răul cu unul şi mai mare pentru ca apoi să deplângem criza care, cum se afirmă până dincolo de saţietate, este, în primul rând , este de natură spirituală. Or, viaţa Sf. Haralambie este o forma de a-L urma pe Hristos care, pe cruce fiind, cu braţele deschise a îmbrăţişare se ruga Tatălui: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Sf. Haralambie şi-a sfârşit viaţa aşa cum a trăit-o, adică făcând din iubirea de Dumnezeu una cu iubirea de oameni. Mai întâi, iubirea faţă de Dumnezeu, care a adus totul din nefiinţă întru fiinţă iar omului i-a aşezat tainic în inimă chipul Său, pecetea vieţii veşnice spre împlinire celor care ascultă poruncile sale şi, cu osebire porunca cea nouă: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Astfel fiind, iubirea de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea de oameni, câtă vreme Însuşi Creatorul celor văzute şi nevăzute, ne-a iubit până întra-acolo încât „ a dat pe singurul Său Fiu să moară, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Este iubirea din iubirea divină care „nu cade niciodată” cum la fiecare Liturghie împreună, într-un glas ne reamintim: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”.

„Luminător al cugetelor

Dumnezeu i-a dăruit Sf. Haralambie o viaţă îndelungată împodobită cu haina luminoasă a faptelor bune făcute în numele Domnului şi, cine ştie, ar fi rămas ştiute doar de Dumnezeu şi tăinuite oamenilor. Prin toate s-a arătat, cum citim în acatist „un luminător al cugetelor” mărturisind-L pe Hristos şi luptând temerar împotriva idolilor, făcând minuni, văzute şi nevăzute. Domnul i-a dat ca toate să fie încununate cu sublimul martirajului, care pentru mulţi pare şi azi un fel de sfidare. Şi totuşi, suntem nevoiţi să recunoaştem că singură moartea pentru Hristos uneşte lumina cu bucurie. Era prin anul 202, pe timpul domniei împăratului Septimiu Sever, care, aa început, împăratul avea o anume bunăvoinţă faţă de creştini, el însuşi fiind vindecat de un medic creştin. S-a întâmplat însă după nişte revolte din Orient, prin 197, să reînceapă o cumplită persecuţie împotriva creştinilor. Documentele timpului consemnează pedepse de felul: creştinii nobili erau deportaţi, o moarte considerată demnă, urmată de moartea umilitoare prin răstignire, ardere ş.a. Între pedepse mai erau pierderea libertăţii, a drepturilor civile, confiscarea averilor, munca în mine, flagelarea, bătaia, lapidarea şi altele asemenea. Într-un fel, se poate spune că aproape toate avea să le suporte cu răbdare înţelegătoare Sf. Haralambie, dându-se pildă. Spunem, cu temei, că răbdarea este o virtute, dar, în vechile cărţi de rugăciune se subliniază „răbdare neînvăluită”, nemimată care adesea maschează o credinţă slabă sau chiar făţarnică. Răbdarea neînvăluită a Sf. Haralambie a însemnat suportarea fără cârtire a chinurilor în numele Adevărului care este, într-o dată, Cale şi Viaţă. Răbdarea îndelungată ca purificare a sufletul spre dobândirea virtuţilor, nu o aşteptare pasivă ci una lucrătoare, care ne aduce mai aproape de Dumnezeu îndurător a toate şi făcând una din Cale, Adevăr şi Viaţă. Răbdare „neînvăluită” departe de acea „învoială la păcat” pusă pe seama interdicţiei de a judeca pe altul, glisează, nu odată, spre înfăptuirea lui.

Prin anul 202, proconsulul Luchian al Magneziei a ordonat arestarea bătrânului şi înţeleptului episcop pe care l-a obligat, cum se făcea în acele timpuri, să se închine idolilor. Dar, cum se putea lepăda de Hristos ca să se închine idolilor, cel care se lepădase de sine pentru a-L urma pe Mântuitor, însemnând pe trecătoarea viaţă însemnele veşniciei? Au urmat chinuri greu de crezut în care Sf. Mare Mucenic Haralambie a văzut bucuria luminoasă a mărturisirii singurului Adevăr care ne poate face liberi. Impresionaţi de răbdarea lui, doi dintre soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi l-au mărturisit cu însuşi capul lor. Beat de răzbunare, Luchian şi-a înteţit torturile, lovindu-l cu brutalitate animalică. Minune. Mâinile i-au căzut pe lângă trup iar atunci când a avut cutezanţa obraznică de a-l scuipa, gura i s-a întors la ceafă. Înspăimântat, l-a a rugat pe Sfântul Haralambie să-l ajute să-şi revină la normal. Dând urmare cuvintelor Mântuitorului, Sfântul s-a rugat pentru cei ce-l înjoseau şi chinuiau şi ruga lui a fost ascultată şi împlinită, căci Dumnezeu ascultă ruga celor drepţi şi curaţi cu inima. Atunci, mulţi dintre cei de faţă au primit botezul creştin şi, între ei, chiar proconsulul Luchian.

Cum împăratul Septimiu Sever se găsea la Antiohia, a ordonat ca bătrânul mărturisitor să fie adus la el şi a u început coşmarul altor alte torturi. Prin toate Sf. Haralambie a trecut senin simţindu-se mereu fiind ocrotit de Domnul şi Dumnezeul nostru care nu ne părăseşte niciodată şi doar noi suntem cei care îl părăsim. Atunci, împăratul a cerut să facă minuni şi Sfântul a făcut arătând că Domnul ascultă rugăciunea celor care i se adresează cu credinţa că ruga va fi împlinită. A înviat un tânăr, a izgonit diavolul ce chinuia un om de 35 de ani şi altele nenumărate care au convins pe mulţi să treacă la creştinism, mărturisind astfel asemenea psalmistului: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru. Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni”. Între ei, Galina, fiica împăratului. Nesăţios, împăratul a cerut tot alte minuni care l-au înfricoşat atât de mult încât a ordonat să-i fie tăiat capul cu sabia. Tradiţia spune că atunci Sf. Haralambie s-a rugat şi a văzut cerurile deschizându-se şi pe Hristos înconjurat de îngerii Săi. A mai cerut Bătrânul Sfânt ca locul pătimirilor sale să fie apărat de foamete şi de boli, pământul să dea roade îndestulătoare, să se bucure de pace şi mântuire. Apoi, în linişte şi pace şi-a aşteptat sfârşitul iar Domnul l-a chemat la El înainte ca pedeapsa să fie împlinită. Am redat, în puţine cuvinte, viaţa acestui mare mărturisitor stând sub semnul împlinirii primelor versete din Rugăciunea împărătească: „Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pre pământ.”

„Minunat este Domnul întru sfinţii Lui”

Mărturisim că Domnul este minunat întru sfinţii Lui, care îi ascută lucrător poruncile şi întru toate fac voia Sa cea bună. Minunilor făcute de Sf. Mare Mucenic Haralambie în timpul vieţii li s-au adăugat multe altele intrate în ceea ce, de la Romulus Vulcănescu încoace, numim „folclor religios”. Amintim între ele pe cele care l-au ca arătat ca tămăduitor în timpul marilor epidemii de ciumă, vestită fiind aceea din timpul lui Caragea. O mărturie sunt şi icoanele în care Sf. Haralambie este înfăţişat cum ţine ciuma într-o legătură trainică şi numai când oamenii păcătuiau din cale afară îi dădea drumul. Omul contemporan, grăbit să dea Cezarului mult, chiar totul şi aproape nimic, sau prea puţin, lui Dumnezeu le pune toate aceste pe seama unor poveşti. Îi este parcă mai uşor să dea crezare unor ştiri care se dovedesc a fi simplă dezinformare sau manipulare decât faptelor petrecute odinioară şi care, trecând prin istorie, s-au făcut tradiţie. Facem din comunicare un idol nesăţios şi trecem cu vederea că singur dialogul cu Dumnezeu este lucrul cel mai important iar rugăciunea, despre care cei din vechime spuneau că este maica şi împărăteasa faptelor bune, ne poate face împreună lucrători cu El.

Cinstindu-l astăzi pe Sf. Haralambie cu viaţa sa de cuvios şi sfârşitul mucenicesc s-o facem spre a ne cerceta pe noi înşine, căutând a vedea unde ne aflăm pe drumul de la a ne numi creştini la a fi creştini. Răspunsul vine pe calea regală a rugăciunii, dimpreună cu iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru în care să ne regăsim ca împreună purtători ai chipului Celui după chipul său ne-a făcut, ca, asemănându-ne, să-L chemăm „cu îndrăznire, fără de osândă Tatăl Nostru”. Sf. Mare Mucenic Haralambie ne este aproape, mereu gata să ne fie folositor întărindu-ne în credinţă, dăruind deplinătate iubirii şi neclintire speranţei. Purificată prin post şi întărită prin fapte bune, rugăciunea, această „plugărie a sufletului”, ne duce în preajma luminii taborice spre neobosita luare aminte a cuvintelor Tatălui Ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel prea iubit, pe El să-l ascultaţi”. S-o facem cum a făcu-o în toată lunga sa viaţă Sf. Mare Mucenic Haralambie ca dimpreună să ne împărtăşim din bucuria mărturisirii lui Hristos în lumina căreia să-i aducem ca prinos gândul pios, cuvântul mărturisitor al dreptei credinţe şi fapta cea folositoare luminoasei înveşnicirii a vieţii.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.