Duminica înfricoşătoarei judecăţi - "Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut". Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Duminica înfricoşătoarei judecăţi – “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

duminica_infricosatoarei_judecati_-_a_lasatului_sec_de_carne_judecata de apoi

Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

“Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”, spunea psalmistul „şi înţelegere bună celor ce o fac pe dânsa”. Mai sunt, fireşte, şi alte temeri doar că nu toate ne apropie, ci, mai mult, îndepărtează de Dumnezeu, după cum sunt printre noi şi cei care se tem acolo „unde frică nu este”. Cu obârşia în nesupunerea primilor oameni, plată a trufiei, frica de moarte însoţeşte de atunci viaţa omului ca o umbră îndoliată. Vlahuţă scria că „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”. Se trece cu vederea pre uşor că Dumnezeu nu a făcut moartea că omul nu a fost făcut pentru moarte, ea este din veac, purtătoare a propriilor păcate care ne înstrăinează de Dumnezeu. Isus, fiul lui Sirah sfătuieşte: „adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei mai păcătui”.   Părintele Stăniloae preciza că „frica şi gândul la moarte nu sunt decât gândul la Dumnezeu, asociat cu conştiinţa păcatelor proprii şi cu teama de judecată”. Căci judecata va veni fără îndoială şi fără de veste de aceea într-o rugăciune în care cerem să „fiu întotdeauna gata de moarte, să mă cutremur de judecata Ta”. Potrivnicul omului cu viclenie a distorsionat adevărul şi a făcut ca mulţi dintre noi să se teamă de moarte şi să pună pe un plan secund sau terţ judecata ce va să fie. Dar aşa este: la întâia venire, Hristos s-a smerit pe Sine şi s-a făcut prunc, născându-se din Sf. Fecioară Maria, însă a doua oară  va fi „întru slavă să judece vii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Atunci, toate neamurile şi vor fi chemate să dea seama pentru ceea ce au făcut că au făcut, pentru ceea ce se cuvenea să facă şi n-au ascultat lucrător cuvântul Domnului. O ştia Împăratul David,când în cel de al 50-lea Psalm spunea cu siguranţă: „drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Ta”. Cum nu ştim vremea şi ceasul venirii întru slavă a lui Hristos, spre îndreptare ne este să cercetăm cum vom fi judecaţi noi cei făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Bătrânii noştri spuneau că a doua venire a lui Hristos fi-va când numărul sfinţilor va fi egal cu acela al îngerilor căzuţi. Dar cum şi aşa lucrurile nu par întrutotul limpezi, rămâne să ne călăuzim zilele după îndemnul Lui Hristos din Predica de pe munte: „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este.” Oare poate fi o chemare mai înălţătoare pentru omul stând mereu povara vremurilor tot căutând să scape de tirania lor.

Mai multe aflăm astăzi, în dumineca închinată „înfricoşătoarei judecăţi”, pregătindu-ne pentru începutul postului celui mare spre a întâmpina cu bucurie sfântă Înviere a Domnului. Este, cu adevărat o bucurie sfântă, care subsumează, toate bucuriile, căci Sf. Ap. Pavel adevereşte că, fără Înviere, „zadarnică ar fi credinţa noastră”. Deloc întâmplător, omul secularizat a întâlnit cu absurdul atât de teoretizat de filosofia existenţialistă, unde, pentru Sartre „iadul este celălalt”, pentru că acolo e hotarul de netrecut al libertăţii. Ziua şi ceasul „înfricoşatei judecăţi” rămân o taină pe care nici Fiul nu o cunoaşte ci doar Dumnezeu Tatăl, dar asigură Sf. Ap. Pavel că „trebuie să ne înfăţişăm înaintea Judecăţii lui Hristos, ca fiecare să ia după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău”. Astăzi ni pune înainte spre luare aminte felul anume cum se va face judecata, care fi-va înfricoşătoare doar pentru cei care nu au împlinit singura poruncă dată de Hristos – aceea a iubirii unuia către altul pentru că numai prin iubire ne putem lucrăm asemănarea cu Dumnezeu reinstituind comuniunea cu Cel al cărui chip rămâne nepieritor în fiecare. Acum, pământul este plin de mila lui Dumnezeu şi din ea ne hrănim zilele, dar a când Hristos va veni întru slavă se va institui dreptatea sa. Mai întâi, va desparte pe oameni în două „cum desparte păstorul oile de capre”. „Oile”, adică cei care ascultă lucrător de Păstorul lor, se adună blând în jurul lui iar de au vreo o durere, suferă în tăcere răbdătoare;dimpotrivă, caprele sunt neascultătoare din fire şi dacă sunt cuprinse de vreo suferinţă fac o gălăgie atât de mare încât păstorul are nevoie de un câine ca să le aducă la ascultare.

Oile vor fi puse de-a dreapta, aşa cum însuşi Hristos stă „de-a dreapta Tatălui” iar caprele de-a stânga şi împărţirea se va face după o singură măsură – aceea a faptelor bune, a milosteniei şi nu după vreunul din cele şapte păcate, pentru că, în felul ei, milostenia le poate răscumpăra pe toate. Formă de exprimare a iubirii, milostenia este piatra de încercare a credinţei care „fără fapte este moartă”. Atunci, va spune Judecătorul celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţi Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol şi M-aţi îmbrăcat; bolnav şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” Nedumeriţi, ei vor întreba când au făcut toate acestea iar răspunsul nu a întârziat, fiind dat întru aceiaşi smerenie blândă pe care o simţim ori de câte ori Îl chemăm cu credinţă: „Adevăr vă spun vouă: întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului, dar nu unul dintre „mai marii” zilei, ci între cei oropsiţi ai sorţii, de care, la rândul nostru, milostivindu-ne, o facem într-un act de ascultare faţă de Dumnezeu. Fireşte, El nu are nevoie de nimic din toate ale acestei lumi, toate fiind ale Sale şi cutezăm a crede că El are nevoie de noi, să ne ridicăm, cu ajutorul Lui la înălţimea „bărbatului desăvârşit” după cuvântul Sf. Ap. Pavel. Împăratul David întrevedea şi finalitatea concretă a milosteniei când spune: „Fericit cel caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea, îl va izbăvi pe el Domnul”.

Ca fapta să fie împlinită deplin, este binevenit s-o facem cu decenţă şi discreţie, căci, fără îndoială „Domnul acoperă ceea ce omul descoperă şi descoperă ceea ce el acoperă”. Nu se cade a lua seama la fariseii de ieri şi de astăzi care, de fac o faptă bună, trâmbiţează în toate punctele cardinale ca lumea să ştie cât de mare este milostivirea lor. Toţi aceştia, încredinţează Domnul, „şi-au luat plata lor”, o plată a „laudei de sine” care fascinează doar pe idolatri şi duce la pierzanie. Să ne amintim de femeia care a uns cu mir de nard, şi cum Iuda a spus că ar fi trebuit ca mirul să fie vândut şi banii daţi săracilor. Frumos, doară că vorbele lui era foarte departe de adevăratul motiv – al însuşirii banilor…

Pildă desăvârşită îl avem pe Hristos care, nu odată, după ce făcea o minune sfătuia pe cei vindecaţi să meargă şi să spună „cât bine ţi-a făcut ţie Domnul”. Şi dacă însuşi Mântuitorul ne arată ceea ce se cuvine, cu atât mai mult noi care n-ar trebui să uităm o clipă că de la Domnul avem tot ceea ce ne e necesar pentru a face binele şi numai Lui trebuie să-I mulţumim neîncetat cu inima, cu gura şi fapta. Aşa au făcut-o cei rânduiţi de-a dreapta care nu s-au recunoscut în faţa lui Dumnezeu a fi făcut binele, gândind doar la cei cei de-o fire cu ei aflaţi în nevoi sau suferinţe. Răsplata faptei bune făcută din credinţa şi iubire de Dumnezeu se simte pe dată în bucuria pe care făptuitorul o trăieşte ca o purificare, o eliberare, o înălţare chiar. De altfel se spune că acela care face un bine fără gândul la răsplata viitoare este primul care se şi bucură de el. Să ne gândim că, practic, întâiul care beneficiază de efectele vindecătoare ale unei alifii este cel care se unge cu ea ca să-şi ajute fratele în suferinţă. Fapta bună făcută numai în numele lui Dumnezeu, de la, să nu uităm, care avem toate cele necesare este cel mai bun medicament pentru cel ce o face; ea preschimbă trecătorul în dăinuire, chemând altele şi altele făptuite cu aceiaşi discreţie iubitoare şi responsabilă. Căci „nu oricine zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”. Lor şi tuturor celor ce li se aseamănă, Hristos le va spune: „Veniţi, binecuvântaţi Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia ce pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Împărăţia pregătită de la întemeierea lumii este aceea a cerurilor, de unde odinioară primii oameni au căzut din nemurire în moarte şi a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să coboare şi, prin răstignirea Sa să răstignească moartea spre Înviere. Dintru începuturi, împărăţia este pregătită pentru cei „drepţi”, care păzesc poruncile Domnului şi fac voia Sa după spusa lui David: „Fericit bărbatul care n-a umblat în calea necredincioşilor, că ştie Domnul calea drepţilor şi calea necredincioşilor va pieri”.

Spre stânga vor fi îndreptaţi toţi cei care nu au ascultat voia Domnului: „Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”. Cum nici ei nu L-au recunoscut pe Hristos în aceşti oropsiţi, le-a spus: „Adevărat zic vouă întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Locul lor este „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. Dacă împărăţia a fost creată încă „de la începutul lumii”, focul cel veşnic s-a aprins mai târziu, după căderea lui Lucifer şi cei asemenea lui, care îl urmează în trufia din care izvorăsc toate viciile. Lumina din flăcările lui este aceea a faptelor bune pe care omul le-ar fi putut face dar le-a evitat abătându-se pe căile rătăcirii de la condiţia de a lucrător al asemănării cu Dumnezeu.

Într-o rugăciune pregătitoare pentru spovedanie sunt enumerate toate greşelile pe care le putem comite şi, între toate cea mai tulburătoare este aceea că „binele pe care l-am putu face, nu l-am făcut”. Doamne, cum putem şti anume dacă este bineplăcut Ţie ceea ce noi considerăm a fi astfel? Dacă ne întrebăm cu credinţă sinceră, Domnul ne va răspunde. Fini cunoscători ai sufletului, străbunii noştri vorbeau de o „milostenie cuviincioasă”, singura pe care trebuie s-o urmăm, lăsându-ne a vedea spre neamăgire că există şi milostenie necuviincioasă. Sf. Vasile cel Mare spunea că trebuie să ne „transpire” în mână bănuţul pe care îl dăm ca nu cumva să încurajăm cine ştie ce păcate. La rândul său, Sf. Grigorie Teologul atrăgea atenţia că „binele nu e bine, dacă nu e făcut bine”. Asta e lesne de văzut de când cu practica „spălării banilor”. În Pateric este o poveste cu un călugăr sărac căruia un bogat voia să-i dăruiască o sumă de bani care, ce-i drept, i-ar fi prins bine. Noaptea în vis Domnul i-a spus să nu primească banii aceia pentru că nu va trăi atâţia ani să se roage pentru păcatele lui şi va pleca încărcat cu ele. Să nu ne amăgim, bănuţul aruncat în grabă unui cerşetor e un act de milostenie, dar nu suficient faţă de ceea ce se cuvine şi putem a face pentru semenul nostru. Mai mult, el ne poate fi dăunător pentru că ne dă impresia că facem bine, când, de fapt, e numai o fantomă a binelui. „Binele făcut bine” este spre mântuire şi pentru cel ce dăruieşte şi pentru cel ce primeşte, pentru că numai prin dăruire, omul îşi deschide calea dăinuirii. Nu este „milostenie cuviincioasă” nici „binele” făcut cu gândul la o apropiată „răsplata”, o compensaţie sau cine ştie ce „favoruri”. Dacă binele nu e făcut bine, mai devreme sau mai târziu se va vădi în roadele lui amare.   O vorbă înţeleaptă spune că dacă ai dat o bucată de pâine unui flămând îi potoleşti foamea pentru moment, dar dacă îl ajuţi câştige singur prin muncă cinstită pâinea cea de toate zilele, nu va mai flămânzi toată viaţa. Bătrânii mai învăţau să faci binele şi să-l arunci în apă, adică să-l faci fără gândul la răsplată presimţind că el va face apa bună pentru trup şi suflet şi, hrănind pământul, îl va face mai roditor. Faptă bună este tot ceea ce faci cu dragoste pentru fratele bolnav, întristat, pentru acel căruia nu-i deschide nimeni uşa sau pentru orice nevoie binecuvântată. Postul nu este doar abţinere de la anumite mâncăruri ci şi un exerciţiu de voinţă, atenţie şi el este roditor în fapte: „Deschide visteria inimii tale şi arată fratelui că posteşti, ajutându-l, având milă de el, alungând din inima ta ura şi tot ceea ce nu este propriu lui Dumnezeu în tine”. Mai învaţă bătrânii că mâncarea la care renunţi s-o dai celor flămânzi. Ca postul să-şi împlinească virtuţile mântuitoare, fără de care nu ar fi decât un regim alimentar ca atâtea altele, se cuvine a-i adăuga rugăciunea şi, spre desăvârşire, faptele care dau adevărata măsură a omului.

În Pilde citim că „acel care împrumută pe sărac, dă împrumut lui Dumnezeu” şi se face aşa că, agonisite de-a lungul anilor, aceste ”daruri” se fac comori ceruri, unde nici hoţii nu le fură, nici moliile nu le mănâncă. Fapta bună netezeşte drumul către „împărăţia lui Dumnezeu” şi, împreună cu neprihănirea, hrănesc certitudinea că „toate celelalte se vor adăuga vouă”. În tot ceea ce cugetăm, rostim sau făptuim milostenia se înfăţişează ca călăuză înţeleaptă pentru trecerea de pe tărâmurile vremelniciei spre lumina cea neînserată a dumnezeirii. Cel mai preţios dar rămâne însă propriul „sine”, de care lepădându-ne ca de o haină învechită, să luăm spre purtare crucea mântuitoare. Aşa au făcut atâţia şi atâţea sfinţi inspiratori şi deopotrivă rugători pentru noi, ajutându-ne să facem astfel încât „în timp ce chipul nostru cel din afară se va trece, cel din interior să se înnoiască”. Cu gândul la judecata cea înfricoşătoare să aşezăm în inimă ca o candelă aprinsă neâncetat spre luminarea minţii voinţa doritoare ca „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.