Gând de Duminică: Rugăciunea – mod de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Elena Solunca Moise la Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Gând de Duminică: Rugăciunea – mod de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Elena Solunca Moise la Vindecarea slăbănogului din Capernaum

vindecarea_slabanogului_din_capernaumRugăciunea – mod de a fi în comuniune cu Dumnezeu

Doamna Elena Solunca MoiseTrecem de Dumineca Ortodoxiei şi începem a prinde puteri din unirea rugăciunii cu postul şi faptele bune, atât cât ne este dat la început şi sporit de la o zi la alta ca dar de la Cel de unde vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Stăruind, urmăm trecerea unduitoare a zilelor şi ajungem la Dumineca Sf. Grigorie de Palama, cinstită dimpreună cu minunea vindecării slăbănogului din Capernaum, pe care le-am aşeza sub una şi aceiaşi putere vindecătoare proprie rugăciunii. Mai întâi, spre bună înţelegere, arătarea acestei puteri s-a petrecut printr-o întâmplare în Capernaum, considerat oraş al lui Hristos pentru că un timp Mântuitorul a locuit acolo. Aici s-a adunat popor mult, dornic să-i asculte cuvintele cu putere multă şi izvorâtoare de lumină.

Teologul dumnezeieștii lumini

SF-GRIGORIE-PALAMA

În prelungirea firească a Duminicii ortodoxiei şi tot ca biruinţă, astăzi cinstim pe Sf. Grigorie Palama, teologul luminii dumnezeieşti spre care l-a purtat rugăciunea neîntreruptă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. E o rugăciune dătătoare de pace negrăit de dulce prin ritmul ei întreit: Doamne Iisuse Hristoase – inspir – Fiul lui Dumnezeu, păstrarea numelui lui Hristos şi expir – Miluieşte-mă pe mine păcătosul. Se ştie îndeobşte că percepţia luminii este diferită pentru simţuri şi pentru minte, cumva pe două registre –ale sensibilităţii şi ale rosturilor tăinuite ale lucrurilor, ale firii şi ale harului. Acesta este şi rostul vieţii noastre pe acest pământ din care Dumnezeu l-a alcătuit şi împodobit cu chipul nepieritor al Iubirii Sale. De aceea, ca binecuvântare, el tânjeşte după cele înalte de unde a căzut făcând  voia lui neştiutoare şi nedând ascultare poruncii iubitoare a lui Dumnezeu.

Scrie Sf. Grigorie Palama  că aceasta Lumină de deasupra firii pătrunde omul cum „sufletul pătrunde în tot trupul”. Spre o mai bună înţelegere, se foloseşte de o parabolă – anume spune că aşa cum ne pătrunde soarele, aşa o face şi Dumnezeu cu darurile sale – sfinţenia, bunătatea, înţelepciunea. Divine fiind prin obârşie, aceste daruri sporesc prin continuarea actului dăruirii cum ne mai amintesc străbunii că „dar din dar se face rai”. Toate se ţes măiestrit pe canavaua rugăciunii neîntrerupte „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, însoţită de o uşoară aplecare a capului spre stânga în timp ce privirea este concentrată spre inimă.  Sf. Maxim Mărturisitorul care i-a fost înţeleaptă călăuză spunea că însuşi Domnul ne priveşte cu ajutorul înşeptitelor sale daruri: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul divin, puterea de a birui răul, conştiinţa, credinţa bună şi temerea. Darul luminii de deasupra firii, veghează lucrător după propovăduirea Sf. Grigorie de Palama: „Până când Mângâietorul luminează de sus, atunci celui ce se roagă în foişorul virtuţilor naturale, aşteptând făgăduinţa Tatălui până ce îl va răpi astfel, prin descoperire, spre vederea luminii. Căci una este lumina când o simţi, altceva este apoi şi altceva vederea lucrurilor în lumina în care şi cele de departe vin sub ochi şi cele viitoare se arată existând.” Revelator este evocat adesea Michelangelo care singur uimindu-se  de cum făcuse statuia lui Moise, i-a zis: „Acum, vorbeşte”. Făcut însă de mâna omului, chiar geniu fiind el, Moise a tăcut. Lumina dată de genialul artist era una din această lume. Lumina care dădea strălucire feţei lui Moise când a adus tablele Legii era de la Dumnezeu şi despre această lumină dă mărturie Sf. Grigorie Palama. O înţelegem desluşit când ne destăinuim sufletul: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei sfintei Treimi închinându-ne”. În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, „prima lumină este a contemplaţiei, a doua a Duhului şi ultima a credinţei ziditoare”. Am spune că astfel se reface unitatea şi unicitatea fiinţei umane solitară în sine şi solidară prin integrarea în la comuniunea euharistică.

Avem astfel un mod de înţelegere trăitoare care depăşeşte, prin integrare, mintea şi inima  luate în parte; o înţelegere care a generat vii dispute între care aceea cu Varlaam a făcut o adevărată epocă. Învăţatul călugăr Varlaam, bun cunoscător în ale astronomiei şi logicii, iscusit orator, familiarizat cu viaţa isihastă nu putea concepe însă  posibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu şi a declarat categoric rugăciunea inimii ca fiind eretică. A început şirul unor dispute aprins şi când Sf. Grigorie de Palama s-a convins că polemica dusă cu Varlaam nu duce niciunde, şi-a aşternut ideile pe hârtie în lucrarea „Triade în apărarea sfinţilor isihaşti” apărută în 1338. În anul 1341, la Sinodul din Constantinopol, Sf. Grigorie de Palama a polemizat cu Varlaam, concentrându-şi argumentele pe lumina de pe Muntele Tabor. În acelaşi an, Sinodul a împărtăşit concepţia sa în virtutea căreia Dumnezeu este de neatins în esenţa Sa, dar se descoperă oamenilor prin energiile Sale orientate spre lume. Necreate fiind, aceste energii nici materiale şi omul le percepe aşa cum, odinioară, apostolii au văzut lumina pe Muntele Tabor. Ca urmare, de această dată ideile lui Varlaam au fost respinse  ca eretice şi el a fost anatemizat şi trimis în Calabria. În 1351, Sinodul de la Vlaherne a acceptat ideile  palamitice, dar a trebuit să mai treacă un timp până când să fie înţelese şi acceptate de toţi credincioşii. Sf. Grigorie a fost nevoit să pornească într-un peregrinaj dar nu a reuşit să se ascundă de urmăritori săi deopotrivă creştini şi musulmani, care l-au şi răpit. A fost însă răscumpărat şi apoi s-a întors la Tesalonic, unde a făcut nenumărate minuni. Se spune că înaintea plecării sale la Domnul, la 14 noiembrie 1359 i-a apărut în vis Sf. Ioan Gură de Aur zicându-i: „Spre înălţimi! Spre înălţimi!” Nouă ani mai târziu, în 1368 a fost canonizat de Sinodul de la Constantinopol  şi numit „al doilea Atanasie” (cel mare).

Să ascultăm câteva  cuvinte din Omilia spre buna rânduială a postului în care în care atrage atenţia asupra celor ce fac ca postul şi rugăciunea să bogat roditoare. Astfel, ne atrage atenţia asupra unei piedici din pricina căreia postul şi rugăciunea nu sunt primite: săturarea şi beţia rea şi vicleană care nu vine din mâncare sau băutură ci din „mânia către aproapele nostru şi din ţinerea de minte a greşelilor acestuia” fie că avem sau nu dreptate; „slava deşartă şi făţărnicia” şi altele asemenea. Împotriva lor să  folosim postul, „să cerem pentru paza noastră platoşa înţelepciunii, coiful milostivirii celei mântuitoare, scutul credinţei, şi sabia prea îndestulătoare a Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu ca să ne fie spre apărare.” Pătrunzându-le tâlcul, fiecare  după puterea minţii şi inimii, ne minunăm de bogăţia praznicului duhovnicesc cu care Domnul ne  îndestulează spre uşurarea sufletului şi luminarea minţii. Avem de dus lupta cea bună  şi vom fi biruitori dacă „păzim credinţa cea temeinică, să stingem săgeţile de foc ale celui rău”. Astfel „vom dobândi cununa lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos Domnul.”

Pentru omul contemporan poate să pară anevoios dar să nu uităm câte a îndurat Domnul şi Dumnezeul nostru pentru noi şi cum scrie Sf. Tihon din Zadonsk: „Cu trestia ai fost bătut peste cap, ca pe mine  ca să mă scrii pe mine în cartea vieţii. În afara cetăţii ai binevoit a pătimi, ca pe mine, cel alungat din rai, să mă aduci în cerescul Ierusalim”. Atunci vom simţi cum se înfiripă în inimă şi cuprinde inima cântarea: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi.” Ce ne-am putea dori mai mult?

Puterea vindecătoare a iertării

Stătea slăbănogul în neputinţa lui cu speranţa nemărturisită că şederea-i nu va fi zadarnică. Neputinţa lui era, mai întâi, una sufletească izvor de apă rea ivit din mulţimea păcatelor şi se răspândea în tot trupul. Că aşa este legătura răului pe care singuri ni-l pricinuim şi care  împăinjeneşte întreaga fiinţă. Asta pentru că, deşi medicina contemporană s-a divizat în atât de multe discipline încât nu vede nimic dincolo de parte, omul rămâne o unitate dată de armonia în care se află, sau ar trebui, funcţiile diferitelor organe din care este alcătuit. S-a apropiat Mântuitorul şi i-a spus: „Fiule, iertate sunt păcatele tale.” Bolnavul răpus de starea sa ca într-o uitare nu-i ceruse nimic, dar Domnul ştiindu-l, i-a dăruit, odată cu iertarea şi vindecarea. Hristos a vindecat atunci şi o face mereu amândouă suferinţele  – cea sufletească prin iertare şi cea trupească prin vindecare. În nemăsurata lor trufie,  fariseii şi cărturarii s-au revoltat ameninţător: „Cine poate să ierte păcatele în afară de Dumnezeu?” În felul lor aveau dreptate, pentru că nimic nu se face mai uşor şi nu are consecinţe atât de dezastroase decât păcatul, „ocară către Dumnezeu”. Urmările lui multe şi felurite otrăvesc fiinţa întreagă de nu pot fi îndreptate de omul singur, dar suferinţa lui ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu. O ştia prea bine Psalmistul  când scria: „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru, Tu eşti Dumnezeu, Carele faci minuni”. De această dată, Acela care făcut minunea era Fiul lui Dumnezeu coborât din cer şi întrupat din duhul Sfânt şi din Fecioara Maria ca Fiu al  Omului ca pe om să-l elibereze de tirania întunecată a morţii. Cuvântul dintâi prin care toate s-au făcut a vindecat slăbănogul cu puterea rostirii Sale: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Uimiţi, cei prezenţi au văzut cu ochii lor cum slăbănogul „s-a sculat pe dată, luându-şi patul şi a ieşit înaintea tuturor, încât se spăimântau şi slăveau pe Dumnezeu”. În nehotărnicita-I milostivire, Hristos a adăugat spre înţeleaptă luare aminte: „Vezi, de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Medicina contemporană ilustrează convingător că boala este consecinţa abaterilor de la o viaţă sănătoasă pe care le-au făcut cei dinainte şi pe care le facem noi cei de acum, fără să ştim consecinţele. Minunea făcută de Hristos  în văzul tuturor celor de faţă, arată cum anume tămăduirea trupului era semnul neîndoielnic al tămăduirii sufletului cu doctoria iertării. Să ne amintim cum, de departe văzându-L, Sf. Ioan Înaintemergătorul a dat de veste: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Otrava răutăţii nu poate fi desfiinţată decât cu puterea Iubirii manifestată prin iertare. Ştim prea bine că evenimentele s-au desfăşurat în crescendo şi răstignit pe Cruce, nimeni nu şi-a cerut iertare. Mântuitorul însă s-a rugat pentru noi toţi: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.

Având în faţă pilda acestui slăbănog să ne grăbim a ne mărturisi păcatele spre o mai înţelegătoare autocunoaştere, să cerem lui Dumnezeu iertare căutând stăruitor să ne îndreptăm paşii pe calea poruncilor, mai ales aceea a Iubirii, singura pe care ne-a dat-o Hristos ca încununare a celorlalte porunci. Atunci vom căpăta puteri  spre îndreptare a paşilor pe urmele lui Hristos, încredinţaţi că, după cuvintele Sf. Simeon Noul Teolog într-o rugăciune de dinaintea Sfintei Împărtăşanii: „pe cei ce fierbinte se pocăiesc, îi curăţeşti şi cu lumină îi uneşti, părtaşi dumnezeirii Tale făcându-i, fără pizmuire şi, lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti, vorbeşti cu ei de multe ori ca şi cu nişte prieteni ai Tăi adevăraţi.” Altfel, ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur, „lungimea mâniei lui Dumnezeu pedepseşte îndoit pe cel nepocăit”.  În urcuşul nostru spre Lumina Învierii Domnului să punem în inimă cuvintele eliberatoare: “Viu sunt Eu şi nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.” E timpul cel mai potrivit s-o facem din toată inima în care să aşezăm spre împlinire cuvintele Sf. Efrem Sirul: „Când bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăinţă, mergi  şi te întoarce la Dumnezeu; Dumnezeu ţine braţele deschise ca să te primească cu acele atât de dulci cuvinte: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.