Sfânta Maria Egipteanca – puterea eliberatoare a pocăinţei. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfânta Maria Egipteanca – puterea eliberatoare a pocăinţei. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Sfanta Maria EgipteancaGând de Duminică

Maria Egipteanca – puterea eliberatoare a pocăinţei

           Se ruga David: Întoarce faţa Ta de la greşelile mele şi toate fărădelegile mele şterge-le”; Manase cerea şi el: „Iartă-mă Doamne şi nu mă da pierzării cu fărădelegile mele…şi nici să mă osândeşti în adâncul cel mai de jos al pământului; Căci Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Şi vameşul, pocăindu-se, a plecat de la templu „mai îndreptat” pentru că stă doar în puterea pocăinţei a dezlega omul de roadele amare ale faptelor necugetate care îi otrăvesc făptura. Pocăinţa este absolut necesară, dar mai trebuie ceva la fel de important, hotărârea de a nu repeta şi conştiinţa că singur omul nu o poate face. Iarăşi, David se roagă  lui Dumnezeu: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele”. Sf. Maxim Mărturisitorul ne ajută să înţelegem mai profund: „Cel ce s-a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a răzbit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor, să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept în propriul său interior, adică să fie cu desăvârşire golit de gândurile întinate şi să fie umplut, prin har, de gândurile dumnezeieşti, ca să devină în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu strălucită şi mare.” Adevărul de netăgăduit al acestor cuvinte sunt ilustrate pilduitor de viaţa Mariei Egipteanca, cinstită în ziua 1 aprilie, dar şi în cea de a patra duminică a sfântului şi marelui post al Învierii Domnului. În dumineca trecută am urmat pe Sf. Ion Scărarul ca să „devenim creştini”, un urcuş neîntrerupt pe care Domnul ni-l pune în suflet şi noi cu ajutorul Lui şi a Preacuratei Sale Maici îl putem urma. Începutul este pocăinţa, „uşa milei dumnezeieşti”.  Din viaţa Sf. Maria Egipteanca învăţăm cum putem intra pe această „uşă a milostivirii” care, închisă de păcatele noastre, aşteaptă s-o deschidem prin recunoaşterea lor însoţită de părerea de rău şi, neapărat, de dorinţa de a nu repeta. La Sfânta Liturghie vom afla astăzi cum la masa unui fariseu, la care era şi Hristos, o femeie păcătoasă a spălat cu lacrimile ei picioarele Mântuitorului, apoi le-a şters cu părul capului ei, scandalizând ca atâtea ori pe farisei. Ei spuneau ironic că, profet de-ar fi, Hristos ar fi ştiut că femeia era o desfrânată şi s-ar fi purtat cum se cuvenea unei păcătoase. Atunci, Hristos a spus pilda celor doi datornici – unul mai mult şi altul mai puţin, cărora li s-au stres sumele ce trebuiau înapoiate.  Cunoscându-le vicleşugul, a întrebat care îl va iubi mai mult. Fireşte, cel a cărui datorie era mai mare. Aşa era şi cu femeia cea desfrânată care  spălă picioarele Mântuitorului cu lacrimi şi, spre luare aminte i-a spus „Iertate sunt păcatele”, pentru că aceluia care i se iartă puţin, la fel de puţin iubeşte iar cel căruia i se iartă mult, iubeşte cu aceiaşi măsură. Apoi, s-a adresat femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” Se dezvăluie aici legătura dintre iubire şi credinţă – iubirea dă tărie credinţei în timp ce credinţa face mai puternică iubirea, iar Hristos, cum spunea un Sfânt Părinte, este Totul. Mai întâi este iertarea cerută cu lacrimi şi dăruită cu dragoste şi, îndată, mântuirea, eliberarea definitivă de răul făcut fără ştiinţă şi fără voie, dintr-o nestăvilită iubire, uneori incapabilă să discearnă şi se dăruie  aşa cum frumuseţea se dăruie celor care o privesc.

De la urmările păcatului la darurile sfinţeniei

 

Viaţa Sf. Maria Egipteanca este un drum de la păcat la sfinţenie anume pentru a vedea cum „Dumnezeu a pus tutor înainte mântuirea”; ea nu este condiţionată de nimic altceva decât de hotărârea de a ne rupe de un trecut întunecat şi a urma Lumina. Întunecată de păcat a fost prima parte a vieţii Mariei Egipteanca. Plecată de lângă părinţii săi la vârsta de 12 ani, Maria Egipteanca a mers în Alexandria unde, de-a lungul a 17 ani, a dus o viaţă de desfrâu. De luat aminte însă  că nu-şi vindea favorurile, trăind  modest din ceea ce lucra sau, câteodată, cerşea. Nu era, nici pe departe, o sclavă a banului, nu-şi vindea favorurile, era o sclavă a trupului care, ştim, că este o bună slugă, dar un rău stăpân.  Se spune că ar fi fost dintr-o familie creştină înstărită şi creştină, se ruga în mod aparte Maicii Domnului. Era, în felul ei, pe drumul Damascului, cum suntem atâţia dintre noi, drum pe care avea să-L întâlnească pe Hristos. Semnificativ, convertirea s-a întâmplat în ziua de 14 septembrie, Ziua Crucii, când a dorit să intre în Biserica din Ierusalim şi o forţă nevăzută a împiedicat-o să se apropie. Ceva mai de o parte, „pe un loc înalt”, era o icoană a Maicii Domnului. Văzând-o, tânăra a alergat ca la o scăpare, s-a rugat  cu lacrimi făgăduind că, după ce se va închina „Crucii Fiului tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, unde tu singură ca o chezăşietoare a mântuirii mele, mă vei povăţui pe mine.” A hotărât atunci să renunţe pentru totdeauna la viaţa dinainte şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a  plecat în deşert. A petrecut aici timp de 47 de ani în care nu a văzut nici un singur  om, trăind în rugăciune neîntreruptă şi post, mâncând doar ceea ce găsea prin deşert. În primii 17 ani, câţi cei ai vieţii necuviincioase petrecuţi în Alexandria, a fost rău chinuită de nenumărate ispite, umbrele anilor petrecuţi în păcat. La 76 de ani l-a întâlnit pe Sf. Zosima căruia i-a mărturisit întreaga sa viaţă şi la 78 de ani a plecat la Domnul. Şi-a presimţit sfârşitul şi l-a mărturisit Sfântului Părinte. La timpul cuvenit, Sf. Părinte a văzut cum cele spuse de Sfânta Maria Egipteanca se adeveriseră. Tocmai se întreba cum să așeze trupul în pământul deşert neavând nimic la îndemână să se ajute. Dezorientat a privit prin preajmă până a  găsit un beţigaş cu care a început a scormoni pământul. Dar, minune, ridicându-şi ochii a văzut cum lângă trupul Sfintei era un leu care îi pregătea locul odihnei. Până şi leul i-a presimţit sfinţenia şi, îmblânzit de  aceasta,  a cinstit-o  asemenea unui om cucernic. Toate le aflăm din scrierea dedicată ei de Sf. Sofronie, patriarhul Ierusalimului. E folositor să ne amintim toate acestea pentru a vedea cum anume, după încredinţarea Sf. Ioan Gură de Aur, Dumnezeu poate face diamant din noroi, iar  din „fiu al gheenei, fiu al lui Împărăţiei cerurilor”. Căci, aşa este: „la Dumnezeu, toate sunt cu putinţă” atunci când omul, pocăindu-se, cere  inimă curată care să primească a bucurie Duhul Sfânt, „Domnul de viaţă făcătorul”. Viaţa Mariei Egipteanca e dătătoare de speranţe mai ales azi când vedem cum criza spirituală ameninţă sufletele noastre cu rătăcirea între cele devălmășii ale lumii. Poate toate „aventurile” ei nu au fost decât  îndelungi căutări ale adevăratei Iubiri pe care a şi aflat-o la vremea cuvenită, a recunoscut-o şi a urmat-o necondiţionat. Lacrimile ei sunt îndoit mărturisitoare – mai întâi o mărturisire a lui Hristos ca Mântuitor, „Cel ce a venit să ridice păcatul lumii”, deci şi ale Sf. Maria Egipteanca, aşa ca ale fiecăruia dintre noi. Hristos a coborât din cer şi s-a făcut om, „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”; nu există nici o formă mundană  de discriminare. Vameşii şi desfrânatele pot ajunge în împărăţia cerurilor prin pocăinţă; mei greu e cu fariseii care singuri o închid cu trufia lor ca o pecete a răului, ca un lacăt căruia i-au pierdut cheia. Şi noi, nu odată, furaţi de amăgirile lumii, slăbim în credinţă şi uităm că Hristos a biruit lumea dăruindu-ne Crucea ca armă de neînvins împotriva oricărui rău. E tocmai vremea să vedem cum prin Sfânta Cruce reînnoitul răsărit al „luminii lumii” şi „Soarelui dreptăţii”. Spre recunoaştere şi recunoştinţă să cântăm: „De toate felurile de întinări fiind mai înainte plină/astăzi te-ai arătat mireasă a lui Hristos prin pocăinţă/urmând vieţii îngereşti, şi cu arma Crucii pierzi dracii/ Pentru aceasta te-ai arătat mireasă Împărăţiei Cerurilor.” Cu adevărat, mare este Dumnezeu întru sfinţii Săi, nesfârşit de iubitor şi milostiv când tuturor ne pune la îndemână pocăinţa ca bun început pentru eliberarea de „tot răul şi necazul, cel din rele şi durere.”

Cel ce vrea să fie mai mare, să slujească…

          În rugăciunea Sf. Efrem Sirul cerem ca să ia de la noi „duhul trândăvirii, al grijii de multe,al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”. O spunem uneori mecanic fără să realizăm că aici găsim adevăratele cauze ale crizei de care ne plângem ca fariseii şi tot ca ei îi lucrăm adâncirea. Egolatria orbeşte inima şi  omul se vede  o excepţie, ca unul fără pereche, se înalţă pe sine întru deşertăciune, adică întru golirea sinelui de toate ale sale. Golire nu lepădare de sine cu scopul de a lua Crucea şi a urma lui Hristos, prin care prindem a ne îmbogăţi în dumnezeu.  Psihologic vorbind, fiecare om este unic în unitatea sa, nu vom afla doi la fel, dar toţi ne asemănăm spre a da consistenţă cuvintelor lui David: „Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut o fiinţă atât de minunată”. Aici răsare, ca din nimic aproape, o întrebare tulburătoare: Cum ne manifestăm viaţa cea de fiecare zi acest statut privilegiat. Altfel spus: cum aflăm calea noastră proprie spre îndumnezeirea pentru care Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a înomenit? Răspunsul ni-l dă tot Hristos, singurul care o poate face, căci noi oamenii, cum spune rugăciunea, nu ne pricepem la nici un răspuns. Nu s-a priceput nici Adam, când îndată după cădere,  întrebat de Dumnezeu unde este a răspuns doar „Aici”.  Unde? Privind înlăuntrul său, mulţi îşi vor face loc printre stăpâni şi, justificat oarecum, pentru că, tot de la David aflăm „Micşoratu-lai pe el cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.  Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale.” Anume l-a pus ca, asemănându-se cu Dumnezeu, să lucreze la înveşnicirea fiinţării ca un stăpân bun şi milostiv. Or noi ne-am arătat „iubirea de stăpânire”, obligaţia  ca natura să se supună puţinei  precarei noastre cunoaşteri şi acum vedem, pe zi ce trece, urmările devastatoare. Dar Domnul pune mereu înainte „calea Sa cea dreaptă” şi ştiinţa recunoaşte că nu putem merge înainte fără a lua aminte la natură.

Iisus era împreună cu ucenicii Săi urcau spre Ierusalim, după ce îi spusese tânărului bogat că la poruncile pe care le respecta cu stricteţe mai trebuia una: să vândă toate averile, să se lepede de sine şi să-I urmeze. Tânărul a plecat îngândurat, căci bogăţia cea lumească îi cotropise sinele şi nu se putea dezlega de lanţurile ei. Mântuitorul spune atunci cât de greu va fi celor bogaţi să intre în rai, dar că ceea ce la om pare cu neputinţă, „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Apoi, a vorbit iarăşi despre Patimile şi Învierea Sa. Ioan şi Iacob, rugându-se a sta unul la dreapta şi altul de-a stânga lui Hristos, au primit să „bea paharul pe care-L va bea Hristos” şi să se boteze cu botezul Său. Hristos le-a spus că dorinţa le va fi împlinită, dar „a sta de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor care s-a pregătit”. Icoana „Deisis” înfăţişează  cu limpezime că ei sunt Sf. Ioan Înaintemergătorul  Domnului şi Preasfânta Fecioară Născătoare – Sf. Ioan Botezătorul propovăduind pocăinţa ca drum spre împărăţia cerurilor şi Maica Preasfântă, Fecioara Născătoare de Dumnezeu rostind pentru toţi şi pentru fiecare: „Faceţi tot ce vă spune El”.

S-a adresat apoi spre cei doi ucenici, Iacob şi Ioan spunându-le cum o face pentru fiecare în parte: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cel ce vrea să fie întâiul între voi, să fie tuturor slugă, că nici Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să-şi de viaţa răscumpărare pentru mulţi.” Încununarea acestor cuvinte o aflăm în „porunca cea nouă”: Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi.”  Este glasul Iubirii îngemănată cu Lumina dând vieţii puterea de a preface moartea în înviere, esenţa creştinismului. Ne este dată aici o adevărată piatră de încercare care ajută să deosebim pe cel ce se numeşte creştin de acela care cu adevărat îi urmează lui Hristos. Dacă vom avea tăria să privim în interiorul nostru vom vedea că este porunca cea mai încălcată, că, în ciuda propovăduirii, omul este un Narcis pentru sine şi i se cunoaşte sfârşitul. Pentru semeni este, în continuare, lup. Semnificativ, Jean Paul Sartre considera că iadul este celălalt. Vorbim de secularizare şi ne victimizăm, rămânând orbi la ceea ce facem, pentru că principala cauză a secularizării, care  generează pe toate într-o reacţie în lanţ este lipsa iubirii creştine pentru semenul nostru. O singură stăpânire este binecuvântată – stăpânirea de sine. Altfel, încă din antichitate un înţelept „Nimeni nu poate fi liber dacă nu se stăpâneşte deplin pe sine”. În locul ei triumfă dorinţa de putere şi perfida bucurie de a fi stăpânul cel ascultat întru voile sale prea lumeşti. Într-unul dintre Psalmi, David constata că „se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ca face nedreptate pe sine se binecuvântează”. Lor se alătură cei care, râvnind la prea lumeşti privilegii, pervertesc iubirea în slugărnicie şi rotunjesc un cerc  vicios care usucă aspiraţia spre îndumnezeire. E adevărat, în lume, prin linguşire, poţi obţine privilegii şi tot felul de favoruri după care alergăm cu frenezie şi desconsiderăm toate ne leagă de „stăpânitorul acestei lumi”, dând veşnicia pe clipa repede trecătoare spre moarte. Dar este mereu mai limpede imposibilitatea slujirii simultane la doi stăpâni – lui Dumnezeu şi lui mamona. Să ne amintim mereu că, ispitit în pustiu, Hristos ne spune tuturor şi fiecăruia: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi doar Lui unuia să-i slujeşti.” Cum? Tot de „Cuvântul prin care toate s-au făcut”. Să slujeşti lui Dumnezeu al cărui chip se află în fiecare şi, argument suprem, îi numeşte „fraţi mai mici” pe flămânzi, însetaţi, bolnavi şi chiar pe cei din închisori. Şi spune că binele făcut lor este unul făcut Lui Însuşi pentru că, la vremea judecăţii El va fără, fără părtinire, faptele noastre.

Cum poate fi mai mare cel care slujeşte celui mic?  Aşa cum a făcut Mântuitorul Însuşi – a dat vedere celor orbi, surzilor le-a redat auzul, pe slăbănogi i-a ridicat de pe patul slăbiciunii lor, pe leproşi i-a curăţat, a alungat demonii de la fiica femeii cananeence şi de la fiul  tatălui îndurerat, a înviat morţi, a făcut minuni pe care nimeni până la El şi nimeni de la El nu le-a făcut.  Prin toate ne-a dăruit Noul Testament, lăsând moştenirea cea mai de preţ – Pacea Sa; nu „pacea lumii” care nu e decât o trecere de la o luptă la alte, uneori mai crâncenă. E pacea Iubitorului  de oameni  asupra lumii mereu mai dezorientată; o pace cu Dumnezeu, pe care omul nu l-a ascultat; cu  natura pe care a distrus-o arătându-se rău şi nemilos stăpân; cu semenii în care nu odată a văzut doar cei buni numai spre slujire necondiţionată. E pacea spre care duce şi cunoscuta afirmaţie kantiană după care „omul trebuie să fie întotdeauna scop şi niciodată mijloc”, până şi Dumnezeu trebuie să aibă omul ca scop şi mijloc. Ai noştri stră-buni  ştiau prea bine asta şi ne amintesc spre cucernică ascultare: „a fi mare, nu-i mirare; a fi om e lucru mare”; pentru că acela este om care se face purtător de Dumnezeu. Astăzi Hristos ne cheamă la cea mai înaltă slujire – slujirea iubitoare celuilalt – în care vedem chipul de Lumină a lui Hristos care ne cheamă  în prin veac: „Fiţi buni, cum Tatăl vostru Cel ceresc bun este”, „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru Cel din ceruri este”. Mai este ceva: cel ce face bine semenului, îşi face, mai întâi sieşi pentru că este primul beneficiar. E constat că acei care fac bine în numele lui Dumnezeu şi nu pentru „răsplată” se îmbolnăvesc mai rar şi când se întâmplă se vindecă mai repede. A face binele se face în acest fel cea mai înaltă slujire, mai înaltă decât orice stăpânire trecătoare, pentru că  astfel e suprema slujire a Luminii dăruindu-se luminii, a Iubirii lui Dumnezeu în care tot omul poate via „aici” pe pământ şi în cerurile împărăteşti.

Sursa: Ziaristi Online

Icoana: Ancient Faith

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.