Doar unul dintre cei vindecaţi de lepră s-a întors să aducă slavă lui Dumnezeu şi acela era samarinean, un străin de neamul ales, un om dispreţuit de toţi, fără drept de a sta în cetate. Tocmai de aceea, recunoştinţa lui e pilduitoare pentru toţi pentru că, spunea Apostolul neamurilor, nimic din ce avem bun, nu este al nostru, ci de la Dumnezeu şi Lui datorăm recunoştinţa  ca mod de a fi, izvorâtor tainic de alte virtuţi. Din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească şi el a fost mântuit, eliberat de vremelnicie pentru că i s-a deschis orizontul de lumină al veşniciei. Nimic nou sub soare am spune astăzi când auzim pe toate drumurile că recunoştinţa este o floare rară. E tocmai potrivit să amintim că recunoştinţa poate fi învăluită în mai multe forme de exprimare, prin care se întrezăreşte bogăţia şi farmecul. Recunoştinţa este şi o rugă ca Domnul să primească  a locui în casa sufletului nostru, făcându-ne împreună lucrători cu El spre a-I sfinţi numele, cum îngerii o fac în ceruri. O astfel de taină neştiută încolţise în sufletul vameşului Zaheu, care simţea nevoia imperioasă să-L vadă pe Hristos, care tocmai redase vedera unui orb. Ca o taină  era gândul de a-şi depăşi propria condiţie de unde  a crescut şi rodit un adevărat model de  viaţă. Se ştie prea bine cât de dispreţuiţi erau în acea vreme vameşii pentru comportamentul lor, nu fără îndreptăţire totuşi, încât însuşi cuvântul era echivalent cu păcătos. Zaheu cunoştea prea bine toate acestea, dar şi ceva mai mult; acel „ceva” care l-a făcut să ignore dispreţul celorlalți şi „a alergat înaintea oamenilor”. Ca o ironie a soartei mai era şi mic de statură încât  a fost nevoie să urce într-un sicomor, cu semnificaţia de nonconformism sau detaşare. De „neconformism” avea nevoie ca să distingă de ceilalţi şi de  detaşare pentru a trece peste toate cele ce se creau şi spuneau despre el ca, eliberat să poată lua seama la ceea ce este esenţial pentru viaţă.  Nu avea nimic a-I cere;  voia doar să-L vadă(s.n.) „că pe acolo avea să treacă”. Oare câţi dintre noi, grăbiţi a face „liste” de cerinţe, mai mult sau mai puţin justificate, dorim cu adevărat să-L vedem pe Hristos, Dumnezeu şi Om? Dumnezeu atât aşteaptă – să dorim „a-L vedea”, a-i da chipului nostru asemănarea cu Părintele cel atot-iubitor.  În adâncul cel mai adânc al sufletului, vameşul îşi simţea „chipul şi asemănarea” ca dorinţă nestăvilită de împlinire. Ştiindu-se pe sine prea bine, nu îndrăznea nici să-şi înalţe privirea la cer, de unde „vine ajutorul”. Recunoştea Manase: „Multe sunt fărădelegile mele că nu sunt vrednic să privesc şi să văd înălţimea cerului din pricina mulţimii nedreptăţilor mele.” Dar, spune David, Dumnezeu le „ştie pe toate” şi se ruga: „Vezi dacă în mine îşi află nelegiuirea vreo cale; călăuzeşte-mă Tu pe calea cea veşnică.”

Hristos, Cunoscătorul sufletelor noastre, Căruia nu i se poate ascunde nimic, a văzut credinţa lui Zaheu mărturisită în acest fel şi s-a adresat direct şi cum nu se poate mai firesc: „Zahee, grăbeşte-te şi coboară, că astăzi în casa ta trebuie să rămân”. E cu adevărat o binecuvântare să auzi pe  Fiul lui Dumnezeu zicând: „grăbeşte-te şi coboară” dezvăluind voia Fiului lui Dumnezeu ca „ca tot omul ajungă la conştiinţa Adevărului”. Acum, e drept, locul lui Zaheu nu era  într-un pom, în natură, ci în „casă”, întru ale sale adică, pentru că  Hristos acolo voia să meargă. Altădată, sutaşul, rugându-L să-i vindece sluga bolnavă îi spusese: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu.” Acum, Zaheu, ca şi cum în adâncul sufletului ar fi aşteptat mult doritor pe Mântuitorul lumii,  a coborât degrab cu bucurie nespusă,  înfruntând dispreţul arătat de  ceilalţi. Bucuria îi era deplin întemeiată, că nimic nu poate fi mai vrednic de dorit decât să fii „gazdă a lui Hristos”. S-a coborât deîndată şi, stând în picioare, ca unul ce-şi recăpătase demnitatea de a fi, i-a înfruntat pe cei care murmurau văzând cum Învăţătorul intră în casa unui păcătos şi „rămâne”. Hristos a  făcut-o spre propria luare aminte a fiecăruia  pentru  a convinge că vrerea lui „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” şi că intră în orice casă unde i se deschide uşa, unde este dorit cu adevărat. Altfel, cum ştim, rămâne afară tăcut, nu insistă, nu ceartă, nu ameninţă. Deodată cu credinţa, în sufletul lui Zaheu, mai marele vameşilor, considerat atât de păcătos, a răzbătut iubirea, lesne de recunoscut după felul în care şi-a manifesta-o, arătând că ştie foarte bine ce trebuie să facă. Este momentul „schimbării minţii”, metanoia; momentul în care realizează că nu bunurile materiale sunt cele definitorii pentru o, ci salvarea sufletului. Se întreba retoric David: „Şi afară de Tine ce am de dorit pe pământ?”  Evanghelistul Marcu se întreba şi el: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul. Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul lui?” Adaugă: „Cel ce se va ruşina de mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni cu sfinţii Săi îngeri.” Zaheu nu s-a „ruşinat” într-un mod la care ar trebui să luăm seama atunci când dorim cu adevărat să fim creştini şi nu doar să ne „numim”, spre „îndreptare” în faţa noastră şi a semenilor. Mai mult, Hristos i-a spus pe nume, cum a făcut-o cu alt prilej cu Petru, recunoscându-i identitatea, unitatea unicităţii sale ca om, deoarece la Dumnezeu suntem nume, nu cifre pierdute într-un şir amorf. Hristos l-a chemat pe nume, care înseamnă „Dumnezeu îşi aminteşte”.

„Iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am nedreptăţit pe cineva întorc împătrit”

Şi totuşi: de ce voia Zaheu cu atâta îndârjire să-L vadă pe Hristos? Într-un fel şi pentru că sufletul său, încărcat de păcate, nu-şi afla liniştea spre care năzuiește oricine. Povara păcatelor este cumplită cu atât mai mult cu cât este ignorată, e ca o boală de moarte ale cărei simptome pot fi doar ameliorate pentru un timp; un timp în care lucrează  tăcut grăbind sfârşitul. Mai era, pe deasupra şi dispreţul, chiar ura oamenilor ce-l apropia cumva de un bolnav de lepră.  Domnul, care pe toate le cunoaşte,  poate cuprins de milă, i-a spus chiar să se „grăbească” şi aşa ne spune în taină tuturor, căci „salvarea sufletului” este o urgenţă, iar suferinţa lui tăcută  aduce, mai devreme sau mai târziu, pe  îmbolnăvirea trupului. Zaheu i-a ascultat cuvântul şi a dat repede spre casă, pregătind cele cuvenite, care nu erau din cele ale obișnuinței – nu bunătăţi pentru trupul repede trecător. Arătând că a înţeles cuvântul Mântuitorului, nu i-a înşirat o listă de bunătăţi lumeşti. Surprinzător a zis: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” Este o  pildă desăvârşită de pocăinţă nu doar o mărturisire a păcatelor ci şi felul concret prin care îşi schimbă felul de a fi şi tri. Altfel, simpla recunoaştere de felul „sunt păcătos”, cum se spune adesea ca un fel de scuză, nu este de prea mare folos. Nimeni nu se îndreptă doar repetând „sunt păcătos”, cu sensul de „nu e om fără de păcat”. În esenţă, căinţa este recunoaşterea hotărârii de a renunţa definitiv la voia proprie anume pentru a face voia lui Dumnezeu cel Iubitor şi Dătător de bine. Iertarea este o eliberare şi un bun început pentru acela care se pocăieşte din tot sufletul; căci libertatea reală este a spune „Da” lui Dumnezeu, flucrând ceea ce spune El. Rostit-a Hristos: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam”, un „fiu al credinţei” prin care îşi defineşte „măreţia”. În virtutea acestei credinţe Zaheu a râvnit să-L vadă pe Hristos şi bucuria lui este aceea a „salvării, a ieşirii din întunericul păcatelor în care trăia până când s-a întâlnit cu Lumina lumii, lumina cunoştinţei şi conştiinţei de care până atunci fusese străin. Până atunci era asemenea păcătosului despre care scria David, „se lăuda cu poftele lui” şi cu acela care făcând nedreptate, „pe sine se binecuvântează.” Iată-l acum reaşezându-se pe făgaşul firesc al vieţii spre înveşnicire, al cunoaşterii „singurului Dumnezeu adevărat şi a lui Hristos pe care L-a trimis.” Zaheu ne aduce în minte cuvintele Mântuitorului care spune prin veac: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Ne întâlnim aici într-o zare binecuvântată unde căinţa se întâlneşte cu milostenia în care se regăseşte ca eliberare definitivă de dragostei de sine. Căinţa curăţă, milostenia deschide porţile cerului. David o presimţea când scria că jertfa bine  plăcută lui Dumnezeu este „inima curată şi înfrântă” pe care El nu o va „urgisi”. Jertfă s-a făcut pe Sine Hristos care, răstignit pe Cruce într-o cuprinzătoare îmbrăţişare se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. A şti, a cunoaşte este a te uni cu Adevărul şi a-I urma spre înveşnicire. E adevărul care anulează pentru totdeauna definiţia omului ca „fiinţă spre moarte”, înlocuind-o cu dăinuirea întru „Lumina cea neasfinţită a împărăţiei cerurilor”.

Hristos a dăruit mântuire nu doar lui Zaheu ci „casei”  sale arătând  ce îşi doreşte şi aşteaptă de la fiecare dintre noi, căci  fiecare este „vameşul” timpului ce-i este dat spre a răspunde chemării: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea”. Răspunsul este pocăinţă şi milostenie: pocăinţă spre curăţire a inimii şi minţii; milostenie spre a deveni, prin Hristos, moştenitori ai vieţii veşnice. În Predica de pe Munte, Iisus îndeamnă: „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este.” E o  obişnuinţă toxică să ne  amăgim pe noi înşine, sporindu-ne iluziile şi spunând că „tot omul este păcătos”. Vameşul Zaheu arată cum consumismul în care trăiesc destui şi spre care năzuiesc mulţi,  nu este o soluţie, repedea îndeplinire a oricărei dorinţe sfârşeşte prin a ucide dorinţa spre a pofti la alta nu mai puţin păgubitoare. Deloc întâmplător, depresia a devenit pandemică şi spitalele de specialitate sunt aproape neîncăpătoare. Zaheu se face pildă spre un alt mod de a fi în lume –   grăbirea de a-L avea pe Hristos oaspete al „casei” noastre, recunoscând-ne  ca „fii ai lui Avraam”, „fii  credinţei”.  Furați de cele nenumărate  ale zilei,  ne facem pradă uşoară indiferenţei sau deznădăjduirii şi, iată Zaheu se face pe sine pildă pentru adevărata nevoie a sufletului nostru: Să-L  primim pe Cel ce în lume a venit lumină a lumii să fie”  în casa „noastră”; să facem din inima noastră  sălaş unde să vină spre o împreună trăire.

Aşa a făcut-o prigonitorul Saul devenit Pavel, apostolul neamurilor care recunoştea: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”, în casa sufletului meu. Atunci, singurătatea nu va mai fi loc al plictisului sau al disperării. Odată coboram de la Mănăstirea Crasna  şi am întâlnit o bătrână slăbuţă care sprijinindu-se în baston privea în sus, măsurând drumul ce-l mai avea de parcurs. Călugărul care ne însoţea o cunoştea şi a întrebat-o dacă a venit singură până acolo. Bătrâna s-a îndreptat şi a spus cu mirare mustrătoare: „Auzi, cum singură! Sunt cu Domnul Hristos.” Niciunul dintre noi nu a reuşit să articuleze un cuvânt, de parcă, prin această bătrânică gârbovită  Hristos  era şi nouă dimpreună. Oare ce-şi poate dori  mai mult un om decât să „fie” cu Hristos? Încredinţaţi că Hristos este cu noi până la sfârşitul veacurilor,  să ne rugăm stăruitor pentru iertarea păcatelor spre îndreptare, să fim milostivi  ca să auzim: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online