Tornada ştirilor de tot felul ne prigoneşte spre ceea ce Llosa considera, pe bună dreptate, a fi derizoriu, lipsit de importanţă reală pentru om, dar făcându-l să se părăsească pe sine. Privim în jur la osteneala pentru a face din orice întâmplare un eveniment pe care să-l „consumăm” la fast-food-ul trecerii prin viaţă, uitând că viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Oare ne îndreptăm spre un timp când condiţia umană însăşi va fi declarată derizorie? Acum, încă mai auzim cu inima tânguirea lui Rilke care mărturisea cât de groază îi e de vorbele oamenilor: Şi duhul lor mă sperie,/ Cu jocul lor flecar, ei ştiu tot/ ce va fi şi ce s-a întâmplat/pentru ei nici un munte nu mai e minunat/ moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar”. Ne-am îndepărtat de acel „ritual al îmblânzirii” de care vorbea Micul Prinţ, al unor relaţii ce întind o punte între acum şi pururi, când un trandafir „ca alţii cinci sute de mii” devenea „al meu” pentru grija cu care era înconjurat şi răspunderea care avea o extensie cosmică. Nu de alta, dar murind floarea aceea „venită de nu se ştie unde”, ar fi ca şi cum „dintr-odată, toate stelele s-ar stinge” şi am bâjbâi întunericul pierderii de sine…Să fim cu luare aminte la trecerea zilelor scormonind în indiferenţa lor ceea ce ne ridică spre bucuria care nu poate fi decât sfântă pentru că ne ajută să vedem cu inima chipul divin după care Însuşi Dumnezeu ne-a făcut din dragoste nemărginit prisositoare.
…Şi pasul egal şi indiferent al zilelor ne apropie de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului, certitudine a propriei noastre învieri, dătătoare de sens şi rost vieţii. Scria Sf. Ap. Pavel că dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ar fi propovăduirea lui ca şi credinţa noastră. De ce, s-ar putea întreba oricine caută lumina din întunericul zilelor la fel? Pentru că această Sărbătoare a sărbătorilor, încununare a lor, a schimbat sensul vieţii omului şi a istoriei lui. De atunci, măreţia omului constă în aceea că omul este o fiinţă spre înviere. Prin aceasta se vădeşte splendoarea din adevărul spuselor lui Sofocle după care multe lucruri sunt minunate în lume, „dar nimic nu este mai minunat ca omul.” Cum îşi poate dovedi practic omul, în viaţa de fiecare zi , această dimensiune a minunii de a fi? Răspunsul cel mai potrivit ni-L dă Hristos, care ne cheamă a-L urma: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Cum se ajunge la o asemenea biruinţă ?Astăzi ni se reaminteşte că acela ce „va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cel ce va vrea să fie întâiul să fie tuturor slugă, că nici Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-și dea viaţa răscumpărare pentru mulţi.” Un adevăr crucial ignorat în goana după măriri de tot felul, dar confirmat de idolii clipei care apar spre a se prăbuşi în anonimat dacă nu chiar ridicol.
Aici aflăm cheia înţelegerii diferenţei de esenţă între a fi şi a te numi creştin; o diferenţă care, uneori este cât un abis în care ne pierdem. Înţelegem şi cauza principală a crizei parcă proporţională cu felul în care ne declarăm, cumva cu emfază, „drept măritori creştini”. Există riscul ca, tot „mărindu-ne” unii pe alţii, să transformăm ierarhia valorică într-una funcţională sau un simplu generator de idoli pe bandă rulantă. Toate ţin în continuă actualitate cuvintele scriitorului Umberto Eco „din trandafir a rămas doar numele”. Cum nimic nu e nou sub soare, râvnim spre măriri amăgindu-ne că ele reprezintă valori şi uitând cuvintele lui David cupă care „Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”. Şi chiar mai mult, vedem cum „se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează”. Atunci criza invocată agresiv apare ca un rezultat a ceea ce Mircea Eliade numea sacralizarea profanului şi profanizarea sacrului. E o mare provocare pentru cel care doreşte sincer să fie creştin, adică să fie „în lume, fără a fi din lume”.Cum s-o facem ne învaţă Hristos, care a venit în lume „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară.”
Slujirea aproapelui – măsură a iubirii şi demnităţii
Hristos era cu ucenicii Săi, urcând spre Ierusalim, cetatea sfântă, unde Domnul s-a revelat poporului Său, înconjurat de mulţime uimită de minunile care nu se mai făcuseră până la El şi nici de atunci încoace. Le vestea pentru a treia oară cele ce aveau să se petreacă: „cum va fi dat pe mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.” Când le mai vorbise despre patimile prin care avea să treacă, Petru i-a spus cu iubire uşor mustrătoare ca nu care cumva să i se întâmple asta. L-a dojeni Mântuitorul, spunându-i că nu gândeşte cele ale lui Dumnezeu, ci ale oamenilor, pentru care cum spunea Ecleziastul, „totul e deşertăciune”. De această dată, fii lui Zevedeu, Ioan şi Iacob, care împreună cu apostolul Petru, erau mereu lângă Hristos, i-au spus: „Învăţătorule…Dă-ne nouă a şedea unul de-a dreapta Ta şi unul de-a stânga Ta întru slava Ta.” O făceau, poate, din iubire şi dorinţa de a-i fi mereu alături. Mântuitorul care cunoştea totul le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi.” Şi chiar aşa era pentru că încă nu le fuseseră deschişi ochii cunoştinţei şi luau totul aşa cum şi cât percepeau iar dorinţa, sinceră de altfel , suferea de această infirmitate. Spre dumirire deplină a adăugat: „Puteţi să beţi paharul pe care-L beau eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Răspuns-au dintr-odată cei doi fraţi, aproape fără a se gândi: „Putem”.Le-a prezis atunci Hristos: „Paharul pe care-l beau Eu îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veţi boteza.” Era paharul Mântuirii de care vorbea Psalmistul: „Paharul Domnului înaintea a tot poporul Său” iar botezul era al jertfei Sale prin care ne-a redat vieţii veşnice. A continuat parcă spre nedumerire: „Dar a sta de-a dreapta mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu,ci a celor pentru care s-a pregătit. Ei gândeau „cele ale oamenilor” până întra-acolo încât au dat importanţă perspectivei de mărirea şi slavă, trecând prea uşor peste jertfă şi suferinţă pe care încă nu ştiau cum să o interpreteze şi preţuiască. A omului este, din nefericire, a căuta slava şi a desconsidera nevoia şi folosul suferinţei, a jertfei în numele căreia iubirea se înalţă dincolo de orice condiţionare pentru a triumfa în iertare. Ei, împreună cu ceilalţi apostoli au dobândit această înţelegere abia la cincizecime când a coborât Duhul Sfânt care „toate le plineşte”.
Lui Hristos Omul, nu i s-a dat să decidă cine să stea de-a dreapta şi de-a stânga ci celor pentru care „s-a pregătit”. Apoi toate acestea urmează a se petrece „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa” şi când stând pe tronul slavei îi va împărţi pe oameni în două cete, cum păstorul desparte oile de capre – primii, moştenind împărăţia cea pregătită dintru început omului, dar pierdută după căderea lui Adam, cei de apoi „în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui”. Să reţinem că „focul cel veşnic nu este destinat omului”. Criteriul de apreciere este tocmai slujirea – hrănirea celui flămând, celui însetat dându-i apă, pe cel gol îmbrăcându-l iar pe cel bolnav „cercetându-l” spre a-i afla boala şi a-l vindeca. Şi atât de mult este apreciată această slujire, încât Hristos consideră că El însuşi a fost slujit: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre fraţi mai mici ai Mei, mie Mi-aţi făcut.”
La început, Sf. Ioan Botezătorul întrezărind împărăţia cerurilor chema la pocăinţă şi cu asta începem fiecare dintre noi, ştiind că „nu e om fără de păcat” că numai Hristos este astfel şi are puterea de a ierta păcatele. O face în chipul desăvârşit al smereniei, care este, cum spunea Sf. Ioan Scărarul, prima treaptă în drumul spre desăvârşirea la care Hristos ne cheamă, fiindu-ne dimpreună, într-o lume în care, a spus-o, „necazuri veţi avea”. Botezul este cel al jertfei de sine pentru semenul tău, o culme la care se ajunge prin slujire. Când ucenicii Sf. Ioan L-au întrebat dacă este El sau să aştepte pe altul, răspunsul a fost al faptelor slujirii necondiţionate: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor se binevesteşte.” Apoi, nu odată spune celor însănătoşiţi miraculos să nu spună nimănui cele petrecute, fapta bună minunea se propovăduiesc de la sine şi sunt făptuirea lui Dumnezeu. Scria David cum „minunat este Domnul întru sfinţii Săi. Nu spune că El Însuşi face aceste minuni ci, din smerenia desăvârşit pilduitoare, foloseşte impersonalul. Mai târziu îi sfătuieşte să nu se bucure de minunile pe care le fac, ci că „numele vostru este scris în cer”, anume al smereniei cu înţelege Sf. Ioan Scărarul. Legătura între suferinţă şi slavă este una de neînlăturat şi ne gândim că în Grădina Ghetsimani, Hristos s-a rugat Tatălui: „Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta. Dar voia Ta, nu voia Mea să se facă.” Rugăciunea este îndreptăţită câtă vreme Hristos a venit să facă voia Tatălui Ceresc, care L-a trimis şi abia la sfârşit, când se roagă pentru Sine, pentru apostoli şi toţi care îl vor urma în veac spus: „Preamăreşte pe Fiul Tău,ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine…Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucrul pe care mi L-ai dat să-L fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu Părinte la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o şa Tine mai înainte de a fi lumea.” Smerenia este desăvârşită ca şi ascultarea vădită şi în rugăciunea ca o dorinţă: „Părinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi I-ai dat, aşa cum suntem noi…ca să vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” Suferinţa premerge slavei şi acesta este „paharul” pe are ucenicii îl vor bea, al morţii mărturisitoare.
„Nu te teme turmă mică”
Rostind cuvintele întemeietoare ca „ei să fie una aşa cum noi suntem una”, căci în unitate este găzduită desăvârşirea spunea David, Hristos consacră un rost al fiecăruia şi al unităţii dintre persoanele Sfintei Treimi (care ar trebui să fie şi între noi). Cum se poate realiza această unitate în care fiecare să-şi păstreze şi afirme valoarea personalităţii proprii? Răspunsul nu întârzie şi este întărit de pilda dată de Hristos care instituie criteriul unei noi ierarhii umane: „Dacă vrea cineva să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi să slujitor tuturor.” Abia în slujire folositoare aproapelui, omul îşi împlineşte personalitatea , făcută după chipul şi asemănarea Părintelui ceresc. Altfel, cum lesne vedem la tot pasul, ne transformăm viaţa într-un câmp de bătălie a tuturor împotriva tuturor şi nu mai avem puterea de a ne bucura de darul cel mai de preţ pe care L-a făcut Hristos – pacea Sa. Să nu ne îngrijoreze faptul că sunt mereu mai puţini cei care îl respectă, ci să ne întărească, pentru că ştim că o facem pentru Hristos, Biruitorul lumii care asigură: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.” Desigur, nu avem a ne teme, căci nu suntem singuri,Păstorul nostru este Cel Bun care-şi pune viaţa pentru oile Sale. După aceasta îl cunoaştem şi îl urmăm, mărturisind cu recunoştinţă: „Cu noi este Dumnezeu.”
Cuvioasa Maria Egipteanca: Pocăinţa – începutul bun al desăvârşirii
S-a întâmplat ca, odată, Hristos să fie invitat la masă de un fariseu şi a dat curs invitaţiei. S-au aşezat, după cuviinţă, iar o femeie a adus un alabastru de mir şi, neîndrăznind a sta în faţă, ci în spate aşezându-se, a prins a plânge şi cu lacrimile ei i-a spălat picioarele, apoi cu părul i le-a şters necontenind a plânge. Gestul ei nu a rămas neobservat de farisei care, ca de fiecare dată, au găsit a murmura împotrivă-I, zicând că, dacă ar fi fost cu adevărat profet, ar fi ştiut că femeia este o păcătoasă. Cum Hristos cunoaşte inima oricărui om cu tot ce este ascuns, nu l-a mustrat, ci i-a spus o pildă; o pildă folositoare şi pentru dintre noi, cei atât de grabnici în osândi păcatele celorlalţi şi a rămâne orbi la ale noastre, iluzionându-ne că, de fapt, ele nici nu există. Le-a spus pilda celor doi datornici – unul cu cinci sute de dinari, altul cu cincizeci. Hristos întreabă, retoric oarecum, care dintre ei îl va iubi mai mult. „Cred că acela căruia i s-a iertat mai mult.” A urmat o replică scurtă: „Drept ai grăit.” Părea că dialogul s-a încheiat, doar că, întorcându-se către femeia păcătoasă a continuat: „Vezi tu femeia aceasta?” A continuat amintind ritualul cunoscut pe care fariseul nu l-a respectat, dar a făcut-o cu asupra de măsură femeia cea păcătoasă: „apă pe picioare nu Mi-ai dat, ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele, şi cu părul capului ei le-a şters; Tu sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat nu a încetat să-Mi sărute picioarele, Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, însă ea cu mir Mi-a uns picioarele.” Două registre comportamentale contradictorii care spun mai totul despre farisei şi despre această femeie pe care ei o considerau păcătoasă. Hristos nu ţine seama de convenienţe şi de fapte: „De aceea îţi spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar celui care i se iartă puţin, puţin iubeşte.” Aşa era în logica vechitestamentară pe care Iisus a respectat-o aidoma pentru a o depăşi făcând din Iubire atributul suprem, Unicul a lui Dumnezeu, singurul care este Bun. I-a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele. Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.” Asta şi ca replică dată celor care cârcotind spuneau: „Cine este acesta, care şi iartă păcatele?”
Dumnezeu, Cel care face din fiu al gheenei fiu al împărăţiei cerurilor
Am putea continua: de ce a făcut-o? Iertarea păcatelor şi mântuirea au urmat pocăinţei arătată de femeie, pocăinţa la care îndemna Sf. Ioan Botezătorul „că se apropie împărăţia cerurilor”. Poate nici nu ne dăm seama întotdeauna cât de mare este darul pocăinţei, pe care ne grăbim adesea a-l desconsidera sau chiar blama. Valoarea pocăinţei este deplină prin asocierea cu împărăţia cerurilor de care numai astfel ne apropiem. O presimţea Blaga l-a intuit când scria: „Când izgonit din cuibul veşniciei/ întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri/ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea norii – şi-n orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul/ Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă/ Odată, istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii…căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ „Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă în putinţă împăienjenește-mi ochii/c-un giulgiu/ să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori/ căci vezi – lumina lor mă doare”/ Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de îndurare / îi dete lacrimile.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o rugăciune, dă slavă lui Dumnezeu, Cel care poate face” din noroi grăunte de mărgăritar şi din fiu al gheenei fiu al împărăţiei”. Şi asta pentru că tot ceea ce la om e cu neputinţă, la Dumnezeu este posibil. Cum? Fireşte, dumnezeiește cum a făcut-o cu Maria Egipteanca, nume ce trimite gândul la sfinţenia care poate răsări din ţinutul păcatelor. Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trăit în cea de a doua jumătate a secolului IV, plecând spre Domnul în anul 431, pe vremea împăratului Teodosie. Şi-a părăsit casa părintească la 12 ani, vârstă cu rezonanţe speciale pentru întreaga viaţă, când se termină copilăria şi începe pubertatea şi apar tulburări metabolice şi comportamentale ce marchează restul vieţii. Aici, timp de 17 ani, şi-a petrecut viaţa în desfrânare. Un lucru să reţinem: nu făcut-o pentru bani. Îşi câştiga existenţa din munca, la un moment dat torcând câlţi de in. Se desfrâna din plăcere, cum avea să mărturisească Părintelui Zosima: „Aveam o poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Aceasta socoteam a fi scopul vieţii, de a-mi batjocori neîncetat trupul”.
Doamne, dă-mi vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere
S-a făcut ca, odată, când mai mulţi bărbaţi se pregăteau să plece spre Ierusalim la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, Maria să plece împreună cu ei. Desigur, nu pentru a participa la Sfânta Sărbătoare, ci ca să-şi împlinească pofta cea păcătoasă. Şi ciar mărturiseşte: „Cum îţi voi povesti faptele pe care i-am silit să le facă nenorociţii împotriva voinţei lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune şi din cele ce nu se pot spune, pentru care să nu fi fost învăţătoare acelor nenorociţi.” Dar, căile Domnului sunt necunoscute şi totdeauna poartă omul spre îndreptare şi mântuire. Şi, minune! Când, din raţiuni străine minţii omeneşti, de ziua sărbătorii, a încercat să se apropie de lemnul sfintei Cruci şi-a dat seama că îi este imposibil cu desăvârşire. Acum este acel moment de metanoie, de întoarcere cum şi cerem într-o rugăciune: „Doamne, dă-mi vreme de pocăinţă şi timp de întoarcere.” Povesteşte mai departe Sfânta ajunsă aici din Egiptul păcatelor: „Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedecat să văd lemnul de viaţă făcător. Cuvântul mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele mi-au închis intrarea.” Era în faţa Crucii pe care, odinioară, Hristos cel Răstignit, s-a rugat Părintelui Ceresc: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” A început să plângă cu lacrimi de pocăinţă, lacrimi a căror dulceaţă nu o cunoscuse până atunci. Cum în curtea Bisericii, aproape de Cruce, era o icoană a Maicii Domnului a alergat spre acolo şi a început a o ruga pe Maica Fecioară să-i îngăduie să meargă la Cruce. Atât de mare îi era dorinţa, venită din adâncul cel mai adânc al sufletului unde e viu chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuţi, încât a promis că va renunţa la viaţa desfrânată de până atunci şi va pleca din lume. Maica Domnului, Maică a Iubirii i-a ascultat ruga şi Maria a putu intra să se roage la Sfânta Cruce. Atunci, lacrimile de pocăinţă s-au făcut lacrimi de bucurie sfântă încât, cuprinsă de dorire arzătoare, a mai rugat-o pe Maica Fecioară să-i dea povaţă încotro s-o apuce. I-a fost dăruit să audă o voce care o îndrepta spre Iordan pe care să-l treacă şi să plece în pustie. Am putea spune că schimbarea Mariei Egipteanca este un dar al Maicii Domnului care, asemenea Fiului ei, doreşte mântuirea omului. Simbolic, drumul spre cuviinţa sfinţeniei este străjuit de Crucea, pe care Hristos Răstignit se roagă să fie iertate păcatele Hristos şi Maica Domnului pe care ne-a dăruit-o ca maică întru îndumnezeire şi care sfătuieşte: „Faceţi tot ce vă spune El!”
Aici, în deşert, s-a petrecut minunea şi trupul ei, gazdă a desfrânării, s-a făcut, cum spune Sf. Ap. Pavel templu al Duhului Sfânt. Nu dintr-o dată şi nici uşor dar Maria şi-a asumat acest destin, singurul pe care acum şi-l dorea mai mult decât orice pe lume. A petrecut acolo 47 de ani, un timp purificator, de luptă împotriva asediului vrăjmaşului diavol care nu putea acceptat ca un pe care îl considera prinsă definitiv în mrejele lui, să-i scape. Foamea a biruit-o mâncând când şi ce găsea prin pustie. Cel mai greu i-a fost, singură o spune, să lupte cu diavolul ce-i trimitea în gând tot felul de amintiri spre a o aduce pe drumul pierzării. Era, am spune noi astăzi, o răzbunare a subconştientului încărcat cu imaginile întunecate ale timpului petrecut în desfrânare. Cifra de 47 este numărul zilelor din Postul cel mare, ultimele şapte fiind ale săptămânii Patimilor. A fost, într-un fel, o luptă pe viaţă şi pe moarte până când, curăţindu-se prin pocăinţă a izbutit să facă din trupul păcătos „templu al Duhului Sfânt”.
Dă ţărâna ţărânei şi înalţă rugă
Prin preajmă, se nevoia călugărul Zosima, sporit duhovniceşte, se întreba sincer dacă mai există cineva care să-l depăşească întru cucernicie. Răspunsa un înger. „O Zosima, după cum e cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut…Mai multă nevoinţă îţi stă înainte decât aceea pe care ai făcut-o. Dar ca să cunoşti câte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, ca odinioară Avraam cel vestit între patriarhi şi mergi într-una dintre mănăstirile care sunt pe lângă Iordan.” Rânduiala mănăstirii era ca fiecare călugăr să plece în pustiu în prima duminică din post, după Sfânta Liturghie, şi să se întoarcă în duminica Intrării Domnului în Ierusalim, a Floriilor sau a Stâlpărilor, după ce şi-au curăţat sufletul prin post şi rugăciune.
Pornit-a Zosima şi, după 12 zile de mers prin pustiu, a văzut-o pe Sfânta Maria care se îndepărta de el, trecând pe malul celălalt al unui pârâu uscat. S-a cutremurat auzindu-se chemat pe nume: „Părinte Zosima, iartă-mă întru Domnul, că nu mă pot arăta ţie , căci sunt o femeie goală, cum vezi, şi trupul îmi este neacoperit. Dacă vrei să-mi dai mie, femeii păcătoase, rugăciunea şi binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea şi, întorcându-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine.” A mai adăugat: „Ţie ţi se cade să mă binecuvântezi”. Când s-a auzit chemat ca părinte pe nume de o femeie, Zosima s-a spăimântat, i-a dat o haină veche spăimântat că fusese chemat pe nume şi, mai mult i s-a cerut binecuvânta. Femeia a insistat: „Părinte Zosima ţie ţi se cade să mă binecuvântezi şi să faci rugăciune fiindcă eşti preot” Zicând acestea a început a se ruga şi astfel ridicându-se cam un cot deasupra pământului..
I-a cerut apoi ca anul următor să nu mai iasă, după rânduială, din mănăstire ci să vină în seara Cinei celei de taină cu toate pregătite spre a o împărtăşi. Şi a făcut-o înţeleptul Părinte , întorcându-se după un an, când a afla-o plecată la Domnul. Alături de trup, pe pământ erau scrise cuvinte testamentare: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria la locul acesta. Dă ţărâna ţărânei şi te roagă Domnului pentru mine, care am murit în noaptea Patimilor mântuitoare ale lui Hristos, după împărtăşirea cu dumnezeieştilor Taine.” Cum era în pustiu, Zosima a căutat ceva cu care să poată face o groapă în care să pună trupul sfintei, fapt imposibil pentru puterile lui. Atunci, din pustiu, a apărut un leu, care a făcut groapa unde a fost aşezat trupul Mariei Egipteanca. Aşa s-a sfârşit Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, îngropată de „regele animalelor” şi plânsă de un părinte-monah sporit duhovniceşte.
Rememorându-o în fiecare an, o facem gândind la propria viaţă, la „Egiptul” păcatelor în care ne petrecem zilele dar din care nu putem ieşi spre a urma calea atâtor sfinţi care se roagă pentru noi şi să ne alăturăm lor. Maria Egipteanca dă pildă deplin folositoare cum omul poate sfinţi pământul – cel din care este făcut şi cel pe care îşi măsoară trecerea vieţii spre a se întoarce. Important nu este locul de unde plecăm, ci hotărârea de a ne despărţi de păcat, lepădându-ne de sine, luându-ne crucea şi urmând lui Hristos. La început, noianul păcatelor, a oprit-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca să se apropie de Crucea Mântuitoare, alături de care pentru, de-a pururi, o aflăm pe Maica Sa, Sf. Fecioară Maria, căreia Mântuitorul ne-a încredinţat. Pocăinţa sinceră a curăţat-o de întunecimea păcatelor, pregătind-o pentru a fi vrednică de haina smereniei şi astfel să-L urmeze pe Fiul Omului, care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Povestea Sf. Cuv. Maria Egipteanca, ca şi a vameşului şi, mai înainte a lui David sau Manase, arată ce importanţă vitală are pocăinţa. Ne mai artă de ce anume nu se cade a vorbi de rău pe semenii noştri, fiindcă niciodată nu avem a şti dacă, într-o clipită, nu fac ceva care să-i mântuiască. Mai avem doar două săptămâni până la Învierea Domnului, timp îndeajuns să ne curăţim de păcate şi, îmbrăcându-ne haina smereniei, să ne facem vrednici de Cina cea de taină spre a trăi cu toată fiinţa bucuria Învierii Domnului ca înviere a noastră în orizontul de lumină iubitoare al împărăţiei cerurilor.
Elena Solunca Moise
Sursa: Ziaristi Online
Un poem video inspirat de viaţa Sfintei Maria Egipteanca (prăznuită la 1 Aprilie) produs de Părintele Justin Pârvu şi realizat în August-Septembrie 2009:
Nota: video poem
September 2009
The actual film tapes and three different computers on which the digital images were stored burned in mysterious sudden fires; these are the only surviving fragments.
Images: Jordan river, Jordanian desert, Egyptian desert, the Red Sea shore, Judean desert, Bethlehem desert, Cave of Saint Chariton, Cave of Saint Efthymios, Arges river, Jerusalem (Feast of the Virgin Mary, Church of the Holy Sepulchre during Holy Liturgy, Church of the Holy Cross), Church of Nativity, Saint John the Baptist`s holy water spring.
Songs in chronological order:
1. Maria Ciobanu – Lie Ciocârlie (intro)
2. Aostra Ulmuri – Volo Ut Sis (etude for 6 voices, 2016 Bucharest)
3. Aostra Ulmuri – Selfportrait (guitar, drums, keyboards, 2004 Jersey City)
4. Aostra Ulmuri – Comatose (celeste, keyboards, 2004 New York City)
5. Aostra Ulmuri – Forest (viola, 2006 California)
6. Aostra Ulmuri – Geologos (tambour, violin, viola, voice, 2006 California)
7. Aostra Ulmuri – Walk on Water (etude for 3 voices, 2009, Bucharest)
8. Aostra Ulmuri – Mioriţa (viola solo, 2006 San Francisco)
9. Aostra Ulmuri – Theology of Sound (etude for 12 voices, 2014)
10. Aostra Ulmuri – Flamenco Birds Dying (viola live improvisation, 2007 California)
11. Father Anthony – Semantron Call to Prayer (2016, Petru Vodă Monastery)
12. Aostra Ulmuri – Let All Flesh Be Silent (voice, 2006, Seattle)
13. Aostra Ulmuri – No More Black / Love (voice, guitars, bass, drums, keyboards, 2004 Jersey City)
14. Spring Birds of Petru Vodă Monastery (2009)
15. Aostra Ulmuri – Terirem (live, 2016)
16. Mohsen Rudaki – Meditation