În ura lor pustiitoare, fariseii căutau a-L prinde pe Hristos “ în cuvânt” ca astfel să-L poată judeca și condamna, dar se făcea că, de fiecare dată, ei înșiși se pierdeau în hățișul propriei viclenii. Ar fi dat orice să-L știe pe Hristos pierdut ca astfel să-și împlinească nemăsurată poftă de putere și de bogăție. De această dată, viclenia, acea înțelepciune care se trădează pe sine, l-a determinat pe unul dintre farisei să mimeze o intenție nobilă și să întrebe: “Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața de veci?” Întrebarea se dorea o capcană în care, ca de obicei, avea să cadă cel care a întins-o pentru că, din cutezanță nechibzuită, a nesocotit că se afla în fața Fiului lui Dumnezeu cu toate că avea toate motivele s-o știe chiar și chiar între primii. Cât de înverșunată trebuie să le fost ura câtă vreme chiar diavolii l-au recunoscut, iar orbul din naștere, odată vindecat, i s-a închinat. Ar fi trebuit mai întâi ca învățător, recunoscut ca știutor al Cărților Sfinte unde se vorbește despre venirea lui Mesia. Apoi, fiind cunoscător al semnelor vremii, ar fi trebuit să știe înaintea tuturor că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și să-L întâmpine astfel. La acestea se adăugau și minunile pe care nimeni până la Hristos și nici după nu le-a făcut, ele fiind prin excelență o lucrare dumnezeiască. Între ele, chiar învierea fiicei lui Iair, unul dintre mai marii sinagogii.
Cum vom vedea, Hristos , știindu-i gândul, nu l-a mustrat, ci a procedat paideic, îndrumându-l pe calea spre adevăr și sfătuindu-l să o urmeze de parcă neluând parcă seama la cuvintele lui veninoase. E folositor ca noi, care ne dorim a urma lui Hristos, să reținem acest fapt înainte de a ne lăsa prinși în iuțela vorbelor umlitoare. Mai întâi, cum era firesc, s-a referit la Cartea Sfântă întreabând: Ce scrie în lege, cum citești? Răspunsul a venit promt și corect: „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul și cu toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” Hristos a continuat: „Drept ai răspuns. Fă aceasta și vei trăi.” Perseverent în înțelepciunea pidosnică cu gând de mărire deșartă a întrebat, crezând că este gata a-L birui: „ Și cine este aproapele meu.” Întrebarea își are și o anume justificare, pentru că la evrei, aproapele era considerat doar cel de același neam, ceilalți fiind numiți goimi, păgâni indemni de respectul cuvenit unui om adevărat. Cu diabolică persistență, învățătorul de lege, crezând că dă lovitura de grație, a întreabat parșiv pe Hristos: “Și cine este aproapele meu?” Răspunsul, cum vom vedea, întrece cu mult așteptarea învățătorului de lege iar nouă ne este de mare folos în înțelegerea cuvintelor Mântuitorului care surprind esența religiei creștine ca religie a iubirii. Anume, iubirea care L-a făcut pe Mântuitorul lumii să numească în auzul tutror “frați mai mici ai Mei” pe toți năpăstuiții soartei. Mai mult, a venit în întâmpinarea necazurilor și suferințelor pe care le aveau de îndurat acești vitregiți ai soartei cu iubirea lui tămăduitoare și mântuitoare. Ca să-l lămurească deplin, Mântuitorul s-a folosit ca și alte ori, de o pildă a cărei actualitate străbate veacurile arătând că, dacă este adevărat că, fiind om, nimic din ce-i uman nu se cade a ne fi străin, în primul rând nu trebuie să ne fie străină iubirea față de aproapele nostru. De orice condiție ar fi, omul are încrustat în adâncul cel mai adânc al sufletului său chipul lui Dumnezeu așa cum surprinde cu subtilitate filosoful-poet Lucian Blaga în poezia „Iisus și Mgdalena”. Deci, oricare om este „aproapele” nostru și e în puterea dată de Părintele Ziditor a-l căuta și descopri, dincolo în toate ipostazele condiției umane. E greu, uneori chiar la limita imposibilului, dar omul poate ridica această povară, înățându-se la statura menirii sale și a chemării pe care Iisus ne-a adresat-o: Fiți buni, cum Tatăl vostru Cel ceresc bun este. Poetul care a scris “Poemele luminii” imaginează pe Iisus mergând pe drum gândind la femeia pe lângă care tocmai trecuse și în ochii căreia lucea păcatul. Ceva stăruia în gândul Său și mărturisea Sieși că nu înțelesese “raza” din privirea-ai și strigătul: „Și-n mine-i Dumnezeu!” Atunci,”o undă de blândețe îi inundă deodată fața și-și zise Lui și nouă spre luare aminte: „ O soarele, divinul te-orbește cu lumina-i/ Și-atuncea când se răsfrânge în noroi…”
Pe drumul de la cetatea sfântă la cetatea blestemului
Acum, Hristos mergea de la Ierusalim spre Ierihon, un drum coborâtor de la „orașul sfânt”, binecuvântat la “orașul blestemat ”, din cer spre pământ și a văzut un om care fusese prins de tâlhari care, după ce-l jefuise, l-au bătut, lăsându-l ca mort, după care l-au părăsit, în voia întâmplării. A trecut pe lângă el un preot cunoscător și propovăduitor al legii și a rămas indiferent ca și cum simpla cunaștere a Legii îi împăca conștiința și asigura autoritaea. După el a trecut un levit, adică din seminția lui Levi, descendent din Iacob și investit cu misiunea de a oficia serviciul religios. Ambii deci cunoșteau Legea pe care se cuvenea nu doar să o propovăduiască, ci să o și aplice. Ei însă și-au văzut nestânjeniți de drum, lăsându-l pe rănit ca și cum nu existat, căci văzând, ei nu vedeau orbiți de o trufie nemăsurată. E întristăror să vezi cum tocmai cei care au datoria să păzească Legea, să vegheze la respectarea ei, o ignoră ca unii care nici nu au auzit despre poruncile date de Dumnezeu. Dar cum “toate-s vechi și nouă-s toate” nu se cade să ne mirăm și nici să ne grăbim cu observațiile critice înainte de a ne întreba pe noi care ne numim dreptmăritori creștni cât și suntem astfel cu adevărat. Răspunsul imposibil de contrazis îl aflăm în realitățile de zi cu zi care prefigurează doar faptul că mâine va fi mai rău.
În urmă a trecut și un samarinean, locuitor al Samariei, oraș palestinian cu o populație amestecată, considerată în acea vreme eretică și chiar păgână. Dacă Ierusalimul era vestit ca oraș binecuvântat, al păcii, Ierihonul era un oraș al blestemului care, fiind dărâmat, nu a mai fost reclădit. La rândul ei, cetatea Samaria a fost ocupată de Regele Asiriei care a mutat pe locuitori în Babilon și Media iar cetatea a fost lăsată păgânilor cu care s-au amestecat și, la o vreme, s-au închinat chiar idolilor. Aveau să se întoarcă la Dumnezeu, dar au rămas cu nume de străini și tratați ca atare. Este cumva, starea acestei lumi, una a amestecului nicicum prielnic promovării și respectării valorilor tradiționale în locul cărora pledează pentru noul cel iute schimbător și tot felul de rețete așa-zisa dezvoltare personală și chiar suuces indubtabil în orice domeni. Toate sunt semenele derizoriului în care, afirmă și ilustrează mulți teoreticieni, trăiește omul contemporan.
Tâlcuind această parabolă, Origen consideră că omul ce cobora îl reprezintă pe Adam căzut din rai iar tâlharii sunt puterile vrăjmașe care nu vor, cu orice preț, ca omul să se mântuiască. Preotul reprezintă Legea, levitul amintește de prooroci iar smarineanul pe Hristos. Pe calea ce duce în această vale a plângerii, omului căzut nu-i mai rămânea decât să moară străin între străini. Pentru cel căzut în drum, indiferența trecătorilor era ca o a doua moarte și poate nici nu mai spera la vreun ajutor, neputincios așteptându-și sfârșitul. Era un om oarecare, ca unul asemeni nouă, nu dintre cei mari care ar fi fost înconjurat de o suită de slujitori, de soldați care, la nevoie, să-l apere și să-i refizeze primirea cu surle și trâmbițe. Atunci, ca și acum, omul obișnuit este și rămâne ignorat de semeni, ca al nimănui și tocmai această atitudine a dus la starea de războiu al tuturor împotriva tuturor. Omul oarecare este luat în seamă doar când e nevoie de votul său sau de cine știe ce festivități de întâmpinare a măririlor lumii acesteia și, în mod sigur, la corvezi. Așa stând lucrurile cine să se oprească lângă un om căzut care nu putea fi de niciun folos și ar fi putut cel mult o povară,, deci nu avea cum trezi interesul trecătorilor. Cum trăim într-o lume a lui homo homini lupus est, nu-i de mirare un asemenea comportament deși nu ne îngăduim ușurința de a cădea în păcatul inducției incomplete și să generalizăm. Rămâne totuși constatarea amară că oamenii oarecare sunt ca ai nimănui și nu putem spune decât că nimic nu este nou sub soare nici în regimul nostru autointitulat democratic în care, vorba poetului regăsim doar “ alte măști “ ale aceiași farsă.Totuși, se pot repera semne îmbucurătoare cum o face psihologul Abigail March în lucrarea “Bine gratis”, anunțând un nou ev ce ar putea fi pus sub semnul cuvintelor lui Gabriel Garcia Marquiez: Am învățat că un om nu are dreptul să-l privească de sus pe altul, decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice.
Și cine este aproapele nostru?
Din întâmplare, pe acolo a trecut și un smarnean și, văzându-l i s-a făcut milă de el, s-a oprit și l-a cercetat, i-a legat cu grijă rănile, l-a suit pe dobitocul său și la dus la o casă de oaspeți unde l-a îngrijit în continuare cu aceiași milă. Tămăduitorul sufletelor și trupurilor noastre are leacuri felurite pentru toate bolile, dar, mai presus de toate, are cuvântul – cu un cuvânt El a legat rănile, cu altul a turnat untdelemn și cu altul vin. Era tratamentul obișnuit în acea vreme, uleiul fiind ca un pansament bun pentru refacerea țesuturilor iar vinul ca dezinfectant și tonifiant. Sf. Ambrozie al Milanului scrie că “tămăduiește prin iertarea păcatelor și curăță ca și cu vinul prin aducerea aminte ajudecății de apoi”. A petrecut acolo întreaga noapte, gata ca, la nevoie să fie aproape de bietul rănit și să-l îngrijească. Trebuind să plece, a doua zi nu l-a părăsit în grabă ci l-a înconjurat cu aceiași purtare de grijă, încredințându-se ca totul să fie spre o însănătoșire totală. Pentru asta a dat doi dinari gazdei spunându-i:” Ai grijă de el și ceea ce vei cheltui, eu, când mă voi întoarce îți voi da. ” Această a doua zi a fost tâlcuită după Psamul davidic ca ziua Învierii “ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim în ea”. Cei doi dinari sunt cele două Testamente în care Împăratul celor întru veșnicie ni le-a lăsat ca acei care vor crede să nu moară și să aibă viață veșnică. Hristos s-a răstignit pentru noi și să nu uităm nicium și nicicând că rănile sângerânde sunt păcatele pe care, iertându-le, ne-a redat destinul dintâi de cunună a creației. Suntem răscumpărați cu sângele Fiului lui Dumnezeu ca să ne îndumnezeim lepădându-ne de sinele plin de păcate, să ne asumăm crucea proprie și să urmăm Biruitorului lumii, întorcându-se la Tatăl ceresc, ne-a dăruit Pacea Sa. A făcut-o anume ca și noi, la rându-ne, iubindu-ne, să ne rugăm a fi ierați împreună să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită.
Cine este aproapele nostru? Mai întâi oricare om aflat în suferință, necazuri și nevoi, aflat într-o situație dificilă și care are nevoie de ajutor material, moral sau spiritual. Și aici, cum atrage atenția Sf. Vasile ce Mare, trebuie să luăm seama ca nu cumva, crezând că facem un bine să încurajăm cine știe ce păcate. Aproapele este, apoi, și omul care atunci când noi înșine traversăm asemenea clipe se apropie să ne ajute cu cele necesare trupești și sufletești, mai ales cu acea vorbă bună care poate mângâia sau da cele de folos. Aproape este și cel care ascultă empatic, oferind discret doar prin sugestie posibilități de remediere a răului. Împlinirea adevărată este însă doar atunci când o face “în numele Fiului lui Dumnezeu”, prea bine știind puterea pe care o are numele lui Dumnezeu. Este puterea despre care spune Păstorul Hermes spune că e “neasemuit de mare, fără hotar, susținând Universul ”. Atunci împreună fiind – cel care ajută și cel ajutat – trăiesc bucuria binecuvântată ca Hristos este dimpreună cu ei. Aproape este fie și sinele nostru pentru a conștientiza deplin de ce anume este nevoie să ne lepădăm de el spre a lua crucea proprie, toiagul veșniciei spre a-L urma pentru că pentru aceasta , “blândul nazarinean”, cum îl numea Românul Absolut. Hristos ne iese întru întâmpinare pe drumul de la Ierusalim la Ierihon sub chipul vreunui părinte sau frate, a unui copil, sau tânăr, sau adult, sau bătrân. Îmi amintesc cum odată pe drumul spre mănăstirea Crasna urca o bătrânică sprijinindu-se pe toiag, împărțind cu el greutatea urcușului. Un părinte a întrebat-o cum de urcă atâta drum singură. Surprinsă, bătrâna, îndreptându-se, a răspuns: Auzi, singură! Sunt cu Domnul Iisus Hristos. Am plecat capul în fața acestei bătrâne însoțită de Hrstos pe care ochii comodității noastre nu-L vedeau.
În această deschidere plină de lumină înțelegem de ce se spune că omul care face un bine cuiva își face bine seși. A face binele este a ne apropia de Fiul lui Dumnezeu care ne cheamă: Fiți milostivi cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este. În nesfârșita-i milostivire, Hristos ne-a dăruit pe însăși Maica Sa, Preasfânta Fecioară Maria Năcătoarea de Dumnezeu, ale cărei neîncetate rugăciuni ne dau puterea bucuriei de face tot ceea ce spune Hristos cu singura poruncă nou – Să vă iubiți i unul pe altul cum Eu ne-a iubit pe noi. De aci izvorăște nădejdea care nu moare niciodată fiindcă vine din iubirea care nu cade niciodată. Alături este statornic rugăciunea despre care poetul inimii creștine, Vasile Voiculescu scria: Strârbați genuni, la Domnul te sui /Și de-l atingi, te/ntorci îndată /Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcat/ De toate bogățiie milelor Lui.
Domnul primește postul doar înfrățit cu făptuirea milostivă
Proniator, duminica smamrineanului milostiv deschide săptămâna în care vom începe postul pentru a întâmpina după cuviință praznicul Nașterii Domnului, când, cum spune un colind, raiul și-a deschs porțile ferecate odată cu căderea primilor oameni în păcatul neascultării. Este un post al milostivirii care trimte la cel Învierii Domnului, un post al jertfei, pentru că iubirea față de aproape este ca o jertfa adusă pentru iertarea păcatelor noastre. Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne învață cu propria sa Întrupare ca Fiu al omului cî îngemănarea milostivirii cu jertfa este acea “aurea mediocritas” de care vorbea Horațiu ca fiind deodată mijloc și culme. Cu glas sfătos, Sf. Ignatie Briancianinov spune că “postul este primit de Dumnezeu atunci când vine în urma unei mari virtuți – milostenia. Postul pregătește răsplată în cer când este lipsit de fățărnicie și slavă deșartă. Postul lucrează când are întru sine o mare virtute, rugăciunea.Și cum lucrează? Nu doar că îmblânzește patimile cele trupești întru om, ci pășește în luptă cu duhurile răutății biruindu-le pe ele.” Cu ajutorul lui Dumnezeu și sub acoperământul rugător al Preacuratei Sale Maici, să stăruim în post, rugăciune și făptuiri de bine ca în noaptea sfântă să-i auzim întru bucuria inimii și luminarea minții pe îngeri înălțând imn: “Slavă întru cei de sus, pe pământ pace întru oameni bunăvoire.” Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu și Maica-I preacurată.
Elena Solunca Moise
