Fără iertare nu putem fi mântuiți. 1 septembrie – Începutul anului Bisericesc. Nașterea lui Hristos – Răsăritul nădejdii noastre. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Fără iertare nu putem fi mântuiți. 1 septembrie – Începutul anului Bisericesc. Nașterea lui Hristos – Răsăritul nădejdii noastre. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Pilda datornicului nemilostiv

Prin vremuirile ce trec de-a valma peste noi, auzim glasul de lumină a lui Hristos îndemnând să fim milostivi asemenea Tatălui Ceresc și una dintre Fericiri asigură că așa fiind, la rându-ne, vom fi miluiți. La început de an bisericesc, când Domnul își revarsă mila Sa necuprinsă în bogăția și frumusețea roadelor pământului ne este pusă înainte Pilda datornicului nemilostiv. Oricât de vrednici am fi, de Domnul nu ne-ar fi neîncetat alături, munca ar fi zadarnică așa cum o spune Psalmistul: ”De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni ziditorii; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește.” A milui înseamnă cu prioritate a ierta și Petru a găsit de cuviință să-L întrebe pe Hristos de câte ori e nevoie să iertăm. Întrebarea era îndreptățită câtă vreme Vechiul Testament stabilea să se ierte până la șapte ori câte șapte, cifra desăvârșirii, adică de un număr stabilit cu exactitate pentru omul care atunci era ”ființă spre moarte”. Hristos, Fiul lui Dumnezeu a venit spre eliberarea omului de vremelnicie iar prin Răstignirea și Învierea Sa omul a devenit ”ființă spre înviere”. Avem în minte și inimă cuvintele rostite de Hristos, când pe cruce, cu brațele întinse ca într-o supremă îmbrățișare, s-a rugat: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac!”. Cel care prin Învierea și Înălțarea Sa ne-a redat vieții veșnice i-a răspuns Întâiului chemat: ”Nu zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte”. Adică, adică produsul dintre șapte, cifra desăvârșirii și zece a perfecțiunii, adică nesfârșit de mult. Prin iertare putem lucra asemănarea cu Dumnezeu de la care primim și puterea de a o face atunci când vrem să dobândim vrednicia de a mărturisi: ”Câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și-mbrăcat”.

În Evanghelii aflăm mai multe descrieri pentru împărăția cerurilor, adică Împărăția lui Hristos, asemănată, de această dată, cu o ”socoteală” pe care Împăratul o face cu slugile sale. Domnul a dat Judecata Fiului Său, care pentru noi s-a Întrupat, Răstignit, Înviat și înălțat. ”Socoteală” este anume pentru tot ce am primit de la Domnul fără a face pentru aceasta ceva anume, revenindu-ne, tocmai pentru aceasta, a lucra darul pentru a dobândi iertarea cea eliberatoare. ”Socoteala” se face pentru faptele bune spre dobândire a vieții veșnice și pentru cele ale neascultării spre pierdere într-o relație nepărtinitoare. Odinioară se spunea ”nemitarnică”, adică incompatibilă cu orice formă de răscumpărare în afara Legii. Supus păcatelor, omul le face mai întâi în fața lui Dumnezeu de la care nu avem cum a ne ascunde și se întreba retoric David: ”Unde mă voi duce de la Duhul Tău, și se la fața Ta unde voi fugi?/ De mă voi sui în cer, Tu acolo ești/ De mă voi coborî în iad, de față ești.” Nici întunericul nu-i ascunziș căci ”întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina ei.” Între aceste păcate se disting cele față de Ziditor și față de semeni. Dacă pe cele făcute le față de cei asemenea nouă sunt la vedere și căutăm lesne îndreptarea, pe cele față de Dumnezeu, în mod paradoxal, nu le prea vedem, cum nici pe Dumnezeu ”nu este a-L vedea oamenilor”. Așa se face că ne amăgim repede că prea bine e cu putință ca nici Părintele ceresc să nu le vadă. Ne înșelăm pe noi înșine spre piere, amăgiți mereu de vrăjmaș cu otrava minciunii bine ticluite. Ce-i drept, vrăjmașului nu-i lipsește inteligența, dar se amăgește pe sine când crede că este a-tot biruitoare. Spre învățătură folositoare, Domnul a vorbit în pilde după spusa Psalmistului: ”Luați aminte poporul Meu la Legea Mea, plecați urechile voastre spre graiurile gurii Mele/Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ce au fost de la început.” Să recunoaște: toți fiind datori față de Dumnezeu și s-ar cuveni ca, asemănându-ne, să arătăm milă când se întâmplă ca semenul să nu-și poată plăti cele cu care s-a îndatorat. Nu este milă pentru cel care nu miluiește și Kant afirma că omul pentru om trebuie să fie totdeauna scop și niciodată mijloc, cum Însuși Dumnezeu are omul ca scop și nicicum mijloc.

Dumnezeu pe toate le-a adus din nemărginita-i iubire din neființă la ființă: ”El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-au zidit” iar pe noi ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa și a suflat din duhul Său peste noi. Ne-a dat toate spre purtare de grijă și ne-a încununat cu slavă. De parcă nu ar fi fost îndeajuns, omul nu s-a învrednicit a asculta singura poruncă dată tot spre folosul său și, în loc de ascultare recunoscătoare a urmat sfatul vrăjmașului și a căzut în ținutul plângerii. Locul unde fiecare își poate plăti datoria după mărimea ei și, la rându-i, poate primi ceea ce a dat într-o dreaptă rânduială. Primul dintre cei doi datornici aduși la judecată avea de restituit Stăpânului de zece mii de talanți, sumă ce pe atunci echivala cam cu patru milioane opt sute șaizeci de mii de galbeni. Împăratul este, desigur, Hristos, căruia Tatăl i-a dat judecata, ”socoteală”, cu slugile sale și este Împăratul împăraților, Stăpânul a toată zidirea, cel care vede în sufletele noastre mai bine decât noi înșine. Datornicul poate fi oricare dintre noi, căci ”nu este om fără de păcat” și cum datornicul trebuie să restituie cele luate cu împrumut, la fel păcătosul este dator cu pocăință pentru cele ce a greșit la cer și înaintea oamenilor. Domnul nu are nevoie de pocăința omului, dar o cere spre îndreptarea lui spre a-l aduce mai aproape spre biruința asupra păcatului. Pocăința se face un dar ce deschide omului drumul spre împărăția cerurilor, cum chema Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor!” Datornicul de astăzi nu avea cu ce să-și achite datoria drept care Stăpânul a poruncit să fie vândut împreună cu femeia, copii și întregul avut. Hotărârea e dură pentru că avea în vedere tot ceea dobândise în viață păcătuind și nu găsise de cuviință să se pocăiască, socotind el că i se cuveneau.

Auzind verdictul, omul s-a spăimântat și a îngenuncheat în fața lui Hristos și a zis: ”Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti tot”. Așa se întâmplă adesea când cel care greșește aleargă la stăpânul său asumându-și faptele nelegiuite, implorând iertare și făgăduind că se va îndrepta. Făgăduința e o arvună pentru viitor și este garantată de răspunderea pe care fiecare și-o asumă în momentul în care o face în Fața Domnului. Se întreba David cum anume să mulțumească pentru tot binele și răspundea: ”Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema. Făgăduințele mele le voi plini Domnului înaintea a tot poporului Său.” Promisiunile făcute se cer, deci, a fi împlinite deopotrivă în fața Domnului, ”Cel care ne-a făcut pe noi” și a semenilor cărora le suntem datori împlinind porunca cea ”nouă” dată de Hristos: ”Să vă iubiți unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi”. A făcut-o luând asupra-și toate suferințele și necazurile, toate păcatele și moartea Sa cu care ne-a eliberat de moarte. A făcut-o ca Biruitor, ”cu moartea pre moarte călcând” și Înviind nu doar că a răscumpărat păcatele, dar ne-a redat vieții veșnice care este a-L cunoaște pe Dumnezeu Singurul Adevărat și pe Hristos pe care L-a trimis ca acei care vor crede să ”aibă viață veșnică și la cunoștința adevărului să vină”.

Milostivirea Domnului față de noi cheamă milostivirea noastră față de semeni

Stăpânul de astăzi nu doar că primește a-i împlini rugăciunea, ci, mai mult, i-a șters întreaga datorie așa cum face și Împăratul împăraților cu toți păcătoșii care vin și cer din inimă iertarea păcatelor. O face și spre a-l învăța ca, la rându-i să facă aidoma cu frații săi, arătând milă, așteptând întoarcerea lui prin pocăință. Ne rugăm Maicii Preasfinte să ne ”dezbrăcăm de păcat și să robim faptei celei bune…să ne îmbrăcăm întru sfințenia curăției celei sufletești și să viem ființei celei bune.” Neîndoielnic, omul viază în toată fapta bună făcând voia Părintelui ceresc și moare cu fiecare gând pizmaș, cuvânt otrăvit de ură și faptă vătămătoare. Răul făcut altuia se întoarce asupră-ne ca ”un arc strâmb” ca spre unul ce, fără a-și da seama, se urăște pe sine. S-a făcut așa că, ieșind, datornicul a întâlnit un slujitor, asemenea lui, care îi era dator doar o sută de dinari, o sumă cu mult mai mică decât aceea de care tocmai fusese absolvit. De reținut că datornicul nu s-a gândit, fie și o clipă, a-și arăta recunoștința și acesta este întâiul semn al răutății care a prins rădăcini în sufletul său, al iubirii de sine nemăsurate. Uitând cu totul de milostivirea Stăpânului, orbit însă de dorința de răzbunare, datornicul nemilostiv îl ”strângea de gât” pe cel care îi era cu mult mai puțin dator, zicând amenințător: ”Plătește-mi ce-mi ești dator!” Spăimântătoare cuvinte din gura unuia care doar puțin înainte era asemenea lui se ruga și, mai mult, orice datorie față de un om pălește în fața celei pe care o avem față de Dătătorul de viață. Cuvintele indemne îndeosebi pentru un om care a cunoscut pe pielea lui ce înseamnă să ai o datorie și să nu o poți achita. Mai mult, nu a ținut seama că doar a Domnului este a răzbuna. Înțelepciunea poporului nostru ”creștin prin vocație”, prin chemarea Sf. Ap. Andrei, învață că dacă se întâmplă ca un om să ne facă rău, să-l lăsăm ”în plata Domnului”. Toți suntem slujitori ai Domnului, ”toți lucrul mâinilor Sale suntem și numele Lui îl chemăm” și toți, fără excepție, suntem datori Lui. Desigur sunt diferențe specifice în virtutea cărora fiecare om este unic în unitatea personalității sale și de acea nu toți cerem aceleași lucruri și, mai ales, nu înțelegem cum să ne achităm datoria.

Rugând pe Domnul, întâiul datornic a făcut-o ca făptură creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care îl înnobilează ca summumul a ceea ce a zidit până atunci. Când s-a arătat însă neiertător cu fratele său, el a decăzut de la harul divin nu s-a purtat ca un slujitor al Domnului , Cel”îndelung răbdător și milostiv”, ci mai curând ca ascultând de vrăjmaș. Se face așa că, ori de câte ori omul nu lucrează voia Părintelui Ceresc se îndepărtează de chipul lui Dumnezeu și, mai întâi, se arată fără milostivire. Asta atunci când nu o mimează după modelul fariseilor. Atunci când cei doi orbi i-au cerut lui Hristos vindecarea, au făcut-o zicând ”fiindu-ți milă de noi”. Ei nu se îndoiau de putere Lui de a-i tămădui și cereau mila ca doctorie mântuitoare. Da, omul este liber cât face voia lui Dumnezeu, dar atunci când refuză e ca și cum ar pleca spre ținutul depărtat al păcatelor izvorâte ca o apă întunecoasă din iubirea de sine, făcând din ”sinele” de care s-ar cuveni să se lepede un idol nemilostiv. Cei doi erau datornici erau și unul și altul iar Domnul a iertat de tot datoria destul de mare a omului ce i-a cerut-o. Scrie Antim Ivireanu că ”ori cinste, ori slujbă, ori bani, ori altceva de-ți este dator omul, datoria lui nu are nici o asemănarea cu datoria pe care o ai tu lui Dumnezeu”. Datoria pe care o avem e de a răspunde iubii Sale pentru noi, iubindu-L pe Dătătorul de viață și pe cel care asemenea nouă se împărtășește din roadele bunătății Sale.

În Rugăciunea pe care o înălțăm în fiecare dimineață spre Tatăl ceresc, după ce mai întâi ne rugăm pentru ”pâinea noastră cea de toate zilele” cerem iertarea păcatelor după o măsură asupra căreia trecem repede, uneori prea repede:”Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Sf. Ioan Gură de Aur apreciază că diferența între păcatele unora față de alții și cele împotriva Dumnezeu nu este mai mare decât aceea care există între noi. Adaugă și că această diferență vine de la deosebirea între persoane și mulțimea păcatelor fiecăruia. Apare atunci firească întrebarea: ”Pentru ce dacă se întâmplă ca să fim văzuți de cineva, ne oprim și nu mai continuăm, dar de Dumnezeu care privește neîncetat nu ne este frică: de fapt spunem și facem lucruri fără rușine?” Sau, mai grav inventăm circumstanțe atenuante, care au dus la cunoscuta zicală după care ”cine se scuză, se acuză”.

Judecata începe, nu se putea altfel. cu casa lui Dumnezeu după spusa lui Ezechel: ”Începeți cu locul Meu cel sfânt” și primul chemat a fost cel care datora mai mult, pentru că, primise mai mult, fără a se gândi nicicum să facă într-un fel spre a-și achita datoria dacă nu în întregime, cel puțin în parte. Acum nu avea cu ce să plătească și Stăpânul, drept fiind, făcut o ”socoteală” corectă când a poruncit să fie vândut el împreună cu soția, copii și cu întregul avut. Nu era vorba atât de restituirea datoriei în sine, cât spre a-l determina să deprindă a cere îndurare pentru că, altfel, l-ar fi vândut fără a sta pe gânduri. Cu mult mai mult decât achitarea datoriei, Domnul dorește îndreptarea omului, prin stăruința ca pe viitor să facă asemenea Lui, adică să-l determine a-și însuși ”datoria” de a ierta ca, la rându-i, să fie iertat. Cuvântul ”datorie” vine de la a ”da” și se întreba retoric Sf. Ap. Pavel, ce avem noi care să nu fie de la Dumnezeu. O chibzuială sumară dezvăluie că întreaga datorie nu este altceva decât bucuria de a trăi împreună cu cei dragi, împărțind cu ei darurile primite de la ”Cel bun, îndelung răbdător și Mult-milostiv, căruia îi pare rău de răutățile oamenilor”. Atunci, sluga a căzut în genunchi închinându-se și implorând o păsuire: ”Doamne, îngăduie-mi și-ți voi plăti.” E primul semn că a înțeles, în sfârșit, răspunderea ce-i revenea pe care până acum o ignorase total gândind că ”toate îi sunt permise”.

Ce a făcut Stăpânul? În nemăsurata-i milostivire, nu doar că l-a eliberat, ci i-a iertat și datoria în întregime, lăsând-ne să vedem în acest Stăpân pe Însușii Fiul Lui Dumnezeu care a venit pe pământ să dezrobească tot omul de urmările păcatului care sfârșesc în moarte. În cei zece mii de dinari sunt cuprinse toate păcatele oamenilor făcute din neascultare și continuate prin obișnuința cea rea poftelor grabnic alergând spre nelegiuire. Noi și astăzi cerem Tatălui Ceresc în fiecare dimineață și, nu odată, chiar peste zi, să ne ierte păcatele, așa cum a făcut Fiul Său Întrupat în Fiu al Omului, adică, după cuvintele Sf. Ap. Pavel ”ștergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile Lui și l-a luat din mijloc și l-a pironit pe cruce”. Rugându-se ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”, Hristos ne-a eliberat de povara cea grea a greșelilor și a făcut-o primind Botezul lui Ioan și apoi Răstignirea pe Cruce.

Stăpânul l-a absolvit de datorie, însă sluga nerecunoscătoare nu a rostit un cuvânt de mulțumire, prefigurând astfel ceea ce avea să se întâmple. Cel care se roagă pentru iertare și primește, dar nu este recunoscător se aseamănă celui care ignoră că Rugăciunea împărătească ne învață să cerem a ne ”ierta greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Cum iertarea este semnul distinctiv al iubirii, înseamnă că, în fapt, încalcă porunca ”să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe semenul tău ca pe tine însuți”. În virtutea iubirii de sine, datornicul a cerut iertare, dar neiertând pe fratele său, s-a făcut urâtor de Dumnezeu. Altfel spus, s-a lepădat cu fapta de cele spuse cu gura. În Pateric este o poveste despre un tânăr învățăcel care, certat fiind cu un frate, i-a spus duhovnicului că nu-l poate ierta nicicum. Văzând că nu-l poate convinge în vreun fel anume, duhovnicul i-a propus să spună împreună rugăciunea Tatăl Nostru. Zis și făcut. Când ucenicul a spus ”Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, bătrânul l-a oprit zicând: ”Nu așa fiule”, ci ”și nu ne ierta greșelile noastre precum nici noi nu iertăm greșiților noștri”. Înțelegând, tânărul a căzut în genunchi zicând: ”Iartă-mă părinte că am greșit!” Din acea clipă și-a iertat fratele, dându-și seama că fără iertare, semnul suprem al iubirii, nu există mântuire, cum pilduiește Însuși Hristos, care pe Cruce s-a rugat să fie iertate păcatele celor care-l răstigneau: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.” Apoi, cum știm a spus cu liniște ”Săvârșitu-s-a” și ”Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”. Când îți dai sufletul în mâinile Domnului, moartea dispare și se ivesc zorii Învierii.

Nimic însă nu l-a înduplecat pe datornicul nemilostiv și l-a trimis degrab în temniță pe cel care îi era dator. Spre luare aminte, Hristos arată că neiertând fratelui o datorie cu mult mai mică, nemilostivul a avut parte de ceea ce i se cuvenea – și-a anulat deopotrivă pedeapsa și darul. Sf. Ioan, Cel cu Cuvintele de Aur consideră că o datorie, cea mică, era către un frate iar a doua, cu mult mai mare era față de Stăpân, ”una a primit o iertarea totală; cealaltă a cerut amânare și nu a primit ce a cerut ci a fost aruncat în închisoare”. Aflând, Stăpânul s-a mâniat și ”l-a dat pe mâna chinuitorilor până când își va fi plătit datoria”. adică un timp nedefinit pentru că datoria față de Dumnezeu nu o avem cum plăti. ”Chinuitorii” nu sunt alții decât îngerii care ne vor acuza în fața Judecătorului Nemitarnic pentru răul făcut.

Pentru prima oară, încheind Pilda, Hristos nu a spus cum o făcea îndeobște Tatăl vostru, ci ”Tatăl Meu” pentru că astfel de oameni nu se pot fi numiți fiii ai lui Dumnezeu, ”Cel Bun, Îndelung-răbdător și Mult-milostiv”. Cutremurător gândul că nemilostivii se privează pe ei înșiși de bucuria de a numi ”Tatăl nostru” pe Cel al cărui Fiu îndeamnă: ”Fiți buni cum Tatăl vostru Cel Ceresc Bun este”. Acum Hristos spune ”Tatăl vostru Cel ceresc”, Același cu Tatăl Său din care ”s-a născut dinainte de toți vecii”. Oricât de mare și dureros ar fi, răul, are un sfârșit inevitabil – moartea. Binele, bunătatea se face sinonimă cu desăvârșirea deschizându-se veșniciei, drept care se spune că oricare ”bine” este răul ”mai binelui” și poate fi depășit în orice clipă. Nu e ușoară despărțirea de sine, lepădarea de tot ce-ți este în fire, dar răsplata este mai mare și, cel mai important, nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu. Degrab, ne vine în ajutor Maica Fecioară Născătoare de Dumnezeu și sfinții care au făcut pe pământ voia Tatălui ceresc. Așa ne putem face urmași ai lui Hristos răspunzând cu fapte îndemnului Său:”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârșit este”. Încercând și perseverând a fi bun, omul este împreună lucrător cu Dumnezeu și dorind aceasta, dimpreună cu medicul isihast și poetul martir Vasile Voiculescu, să ne rugăm:

și pururi numai Și acum cu Tine,

Nu căzut lânced la picioare-Ți să visez,

Ci în universala Ta Facere de bine

Întreg să mă desfășor și să lucrez,

Pune-mă la toate muncile iubirii,

În jugul Milei Tale să trag în hău

Cu Tine nu mă cuprind ostenelile firii

Mă odihnesc într-un zâmbet al Tău.

Atunci ”puterea se face împreună lucrătoare cu voirea” și dobândim vrednicia de a binemerita a fi însemnați cu lumina Feței lui Hristos prin care să vedem lumina cea neînserată a împărăției cerurilor. Doamne, ajută-ne ca. având necontenit inima îndatorată față de tot binele pe care îl reverși asupra noastră, să dorim și cu ajutorul Tău, al Maicii Preasfinte să lucrăm tot ceea ce, fiind bineplăcut Ție, să fie de folos fratelui nostru ca împreună să înălțăm imn: Aliluia, Aliluia, Aliluia.

Elena Solunca Moise

1 septembrie – Începutul anului Bisericesc

Nașterea lui Hristos – Răsăritul nădejdii noastre


După rânduiala din străbuni, am încheiat anul bisericesc cu așezarea în raclă a omoforului Maicii Domnului, care ridicată la cer, nu a părăsit lumea, ci rămâne de-a pururi maica noastră pentru că, după înviere, arătându-l pe Ad. Ioan, ”ucenicul cel iubit” i-a spus mamei Sale: ”Iată fiul Tău”, iar lui ”Iată mama ta”. De atunci suntem fiii ai Maicii Sfinte mereu sub acoperământul binecuvântat al rugăciunilor ei. Am prăznuit astfel Adormirea Maicii Domnului ,a cărei putere este dimpreună lucrătoare cu voirea îndemnându-ne: ”Faceți tot ce spune El”. adică Hristos care a dat porunca nouă a Iubirii care ne face împreună lucrători cu Dumnezeu. S-a întâmplat ca și de această dată, apostolul Toma să nu fie împreună cu apostolii, fiind plecat să propovăduiască Evanghelia în India. Se grăbea să ajungă, când a văzut cum trupul Preacinstitei Născătoare era înălțat la cer, la Fiul Său întru înveșnicirea vieții. A dat să spună ceva, și atunci, Maica Sfântă a lăsat să-i cadă omoforul pentru a-l încredința pe cel ce se îndoise de Învierea lui Hristos că își urmează Fiul în ceruri.

Sf. Dionisie Exigul – model de intelectual creștin

Astăzi cinstim pe Sf. Cuvios Dionisie Exigul despre care Casiodor scria că ”a păstrat credința ortodoxă cu sfințenie de-a lungul întregii sale vieți, smerenia inimii, dragostea față de Dumnezeu și de oameni”. De neam scit și-a însușit un caracter roman și cunoscător al ambelor limbi a cercetat cu râvnă toate Cărțile Sfinte încât se spunea că era mereu pregătit să răspundă îndată și cuviincios la toate întrebările. A respectat toate regulile monahale și era mereu pregătit să ajute pe oricine avea nevoie, postea mult fără să facă nici o apreciere față de cei care nu o făceau fără să se considere o clipă a fi superior cuiva a decis canonizarea lui în ziua de 1 septembrie. Din bogata-i operă, amintim doar traducerea a numeroase texte de dogmatică, însoțite de substanțiale comentarii personale cum sunt cele din scrierile Sf. Grigorie de Nisa. Sf. Chiril al Alexandriei”, o colecție de canoane a primelor patru sinoade ”apostolice”, patru din cele ecumenice și mai multe din cele locale. I se atribuie și traduceri din textele Sfinților Atanasie ce Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa ș.a.

Pe departe, se consideră contribuție fundamentală, stabilirea ”cronologiei erei creștine”, pornind de la anul nașterii lui Hristos, ”începutul nădejdii noastre”, fixând-o pentru anul 754 sau 753 de la întemeierea Romei. Această cronologie a fost adoptată mai întâi în Italia, apoi în Anglia, Franța și s-a extins în toate țările.

La propunerea PF Daniel, Sinodul Munteniei și Dobrogei a inițiat demersurile necesare pentru a statua canonizarea Sf. Cuvios Dionisie și, prin hotărârea cu Nr. 5070 din 2008 s-a aprobat ca numele Sf. Dionisie Exigul să fie consemnat în Calendarul Ortodox pentru ziua de 1 septembrie. De atunci, începem anul bisericesc cinstind acest Sfânt al cărui contribuții teologice sunt egalate doar de smerenia pe care ne-a dăruit-o ca pildă vrednică de urmat. O pildă despre care sf. Isac Sirul spunea că este premergătoare harului. Se naște din ascultare și se manifestă în spiritul de discernământ ce dă vederii perspectiva dezvoltării viitoare. Viața și opera Sf. Dionisie Exigul corespunde cum nu se poate mai bine definiției pe care Sf. Ioan Gură de Aur o dă smereniei care ”nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine adevărat păcătos, ci smerenie este când cel ce știe că a făcut multe și mari fapte bune, să se considere păcătos și nemerituos”. Ca să înțelegem cum se cuvine amintim că Sf. Ap. Pavel scria că, de fapt, nimic nu avem noi fără a fi dat de la Dumnezeu. Cum nu există om care să nu fi primit ”talanții” săi (cel puțin unul) ne rămâne a-i înmulți urmând îndemnul lui Hristos: ”Fiți. dar voi desăvârșiți, cum Tatăl vostru cel ceresc, desăvârșit este”. Începând un an nou pe care ni-l dorim a fi unul cu sănătate și cu bună sporire în fapte ziditoare. Așa să ne ajute Dumnezeu și Maica Fecioară să ne fie alături în tot ce facem spre a-i urma cuvintele: ”Faceți tot ce vă spune El”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.