”Trăiesc dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine”. Gând de duminică la Învierea fiului văduvei din Nain - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

”Trăiesc dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine”. Gând de duminică la Învierea fiului văduvei din Nain – de Elena Solunca Moise

Tinere, ție îți zic: scoală-te!”

de Elena Solunca Moise

Ca o adiere Rilke amintește: ”Mare e moartea, peste măsură/ Suntem ai morții cu râsul pe gură/Când arzătoarea viață ne-o credem în toi/Moartea în miezul ființei râde de noi.” E așa dintru începuturi de când primii oameni nu au luat seama de porunca divină, supunându-se vorbelor diavolului care l-au dus la moarte. Atunci au conștientizat că vremelnicia începe în acel ”aici”, locul căderii de unde și veșnicia își reintră în firescul ei. De aceea avem ”utopii”, lăsând a înțelege că binele visat este altundeva, într-un alt loc, iar despre timp doar că fuge ”ireparabil”. Cu moartea pe cruce Hristos ne-a dăruit pacea Sa pe care o putem afla doar urmându-I după ce mai întâi ne-am lepădat de sinele ”prund de păcate”. David jelea spunând ”Că El a cunoscut zidirea noastră…Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște locul lui”. Apostolul Iacob scria și el ca un ecou: ”Căci ce este viața noastră? Abur care se arată puțină vreme și va pieri”. Moartea rămâne marea taină a omului și, pentru mulți un destin iar înțelepții noștri bătrâni spuneau că fiecare că este dator cu ”o moarte”. Presimțind adevăruri de nepătruns, în ”Mortua est”, Eminescu scria că ”Pe palida frunte nu-i scris Dumnezeu”. Așa este căci Părintele ceresc nu a făcut omul pentru moarte și e firească durerea care însoțește pe cel ce părăsește viața, cu atât mai mult când este un tânăr și plecarea lui e adesea percepută ca nedreaptă. Tot David spune că viața omului e de șaptezeci de ani, de vrea Domnul, optzeci iar mai mult, chin și durere,De ce atunci tristețe și lacrimi? Sf. Ioan Gură de Aur crede că este respectarea unei datini, după ce Apostolul neamurilor atrăgea atenția: ”întristează-te însă nu ca un necredincios” ca unul care nu știe de înviere. Și Hristos a lăcrimat la aflarea veștii că prietenul său Lazăr a murit și încă de patru zile. A plâns ca om, dar ca Fiu al lui Dumnezeu l-a înviat.

Odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea nu este sfârșitul, ci duce spre înviere într-o restaurare a condiției umane ca să folosim o expresie consacrată de Părintele Stăniloae. Cu puterea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus a făcut minuni pe care nimeni nu le văzuse până atunci și nici de atunci între ele învierea celor trei morți – a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr, singurul care este și amintit cu numele care îi desemnează destinul ”Dumnezeu ajută”. Gândul trimite la etapele vieții, fiecare cu păcate specifice dar toate netezind drumul spre judecata de apoi. Minunea învierii fiului văduvei din S-a petrecut în primul an de propovăduire a lui Hristos, îndată după ce vindecase sluga sutașului, lăudându-i credința îngemănată cu smerenia și mila pentru cel în suferință,chiar dacă îi era subordonat. De această dată, se îndrepta spre Capernaum și a intrat în Nain și cum nu era decât un singur drum înverzit nu avea cum să intre decât pe poartă.

Cel ce este Calea, Adevărul și Viața era însoțit de mulțimea care fusese martoră însănătoșirii slugii sutașului iar acum împărtășeau durerea mamei căreia îi murise singurul fiu și, văduvă fiind, rămânea fără nici un sprijin la bătrânețe. Atunci, Hristos, ”Cel blând și smerit cu inima” s-a apropiat și a zis: ”Nu plânge”. Cuvintele contrariază pentru că e greu să le spui unei mame îndurerate de pierderea singurului și odată cu acesta orice speranță de viitor să nu verse lacrimi de durere. Cum avea să se vadă, cuvintele nu erau, nici de departe, doar o mângâiere, ci o vestire înainte a ceea ce urma să se întâmple și care arăta puterea Fiului Omului de a pune pe îngenunchea moartea. Fără să aștepte răspuns, pe dată a continuat imperativ: ”Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. Deși mort, tânărul a auzit, s-a sculat și a început să vorbească. Înțelegem astfel minunea ca o adeverire convingătoare că tot ceea ce nu este cu putință pentru om, la Dumnezeu este, cum toate sunt cu putință la El și pentru cei care cred în El cu sufletul curat gata să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu.

Spre această minune L-a îndreptat nehotărnicita iubire față de om, dar nu a omului abstract al filosofilor, ci al omului concret cu felul propriu de a fi, cu suferințele, necazurile, speranțele sale. În fața lui Dumnezeu nu suntem egali, suntem unici și destinele pot fi asemănătoare dar nicicând identice, trase la copiator. Acum e de înțeles drept că în plânsul mamei nu prea era loc de speranță. Peste aproape trei ani și Fiul lui Dumnezeu avea să fie răstignit, să moară pe cruce și să fie înmormântat. Sf. Fecioară Maria, mama lui Dumnezeu și văduva din Nain trăiesc o aceiași dramă. Atunci, prea bine cunoscând durerea tăinuită în tăcere a mamei Sale, i-a spus, arătând spre Ioan: ”Iată fiul Tău”, iar ucenicului iubit ”Iată mama ta”. Biruitorul morții celei veșnice, Fiu al lui Dumnezeu avea și puterea să nu moară, dar era nevoie de învierea omului în integritatea lui –atât trupește cât și duhovnicește. Apostolul neamurilor spune deslușit: învierea noastră din moartea păcatelor la viața cea veșnică a fost principalul scop al Domnului Iisus Hristos pentru care s-a făcut jertfă. Este cum și mărturisim în botez, când, îngropați cu El, înviem cu El și ne îmbrăcăm cu El în haina veșniciei. El ne-a dat putere să ducem spre moarte veșnică păcatele și ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu și frați ai Săi, împreună moștenitori ai vieții veșnice care este ”a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. ”A cunoaște” cu sensul de a se uni cu Hristos cum spunea Sf. Ap. Pavel: ”Trăiesc dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine”. Noi suntem vii atât cât Hristos e viu în noi și nu răstignit, cum fi-va până la sfârșitul veacurilor cum îl vedea Pascal. Spunem la botez că toți care ne botezăm cu Hristos ne-am și îmbrăcat, adică am dobândit puterea de a fi fiii ai lui Dumnezeu și, în consecință, trebuie să trăim într-un alt fel, întru duhul Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul”; e nevoie să trăim ”în Duh și adevăr”, despărțindu-ne definitiv de minciună cu tot ce decurge din ea și care venind de la diavol este minciună și moarte. Mântuitorul, căruia, cum spune, i s-a ”dat toată puterea în cer și pe pământ” ne cheamă să-I urmăm și făcând-o primim putere spre a sfinți numele lui Dumnezeu slujind Adevărul care eliberează de moarte. Pentru asta se cuvine a renunța, mai înainte de toate, la mânie, care nu este niciodată un bun sfetnic și a fi răbdători, blânzi și buni. Spunând văduvei ”nu plânge” a spus tuturor celor de față, sfințind astfel toată familia îndurerată care s-a simțit unită în suferință ca o răscumpărare durerii. Întristarea este firească dar numai între niște limite – est modus în rebus.

Cu Hristos, omul este ființă spre înviere

Ne amintim că, în Vechiul Legământ, Domnul a lăsat să bolească pe copil pe care i l-a născut femeia lui Urie și el a postit și s-a rugat, a petrecut o noapte întins pe pământ cu care părea a se fi făcut una. Când după șapte zile copilul a murit, slugile se sfiau să-i de vestea grea cât viitorul pierdut, dar au făcut-o căci nu aveau încotro. Atunci s-a ridicat, s-a spălat și a mers la templu. Întristarea este în firea lucrurilor dar să n-o facem cu dramatismul celor fără de credință. Hristos întărește credința că omul este o ființă spre înviere și când ucenicii lui Ioan L-au întrebat dacă este el sau să aștepte pe altcineva a răspuns: ”Mergeți și spuneți lui Ioan ceea ce ați văzut și ați auzit: că orbii văd, slăbănogii umblă, leproșii se curăță, surzii aud, morții învie, săracilor li se bine-vestește”. Toate erau semnele venirii lui Mesia proorocite de Isaia: ”Că Domnul M-a uns(cu sens de trimis) să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți dezrobire și celor prinși în război liberare”. Toate le-a făcut după rânduială, moartea fiind, cum scria Sf. Ap. Pavel, ”ultimul dintre vrăjmași care va fi doborât”.În altă parte: ”Așa este și învierea morților. Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune…Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc…Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba” atunci când trâmbița va vesti sfârșitul.

Văzând tânărul înviat, mulțimile s-au spăimântat, reacție firească atunci când omul întâlnește o taină de nepătruns pe care o vede dar continuă să rămână în afara ei fără să știe cum a fost posibilă și nici anume ce poate urma. Sf. Ap. Pavel povestește și el cum ”a fost răpit până la al treilea cer”, adică până la rai și a ”auzit cuvinte pe care omul nu ar fi putut să le rostească”.La rându-i, Petru, întâiul chemat, sfătuia să petrecem cu frică ”toată vremea călătoriei noastre prin lumea aceasta ca ”niște oameni înfricoșați”. Învierea tânărului din Nain dă temei acestei frici față de marea taină ce mereu e în fața noastră pe care nu avem a o pătrunde fiind venită de la Dumnezeu. E acel ”cutremur” despre care a vorbit în secolul trecut Kierkegaard și Heidegger care și definea omul ca ființă spre moarte, ”Sein zum Tode”. Văduvei din Nain i se pregătise o nesperat de mare bucurie în care se revelează taina că doar trupul este muritor în timp ce sufletul trăiește și plângerea după cei dragi este una înmiresmată de speranță. În cele din urmă, orice despărțire este spre revedere, iar ultima este cum spun francezi ”a Dieu”, la Domnul. Cel ce este fără de început și sfârșit și rostuiește rugăciunile pentru cei adormiți. Acum se întâlneau în lumina învierii Fiul Sf. Fecioare cu fiul văduvei; viața a întâlnit moartea ce avea să fie biruită întru veșnicie, prin Învierea lui Hristos. Altfel, cum spunea Sf. Ap. Pavel zadarnică ar fi credința noastră și la fel propovăduirea apostolilor.

Hristos s-a apropiat, a atins sicriul iar toți s-au oprit așteptând minunea care nu a întârziat și după ce Hristos a spus adresându-se direct ”Tinere, ție îți spun scoală-te”. Tâlcuind necesitatea ca Hristos să fi atins sicriul și nu era suficient Cuvântul, Sfinții Părinți au spus că o asemenea nevoie era pentru ca toți să vadă că Hristos era Dumnezeu întrupat, trup și duh, Cuvânt al Vieții biruitoare, biruitor al morții. Și Toma, după Înviere, a vrut să-l atingă pe Hristos, să pună degetul pe rănile Sale spre a se convinge și uimit L-a mărturisit pentru prima oară: ”Domnul meu și Dumnezeul meu”. Văzându-l pe tânăr înviat, poporul a dat mărturie că ”Proroc mare s-a ridicat între noi și Dumezeu a cercetat pe poporul Său. Și a ieșit cuvântul acesta în toată Iudeea și în toate împrejurimile” iar oamenii au înălțat cuvânt de slavă și veste s-a dus pretutindeni.

Cele petrecute sunt și de această dată spre înțelepțire pe care Domnul o dă tuturor celor care o cer și ea este dată cu mână largă și fără mustrare și ne amintim că Mântuitorul a avut cuvinte de mustrare doar pentru farisei. Fariseii de atunci ca și cei din toate timpurile este nebunie înaintea lui Dumnezeu și este scris că ”El prinde pe cei înțelepți în viclenia lor” cum Hristos a făcut-o adesea făcând ca ei înșiși să se prindă în cuvântul în care voiau a-L prinde în cuvânt. Spus-a Domnul spre o trebuitoare luare aminte că ”frica de Dumnezeu este înțelepciune și depărtarea de rău este pricepere” și spre aceasta nu doar că ne-a îndemnat dar ne și ajută necondiționat. Domnul rămâne mereu alături de cel care face voia Sa cum a fost odinioară cu Sf. Mare Proroc Ilie care dă mărturie pentru toate veacurile ce fi-vor că ”Dumnezeu este viu”. El însuși a arătat-o atunci când, rugându-se râvnitor, Domnul a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului.

Ne întâlnim iar cu mila lui Dumnezeu, cuvânt întâlnit foarte adesea, dând măsura acestei stări ființiale, numit de Sf. Ap. Pavel ”Yahweh, iubitor de oameni, îndelung-răbdător și mult milostiv” sau, în altă parte ”iubitor, iertător, negrabnic la mânie, bogat în milă și îndurare”. Psalmistul negăsind să compare cu ceva mila lui Dumnezeu de nemăsurat scrie: ”Pe cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult Dumnezeu a îndepărtat fărădelegile noastre, pe cât de departe sunt cerurile de pământ atât de mare este mila Lui spre cei care se tem de El”. Cum ar putea omul să-și exprime recunoștința pentru toate bunătățile. David zice :”paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema/ Făgăduințele mele le voi plini Domnului înaintea poporului Său”. Hristos îndeamnă: Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc , desăvârșit este”. Fiind făcuți după chipul și asemănarea Sa avem acest potențial și Hristos ne-a arătat cum îl putem activa prin lucrarea voii Părintelui Ceresc. În Evanghelia lui Matei spune: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este”, lăsându-ne a zări milostivirea ca fiind echivalentă cu desăvârșirea și astfel putem fi împreună cu El de-a pururi. La fel este de adevărat și faptul că, lipsa milei față de semen este depărtare de Dumnezeu. Putere de origine divină, mila aduce cu ea și alte calități pe care, de-am vrea și putea să le însușim am reuși cu adevărat să sfințim numele Ziditorului cum o fac îngerii din ceruri. Recunoaștem un creștin adevărat și nu doar se numește astfel după milă, blândețe, răbdare, generozitate. Cu o precizare pe care o găsim la Sf. Ap. Ioan: ”Să iubim nu doar cu vorba, nici numai cu limba, ci cu fapta și adevărul”. Înainte îl avem pe Hristos spre a-L urma iar de această dată vedem cum, văzând-o pe văduvă ”i s-a făcut milă de ea”. Toate au fost date la o parte pentru că în fața suferinței și morții nimic nu mai are valoare a rămas mila Sa ca expresie concretă a înțelepciunii Sale pe care poporul ce stătea de față a recunoscut-o zicând că ”Proroc mare s-a ridicat întru noi că a cercetat Domnul poporul Său”.

Revine fiecăruia a arăta milostivire neînvăluită în cine știe ce gânduri și interese străine pentru ca, la judecată de pe urmă să auzim: ”Veniți și binecuvântați Tatălui Meu , moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Și explică ”flămând am fost și mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și mi-ați dat să beau; străin am fost și m-ați primit…” iar când ei au întrebat când s-au întâmplat toate acestea, Hristos a spus: ”Întrucât ați făcut unuia dintre acești mai mici frați ai Mei, mie mi-ați făcut”. Hristos se mărturisește ca frate mai mare cu grijă pentru ceilalți. Frăția nu mai este una de sânge care să amintească de Cain și Abel, ci una în Duhul Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul care a grăit prin prooroci,” Mai spune Mântuitorul că ”Milă voiesc și nu jertfă” pentru că mila este o formă a jertfei de sine din egala dragoste față de Dumnezeu și semenii noștri. Ca și alte ori, să ne însoțim cu poetul și medicul martir Vasile Voiculescu să ne rugăm în fapt de zi:

Doamne, inima nu-mi e bună de nici o treabă

Prea am ținut-o-n piept numai podoabă

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la școală

Am cruțat-o și a rămas nepricepută, goală…

Doamne, eu nu mai îndrăznesc s-o îndrept,

Numai singur Tu de-acum poți…

Te-aștept/ Intră Doamne, acolo la ea în piept.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.