Gând de Duminică – a Sfinților Români. Evlavia – temeiul de neclintit al credinței strămoșilor noștri - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Gând de Duminică – a Sfinților Români. Evlavia – temeiul de neclintit al credinței strămoșilor noștri – de Elena Solunca Moise

Un popor, ca orice om atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie

și cât poate să urmeze învățătura lui Iisus (Simion Mehedinți)

Ne amintim că atunci când Hristos a spus ucenicilor toate câte urmau a se petrece, Petru, cu autoritatea celui mai mare a spus ”Milostiv fii Ție! Să nu se întâmple una ca aceasta”. Hristos i-a replicat aspru cum nu-i stătea în fire: ”Mergi înapoia Mea satano”, pentru că nu Petru era cel care vorbea, ci acela în al cărui nume e perpetuată nume despărțirea de Dumnezeu, diabolon. Sunt cuvinte care mărturisesc necesitatea Jertfei, ca preș al răscumpărării și a pregătirii pentru moarte. Nu însă moartea în sensul sfârșitului definitiv, irevocabil al definiției omului ca ”ființă spre moarte”, Sein zum Tode,ci moartea spre înviere, Judecată a tuturor și spre noua Împărăție care nu va avea sfârșit. Eliberarea de moarte nu se face de la sine și nimeni nu va putea fi eliberat de moarte fără o pregătire anume. Se spunea că viața e o pregătire pentru moarte, acum Hristos dă veste cea nouă a pregătirii pentru înviere și viața veșnică. Spre a fi deplin înțeles, Mântuitorul face comparația cu bobul de grâu care nu se poate înmulți decât pus în pământ și moare pentru a se înmulții în spicul ca un cântec de slavă. Mai mult, această înmulțire trece de cele pământești și cuprinde raiul ca loc al răsplătirii pentru faptele care dau reala măsură a omului ca roade ale vieții sale. Cuvintele ce urmează pot fi pentru unii prilej de rătăcire, de fapt prilejuind o mai temeinică înțelegere a unor contrarii necontradictorii: ”Oricine a lăsat case sau frați sau surori, sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarine pentru numele meu, înmulțit va moșteni în viața veșnică”. Mai întâi, cuvintele nu sunt spuse doar ucenicilor, care părăsiseră deja toate, ci tuturor oamenilor fără vreo discriminare. Toți vor fi primiți în Ierusalimul cel de sus, unde va fi închinare veșnică, fără ca diferențele specifice dintre oameni să dispară într-o masă amorfă, indistinctă. De fapt asta o vedem cu prisosință în viețile sfinților atât de diverse ca întreaga natură creată unde, cum se spune nu există nici două frunze la fel. Omul nu-și pierde sinele, ci se leapădă de el, conștient pentru ce o face, preschimbându-l în Cruce ca scară ce duce spre rai. Toate, într-o sistematizare unitară le aflăm în Fericiri cuprinzător exprimate în ultima dintre ele ”Fericiți veți fi când vă vor prigoni și vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru mine. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri”. Ce fericire poate fi aceasta? Aceea de a face voia Tatălui ceresc, așa cum îngerii o fac în ceruri, asemănându-ne lor cum au făcut-o de-a lungul anilor atâția și atâția sfinți despre care spunem că ar fi având chip de om. Adică chipul lui Dumnezeu care dăinuie ca un imn de slavă arcuind-se în curgerea timpului după cuvintele tainice ale rugăciunii ”facă-se voia Ta” cum și Hristos în grădina Ghetsimani s-a rugat ”Părinte, dacă este cu putință fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”

Cu autoritatea celui mai mare, Petru a spus: ”Iată noi am lăsat toate, și Ți-am urmat Ție, cu noi ce va fi? Așa este și Hristos le-a spus că la Judecată ei Îi vor fi alături. Oare erau ale lor? Sfântul Apostol Pavel se întreba retoric ce are el care să nu fie de la Dumnezeu și, extinzând se întreba când nimic nu este care să nu fie dar al lui Dumnezeu, de ce se laudă ca fiind ale lui. Când pâinea și vinul pregătite se oferă lui Dumnezeu ca Cinstite Daruri, preotul spune ”Ale Tale dintru ale Tale Ție îți aducem, de toate și pentru toate” . Ca un adevărat ”scandal pentru rațiune sună și cuvintele care urmează după care acel care iubește pe tatăl său și pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Sună doar ca un ”scandal” dar nu este astfel pentru că sunt rostite de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care e ”Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut nu făcut prin care toate s-au făcut”. Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenția că nu trebuie să asimilăm dragostea față de Dumnezeu cu aceea față de părinți pentru că Tatăl ceresc e și Tatăl părinților noștri cum va fi și cel al copiilor noștri. De aceea Apostolul Neamurilor spune că pacea lui Hristos care copleșește toată mintea, este dată tuturor care cred nu poate fi dată decât unui credincios nu și unui necredincios pentru simplul motiv că al doilea, lipsit de credință fiind, nu are cum să o primească. Filiația este în principal a credinței în virtutea căreia toate devin posibile celui care o nutrește ca o putere care nu este întrecută decât de dragoste și împlinită în speranță.

Suntem ai binelui prin care lăsăm la o parte tot ce este rău”

Hristos și-a ales ucenicii dintre cei mai simpli oameni, pescari anume ca nimeni să nu se poată lăuda cu cele trupești, între ei pe Petru și pe Andrei mai întâi care împreună vor fi hărăziți a ”fi pescari de oameni”. Apoi, învățătura evanghelică se întemeiază pe două principii – cuvânt și faptă – primul venind de la Dumnezeu iar al doilea fiind rod al ascultării de Părintele ceresc arătându-se nu odată ca minuni. Cele mai multe erau însănătoșirile iar atunci când cei binecuvântați întrebau ce pot dărui ei în schimb, cel mai frecvent răspunsul era același: ”Pe tine pentru Hristos”. Asta pentru că cineva l-a iubit iar existența noastră este fericită pentru că Dumnezeu s-a milostivit de noi. ”Nu suntem ai vremii așa încât să fim dizolvați de timp…Mai degrabă suntem căutători ai celor de sus. Suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte tot ce este rău…suntem ai Mântuitorului, prin care am recunoscut pe cel distrugător”. Pilduitor pentru iubirea lui Hristos a fost și sfârșitul – condamnat la crucificare pe o cruce în formă de X, care de atunci îi și poartă numele. Cum era vestit pentru minunile sale, au fost mulți dintre cei tămăduiți care au cerut să-i fie ridicată pedeapsa. Atunci, întâiul care a dat vestea aflării lui Mesia, se ruga cu înflăcărare, socotind că e un semn că jertfa sa nu era primită:”Stăpâne nu lăsa ca Andrei cel legat de lemnul Tău să fie iarăși dezlegat. Nu mă da nerușinat! Iisuse, pe mine cel legat de taina Ta, nu mă lăsa vrăjmașului Tău să mă dezlege pe mine de harul Tău, că cel ce este mic să nu umilească pe cel ce a cunoscut măreția Ta”.

Numit și Odiseu Evanghelizator, Andrei nu a lăsat o operă scrisă, dar circulă o serie de texte apocrife din care cel care a spus lui Petru și lumii întregi ”L-am aflat pe Mesia” apare ce propovăduitor și făcător de minuni, apostol și martir ce și-a scris opera cu fapte ce i-au consacrat numele cu litere însuflețitoare în istoria creștinismului. Într-un anume fel, putem spune că Apostolul Andrei, cinstit la 30 noiembrie, a deschis seria sfinților români sărbătorit ca o încununare în ajunul Marii Uniri prin care poporul nostru și-a impus lumii recunoașterea ca fiind, cum spunea Părintele Stăniloae ”latin prin formare și creștin prin vocație”. Un călător străin ajuns pe meleagurile noastre nota că a găsit aici un creștinism ”sui generis, bazat pe lirism și omenie”. Un lirism care, foarte probabil, îl făcea pe împăratul Hadrian să-și mărturisească fascinația când asculta cu deosebită încântare după cum scrie Marguerit de Yoursenar. De reținut și faptul că la noi creștinismul a apărut și s-a dezvoltat cumva organic ca și cum Hristos era așteptat fiind acel ”Am aflat pe Mesia” din cei mulți care ”candidau” la această calitate, Când din închisoare Sf. Ioan Înaintemergătorul a trimis vorbă lui Hristos dacă El e cel așteptat sau să aștepte pe Altcineva, răspunsul a fost al faptelor, anticipând cuvintele Sf. Ap. Iacob că ”credința fără fapte este moartă”. Cât de puternic ancorat era creștinismul în cotidian o ilustrează și faptul că românii se adresau unii altora zicând creștin sau creștină arătând că acest pământ este unul sfințit de modul lor de a fi – vrednici și talentați în timp de pace, viteji greu de învins când luptau pentru apărarea dreptei credințe și a pământului într-o unitate nedezmințită. Unitatea care îndreptățește cuvintele lui Mircea Vulcănescu după care, dacă prin absurd poporul român dispare, ce se va naște pe acest pământ, român se va chema. Sfințenia care l-a determinat să rostească cuvintele testamentare: Să nu ne răzbunați, ca și cum aceasta ar fi văduvit existența de una dintre dimensiunile ei.

Sf. Andrei – ”Odieseul evanghelizator”

Pentru modul de a trăi creștinește aduc mărturie datinile și obiceiurile, faptul că țăranul – om al țării nu venit din altă parte – se însemna cu semnul crucii la începutul și sfârșitul fiecărei munci, nu se așeza și ridica de la masă la fel, la intrarea în sate așijderea, la fântâni, pe case ca un semn de legiferare nescrisă dar ca mărturie a vieții sale. În mentalul românului pare a fi mereu prezentă chemarea lui Hristos drept care atunci când cineva suferă vreun necaz recunoaște zicând ”păcatele mele” ca și cum ele aduc pedeapsa, adică refuzul de a-l mărturisi pe Hristos prin fapte. Sf. Augustin scrie că Dumnezeu are nenumărate forme de a ne aduce pe calea mântuirii, de multe nu suntem conștienți mereu, lăsând-ne duși de ele, dar de mărturisit, mărturisește limba în expresii de felul ”așa mi-a dat mie Dumnezeu”. Omul mărturisește pe Dumnezeu aici pe pământ iar la judecata din urmă Hristos va mărturisi cum spune: ”Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit/Gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine”. Atunci Hristos spune limpede, numindu-i frați mai mici, că lor făcând-le, au făcut Lui și de aceea rostește ”Veniți, binecuvântați Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Păstrând proporțiile, cei care nu au făcut aceasta vor auzi ”Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, nici Mie nu mi-ați făcut”. Și va fi așa că drepții vor merge la viața veșnică iar ceilalți numiți ”blestemați” la osânda veșnică. Până atunci, avem la îndemână pocăința spre a fi pregătiți să întâmpinăm ”împărăția cerurilor” care este mâncare și băutură, ci dreptate și bucurie în Duhul Sfânt”. Spre aceasta îndeamnă Hristos când spune ”Vino după Mine”, mărturisește adică pe cine urmezi în viață pentru că nu poți sluji deodată lui Dumnezeu și lui Mamona. A lupta pentru dreapta credință este a o mărturisi nu a învăța sau, cum ar fi spus Sf. Mircea Vulcănescu a vorbi ”în” nu a vorbi ”despre”. Împreună le găsim în tradiție care, cum spunea Constantin Rădulescu Motru este pentru cultură ceea ce sângele este pentru viață, tradiția fiind în acest caz mărturisitoare și învățătoare. A vorbi ”în” este trăire mărturisitoare ce transfigurează prezentul înveșmântându-l în veșnicie, în timp ce a vorbi ”despre” păstrează o anume prospețime dar o văduvește de viitor: ”Schimbați această viață dureroasă, inutilă, nebun, mincinoasă, goală pieritoare și trecătoare, pieritoare,prietenă a plăcerilor, sclava timpului, slujitoarea beției, însoțitoarea desfrânării…ațâțătoarea uciderilor..grăbiți-vă spre cele de dincolo, dincolo de lege, dincolo de cuvânt, dincolo de plăcerile amare și nelegiuite, pline de toate durerea”. Mai departe ”căutați ceva ce este mult mai valoros decât voi, mă aveți pe Mine (adică pe Hristos!) și tot ce este al meu este și al vostru”. Adică, Domnul Iisus Hristos.

Temeiul credinței – integritatea rațiunii și curățenia inimii

Ajuns pe aceste ,meleaguri ca să vestească ”Evrika Mesia”, ”Am găsit pe Hristos”, Sf. Andrei a găsit un neam a cărui mentalitate era pregătită pentru a primi Vestea cea Bună a învățăturii lui Hristos care nu se asemăna cu niciuna de până atunci propovăduind noua pruncă a Iubirii aproapelui, dar nu cum o făceau fariseii ca ”neam” ci a celor aflați în necazuri, suferințe nevoi, care sunt apropiații noștri fiindcă de ei trebuie să avem grijă mântuitoare. Spunea Apostolul cum că ”o credință neîntinată, nu este întărită de mulțimea de cuvinte, ci de integritatea rațiunii și a curăției inimii” Când după minunile făcute, oamenii cercau a-l răsplăti cu bani, refuza categoric și la insistențele: Ce să vă dăm: Răspundea cu siguranță ” pe tine pentru Hristos”. De aici o concepție despre viață care transfigurează viața pregătind-o a trece din vremelnicie spre veșnicie. De atunci chemarea ”Vino” e adresată oricărui om, nu ca o poruncă severă ci ca un îndemn bine-cinstitor pentru că, oricâte de mult am cunoaște ne rugăm: Miluiește-ne pe noi Doamne, miluiește-ne,/ Că nepricepându-ne la nici un răspuns / Această rugăciune îți aducem Ție: Miluiește-ne!” Și cum ar putea fi altfel căci dacă ne-am imagina știința ca o sferă în expansiune, va trebui să recunoaștem că extensia ei mărește spre infinit numărul punctelor de contact cu infinitul. De aceea, chemarea ”Vino”, adresată fiecăruia dinte noi și, cum scria Sf. Casian ”Dumnezeu ne ocrotește și ne îndrumă în așa fel, încât chiar fără voia noastră ne duce spre mântuire”. Răspunsul s-ar cuveni a fi ascultarea și recunoștința, pe care făptuindu-l străbunii au sfințit pământul din care suntem făcuți și pe care ne purtăm viața de ”aici” spre aceea de ”dincolo”, căci ei nu prea foloseau cuvântul moarte. Pe toți îi purtăm într-o alinătoare mângâiere în Acatistul dedicat lor: ”Celor ce din neamul nostru s-au învrednicit a dobândi prin nevoința și sângele lor darul sfințeniei, fiind astfel slava neamului nostru înaintea lui Dumnezeu și oamenilor ce pururi mijlocesc înaintea tronului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, să le strigăm: Bucurați-vă sfinților toți, care ați strălucit pe pământul țării noastre”. Și au fost mulți și nenumărați, din toate categoriile sociale – de la vlădică la opincă – dar recunoașterea lor a venit târziu poate dintr-o înțelegere profundă a sfințeniei ca smerită taină pentru că ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, de la Tine Părintele Luminilor, și ție slavă și mulțumită înălțăm – Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. De aceea hotărârea Sinodului din 20 iunie 1992 ca a doua săptămână de după Rusalii să fie dedicată Sfinților români este un necesar de recunoaștere a unor mari oameni care au sfințit numele Domnului pe pământul pe care,ne-a lăsat să ne înveșnicim viața. Să rămânem cu Valeriu Gafencu, unul din sfinții închisorilor care îndeamnă:

Nu plângeți că mă duc de lângă voi,

Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi

Cu hoții în același cimitir

Căci crezul pentru care m-am jertfit

Cerea o viață grea, o moarte de martir

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.