Mila lui Dumnezeu este cu noi în veac. Ce a însemnat vindecarea a doi orbi și a unui mut. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Mila lui Dumnezeu este cu noi în veac. Ce a însemnat vindecarea a doi orbi și a unui mut. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Spunem întru mărturisire ”Să lăudăm pe Domnul că este bun că în veac este mila lui” și nu mai puțin spre luarea aminte că dragostea Lui este fără de sfârșit, că nu dorește a i se aduce jertfă cum se făcea în Vechiul Testament. Când a trimis ucenicii la propovăduire, Hristos le-a spus să vestească tuturor că ”milă voiesc iar nu jertfă”. David și mărturisea Ziditorului ”jertfă n-ai vrut dar trup m-ai întocmit”. Este încriptată aici nevoia de pocăință, de ștergerea păcatelor, cum chema Sf. Ioan . Mila rămâne în veac ca o permanență, expresie nemijlocită a iubirii lui Dumnezeu pentru om, una care, spune Apostolul neamurilor ”nu cade niciodată”. Ea nu cade niciodată și o putem recunoaște în tot și toate dar mai ales în minunile în care se vădește netăgăduita Sa lucrare. Așa vedem că, după ce a vindecat pe slăbănogul din Capernaum, apoi pe femeia cu scurgere de sânge, care doar atingându-se de haina Lui a dobândit vindecarea, a înviat pe copila dregătorului Iair. Trei vindecări, trei minuni în trei momente ale vieții – copilărie, maturitate și bătrânețe, Toate petrecute după desfășurarea firească a lucrurilor, Hristos necăutând nicicând și niciun lauda, ci vindecarea fără osebire a oricărei suferințe și ștergerea necazurilor. Vestea se răspândise repede încât mulți erau cei care recunoșteau deschis că asemenea lucruri nu se mai pomeniseră, o mărturisire indirectă că Acela care le făcuse era Fiul lui Dumnezeu. ”Cel care vrea milă și nu jertfă” i-a zis femeii ”Îndrăznește fiică, credința ta te-a vindecat”. Îndrăznește pentru că ce făcuse nu era nedrept și nici de rușine câtă vreme era încredințată ferm că numai Fiul lui Dumnezeu putea face o asemenea lucrare ce pentru om era cu desăvârșire imposibilă. Credința în Dumnezeu cel Viu și Milostiv a făcut minunea pentru că ”toate sunt cu putință celui ce crede”. Dar, cum vom vedea ceva mai departe, la fel de important este și ”în ceea ce crezi”, așa cum creștinii se regăsesc în credința în Dumnezeu Cel slăvit în Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Să ne amintim cei care pe vremea Proorocului Ilie se rugau la Baal, credeau și ei, dar într-un idol, care ca toți idolii nu are duh iar noi știm că ”Duh este Domnul” iar cei care i se închină o fac ”În Duh Și Adevăr”. A urmat o altă minune, aceea a învierii fiicei lui Iair, prima dintre cele trei făcute de Mântuitor. Despre toate se dusese vestea în tot ținutul așa încât nu e de mirare, că după ieșirea din casa lui Iair, a fost întâmpinat de doi orbi și un mut, care L-au întâmpinat rugându-se: Miluiește-ne pe noi Fiul lui David. Pe drept, Hristos era ”Fiu al lui David‘ atât ca descendent direct din împăratul și psalmistul cât și ca urmaș al credinței lui nestrămutate.
De această dată au adus un om mut, având diavol, știind că Hristos poate vindeca orice boală, inclusiv să pună pe fugă demonii. Au făcut-o cei din jur, fiindcă el nu avea cum o face singur legat de neputința lui iar ei s-au îndurat și l-au dus la Hristos. El făcuse minunile fără ca nimeni să ceară pentru că Fiu al lui Dumnezeu s-a arătat împlinind profețiile după cum se poate vedea din Profetul Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament. Toate minunile au fost făcute din voia Sa, la cuvântul Său, cele de până atunci – cum a fost învierea fiului văduvei din Sarepta a fost făcută de Sf. Ilie prin rugăciune stăruitoare. Mai apoi, sfinții au primit darul facerii de minuni prin post și rugăciune stăruitoare. Bunăoară, Isaia scria că ”Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va vorbi limba gângavilor”. Scrisese David că ”Minunat este Domnul întru sfinții Săi” sau, în altă parte ”Dumnezeul nostru în cer și pe pământ care faci minuni”. Întemeiată pe revelație, credința creștină se întărește prin minuni și mărturisea tot David cum mare este știința lui Dumnezeu, ”este înaltă și nu o pot ajunge”. Am putea spune că suntem înconjurați de minuni dar nu avem întotdeauna ochii cu care să le vedem și să aducem slavă lui Dumnezeu pentru toate câte ni le dăruiește. Acela care le recunoaște simte cum credința crește cu fiecare și atunci îl iubește mai mult pe Dumnezeu într-un urcuș spre lumina fără de sfârșit. Cei mai mulți dintre hermeneuți văd în cei doi orbi cele două Legăminte – primul cu Moise căruia Dumnezeu i-a spus ”Eu sunt Cel ce sunt” păstrând ca sub un văl taina divină; al doilea Hristos, ”Lumina lumii” care îl ridică vălul spre dobândirea vieții celei veșnice care este ”a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe cere L-ai trimis”. De aceea vălul s-a ridicat iar orbii au devenit conștienți de starea lor de a fi în păcate.

”Credeți că pot să fac Eu asta? Da, Doamne”

Plecând deci de la casa dregătorului spre casa, doi orbi, ținându-se după Iisus au strigat: ”Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David” și Mântuitorul i-a întrebat pe față, cum până atunci nu a mai făcut-o: ”Credeți că pot să fac eu asta?”. Ei au răspuns hotărât, fără umbră de îndoială: ”Da Doamne”. S-a refuzat slavei deșarte și a mers cu ei într-o casă din apropiere, unde le-a redat vederea, după care a poruncit să nu spună la nimeni. Anume a făcut-o pentru ca toți să vadă că nu-și dorea slavă de la oameni, ci să-i mântuiască. Ei au primit credința prin auz cum avea să spună mai târziu Apostolul neamurilor. Ar putea nedumeri faptul că, de această dată nu le-a spus să nu spună nimănui, ci să meargă și să dea veste ce le-a făcut Dumnezeu lor. Aici smerenia lui Hristos deschide un generos orizont pentru a aduce îndreptățita slavă lui Dumnezeu. Au adus apoi un om mut, având diavol, foarte probabil și surd pentru că adesea cele două infirmități se însoțesc. Faptul că vorbește doar de muțenie înștiințează că vrăjmașul îi legase limba și, în consecință și sufletul care să mărturisească. A vedea și vorbi, a da mărturie pentru ceea ce vezi cum Apostolul Toma, după înviere, a dorit să vadă și să pipăie urma rămasă după împunsătura cu sabia, vederea fiind, în cele din urmă, o formă de pipăit. Iată cum orbii, surzii și muții aduc slavă lui Dumnezeu vestind cum prin Lumina lui Hristos vedeau lumina obișnuită iar limba pe care tot vrăjmașul o legase a fost vindecată putând vesti cele petrecute în opera de ”restaurare a omului”cum scria Părintele Stăniloae. El a vindecat deopotrivă pe toți cei care au venit și i-au cerut dar și pe cei care nu puteau a o face, neputința lor fiind în sine o rugăciune. A unit întru binecuvântare Evanghelia, vestea bună cu vindecările. Rămâneau ca de obicei fariseii, cei cu inimă împietrită a nu recunoaște și, mai mult, a spune cum ”cu domnul demonilor scoate demonii”. O aberație mai mare nu este cu putință căci demonii au cum fi izgoniți de cei care însuși i-au trimis în oameni.
Plenar se impune aici mai cu seamă un înțeles de-al cărui adevăr să ne lăsăm cuprinși ca de o îmbrățișare părintească – să facem din viață o rugăciune și întruparea ei să fie pe drept cuvânt mântuitoare. Deslușim astfel că taina iubirii este una a Crucii, a jertfei de sine ca împlinire de sine, a sfințirii ca izbândă a frumuseții ca sublimul adevărului. Așa putem înălța glas de biruință: ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bună-voire”. Avem nevoie de Dumnezeu în fiecare clipă așa ca odinioară Toma, după ce trecând prin ispita îndoielii cu ajutorul lui Hristos L-a mărturisit pentru toate veacurile: ”Domnul meu și Dumnezeul meu” Pentru Sandu Tudor îndemnul Evanghelistului Ioan este de a face din viață o rugăciune spre a crește ”spre a fi extrem de frumoasă în ochii lui Dumnezeu și a oamenilor fapta ta cea mai adevărată și mântuitoare”. Ne învață Hristos că dăruirea de sine desăvârșită este în jertfa de sine, singura care, adevărată fiind, aduce cu sine adevărata mântuire. Fără jertfa de sine, mântuirea nu este împlinită și spre ea au purtat toate minunile lui Hristos întru Împărăția ce va să vină, una fără de sfârșit fiind mereu renăscătoare din sine; Împărăția Fiului lui Dumnezeu ”născut, nu făcut, prin care toate s-au făcut”. Să facem din viață o rugăciune cum ne-a învățat și Părintele Dumitru Stăniloae care, la despărțire ne spunea de fiecare dată: ”Să ne rugăm”. Acestea au fost și ultimele cuvinte pe care ni le-a adresat când a fost să plece la Domnul și asta pentru că în rugăciune nu există moarte ci o trecere de la lumea de aici spre de dincolo. Vasile Voiculescu, prieten de taină, personifică rugăciunea spunându-i:
Străbați genuni, la Domnul te sui
Și, de-l atingi, te-ntorci îndată
Înapoi la cel ce te-a trimis, încărcată
De toată bogăția milelor Lui

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.