Sfinții martiri Brâncoveni sau Românii așa cum erau. Corespondență de la Mănăstirea Surpatele de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfinții martiri Brâncoveni sau Românii așa cum erau. Corespondență de la Mănăstirea Surpatele de Elena Solunca Moise

Martiriul – expresie a sfintei înțelepciuni

de Elena Solunca Moise

 

Cinstim astăzi cu o cuvenită evlavie pe Sfinții martiri Brâncoveni, care au găsit mai de preferat să moară decât să lepede credința primită de la străbuni una cu iubirea de neam și țară. După consemnarea cronicarului Del Chaiaro, Constantin Brâncoveanu, fiind dus la Constantinopol împreună cu familia sa, a rostit pentru veacurile ce vor să vină:„dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răsbunătoare a judecății divine.” Cuvintele au valoare testamentară unind datoria cu mila, lăsând Domnului judecata care rămâne pentru de-a pururi ”Celui ce a făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor”. Până la ieșirea din țară au avut ca însoțitori pe câțiva boieri credincioși, domnitorul fiind însoțit de Bălașa, fiica sa și ea arestată împreună cu domnitorul martir. Călătoria a ținut vreo trei săptămâni și, odată ajunși, aveau să constate cu surprindere că nu au fost duși, cum se așteptau, la unul dintre palatele sale, ci direct ”într-un loc întunecos”, anume la închisoarea Edicule (Cele șapte turnuri). După cum scrie Gheorghe Șincai, aici aveau să fie dezbrăcați de hainele domnești și, împreună aruncați în celulă ca ultimii dintre cei mai mari răufăcători. Îl însoțeau și cei patru fiii – Constantin, Ștefan, Radu și Matei pe care ca un părinte animat de grijă iubitoare avea să-i încurajeze mângâietor zicându-le: ”Iată, toate avuțiile mele și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele…Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seama la moarte.”

Să nu ne pierdem încai sufletele”

I-a îndemnat apoi:”priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici nu vă clintiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…” Atunci, împăratul poruncit mai întâi să fie tăiat capul fiilor, ca durerea domnitorului să fie mai atroce și au început cu cel mai mic după care, la fel de nemilos a continuat cu ceilalți și, în cele din urmă l-au decapitat pe Constantin Brâncoveanu. Trupurile au fost aruncate în apa mării și găsite de niște credincioși creștini care le-au pregătit toate cele ce se cuvin pentru o cuvenită înmormântare. Împotriva domnitorului au fost aduse nouă capete de acuzare după cum au fost consemnate de Del Chiaro. I se imputa astfel, în primul rând, corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sfântului Imperiu Roman, pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale, că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor. Urmau în ordine cumpărarea a mai multor moșii, dintre care pe una plănuia să construiască un mare palat, pentru sumele pentru sumele depuse la Viena și Veneția, că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său, că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu-și permisese să le achiziționeze și că ar fi bătut monede de aur în Transilvania. Ca și cum nu era îndeajuns, după sângeroasa crimă, capetele au fost puse în vârful unor săbii iar către seară trupurile le-au fost aruncate în marea Marmara. Pronia dumnezeiască a făcut să fie găsite de câțiva greci care le-au îngropat pe o insulă din largul mării. În anul 1720, văduva sa, Marica a adus trupul soțului său în țară și l-a înmormântat după datină la Biserica Sfântul Gheorghe nou din București, ctitorită de domnitor. Pentru ca turcii să nu afle că trupul domnitorului era în țară, lespedea care acoperea mormântul nu a fost inscripționată și Doamna Marica a hotărât să i se scrie numele cu caractere chirilice. Inscripția avea să fie descoperită abia în anul 1914.

În anii 1932 și apoi în 1985, cu prilejul efectuării unor cercetări arheologice, s-au făcut demersurile necesare ca osemintele să fie identificate de o comisie de specialiști coordonată de Virgil Drăghiceanu. Tot în 1985 au fost inițiate și lucrări de consolidare de o comisie coordonată de arheologul Panait I Panait. Cripta avea să fie redeschisă în 12-15 mai 2014, prilej cu care s-au găsit trei sicrie și într-unul dintre ele a fost găsit un craniu pe care erau urme ce corespundeau descrierilor existente în documente, iar altele erau puse în formă de cruce. Într-un alt sicriu erau rămășițele pământești ale soției și ale fiilor săi. Cercetarea a fost inițiată de Patriarhia Română și întreprinsă de o echipă de la Muzeul Municipiului București în colaborare cu specialiști de la Institutul de Antropologie ”Francisc Rainer” al Academiei Române.

La împlinirea a trei secole de la martirajul Domnitorului, Biserica Ortodoxă Română a luat osemintele pentru a le așeza într-o raclă specială urmând un ritual consacrat. Astfel, mai întâi osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei și mir, anume din cel care se pregătește odată pe an la Joia Mare. Apoi osemintele au fost așezate cu grijă într-o pânză mai rezistentă cu mare atenție să fie respectată cu fidelitate anatomia lor. Capul înfășurat separat într-o pânză specială. În sfârșit, toate au fost așezate într-o raclă de argint special făcută pentru aceasta și care avea în mijloc o porțiune mică descoperită prin care să poată fi văzute osemintele sfințite. Cu aceasta s-au terminat cele necesare ca osemintele să poată fi numite, din acest moment, sfinte moaște și să rămână în biserică.

Să nu vie primejdie pământului”

Pe departe, aceasta a fost grija cea mai mare a domnitorului: ”să păzească țara de stricăciunile tătarilor, să nu facă, mai ales să nu robească pe cineva și să nu răpească ca niște lupi pe oameni de oameni ce sunt acei valvari”. Un program înțelept necontenit în atenția domnitorului care a dovedit, în acest scop, o înțelepciune politică aparte și a favorizat o domnie foarte lungă, Când se întâmpla, și nu odată, ca o primejdie să fie peste măsură de mare, ”lua drumul codrilor, ascunzându-se în munți”. Scrie Radu Greceanu cum ”în tot chipul Domnul muncea și se nevoia ca și pe nemți fără primejdie să-i scoată, și pe tătari să-i oprească să nu intre în țară ca să nu calce și ei și să o prade și să o robească.” Era neobosit și, de fiecare dată, după trecerea primejdiei, se îngrijea ca fiecare să-și reia locul cuvenit după rânduială și pretutindeni să domnească o bună învoială. Suntem datori să subliniem că, în absolut tot ce făcea, nu s-a încrezut niciodată doar în forțele proprii, nici pe loialitatea supușilor sau vitejia armatei și a cerut neîncetat și osârduitor cerând ajutor de la Dumnezeu Cel A-tot-milostiv. Se povestește cum, într-un an au reușit să scape de invazia lăcustelor doar prin rugăciune și post, făcând sfeștanii în tot locul pe unde fuseseră insectele blestemate.

Datori suntem a spune că Domnitorul – Martir nu și-a dorit sieși puterea spunându-le boierilor când l-au propus: ”Dar de ce aș vrea eu domnie, de vreme ce eu sunt Domn la casa mea? Nu-mi trebuiește să fiu” Zis-au boierii: ”Ne rugăm nu ne lăsa țara să intre alți oameni, sau răii sau nebunii să o strice”. Cum toți doreau, a adăugat: ”Dacă poftiți toți, mi-e voia și mie să-mi dați jurământ înaintea lui Hristos precum veți fi cu dreptate, iar de va veni o primejdie domniei mele despre vreo parte să stați cu mine toți”. Răspunzând că așa vor face, au depus un jurământ, au zis Amin, iar apoi s-au închinat în fața icoanei. Antim Ivireanu, mitropolit al Țării Românești, și el canonizat, spunea că ”se roagă lui Dumnezeu cu căldură ca să dea putere dintru înălțimea locașului Său și prealuminatului nostru domn, pe care pronia Sa l-a ales și l-a pus peste acest norod, ca să poată chivernisi cu înțelepciune, să țină întreaga turmă ce i s-a încredințat în mulți ani luminat cu fericită sănătate și s-o apere de lupii cei văzuți și nevăzuți.”

Dreptate și milă

O altă dimensiune a înțelepciunii sale a fost asocierea dintre dreptatea și milă pe care a căutat s-o respecte cu rigoare, deși, mai târziu, pe vremea comunismului această preocupare a fost negată vehement din meschine interese politice. A avut una dintre cele mai îndelungate domnii din istoria noastră, caracterizată de specialiști ca fiind una păcii, dezvoltării vieții culturale și spirituale favorizată cu prisosință de pacea pe care a reușit să o mențină cu o abilitate diplomatică pilduitoare. În respectul credinței străbune creștin-ortodoxe a creat condițiile unui climat prielnic vieții religioase în integritatea sa. Peste veacuri dau mărturie fără tăgadă numeroasele locașuri religioase cărora le-a ctitor și binefăcător intrate în patrimoniul nostru cultural. Această adevărată efervescență spirituală a favorizat afirmarea unui stil arhitectural nou, ce-i poartă numele; un stil eclectic în compoziția sa dar și cu numeroase trăsături de originalitate care l-a impus în istoria artei.

Aceiași atitudine de cumpătare a caracterizat și politica externă, evitând poziții extreme cum ar fi fost apropierea prea de Imperiu Otoman care recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. A avut o abilitate cu totul specială în dobândirea bunăvoinței turcilor, plătindu-și dările în mod regulat și, nu odată suplimentând cu sume importante funcționarii sultanului. Toate aveau să-i aducă supranumele „altın bey”, prințul aurului. În paralel a înființat un fel de rețea de agenți și spioni în întreaga Europă, care îi aduceau informații la zi de pe întreg cuprinsul continentului. Așa a reușit să informeze taberele rivale ca să-și asigure cu abilitate o poziție stabilă care, pe cât posibil, să nu fie vulnerabilă. Nu a stat deoparte nici față de principatele surori și astfel,a intervenit nu odată în problema domniei din Moldova. În Transilvania influența a fost mai mult culturală concretizată în editarea și răspândirea tipăriturilor și ctitorirea unor așezăminte religioase.

Confirmat și reconfirmat pe viață în domnie – în 1699 și 1703, conștient însă mereu de precaritatea poziției ce o deține, domnul a stăruit neobosit să-și asigure în străinătate un refugiu unde să se adăpostească față de turci. Și totuși, în cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fără milă și mazilit în aprilie 1714 ca apoi să fie dus forțat împreună cu întreaga familie la Constantinopol. Aici a fost supus unor torturi de o bestialitate greu de imaginat, forțat să-și lase întreaga avere turcilor. Execuția a fost împlinită în ziua de 15 august 1714, împreună cu el fiind cei patru fii ai săi – ConstantinȘtefanRadu și Matei – și sfetnicul Ianache Văcărescu. Un sfârșit tragic și nemeritat la care au contribuit din plin și intrigile dibaci gândite și grabnic făptuite de membrii familiei Cantacuzino. Pentru felul martiric în care au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în anul 1992. Reținem pentru veacuri crezul mărturisit și împlinit cu asupra de măsură:

”Slujba mea este să îndur nevoile și să rabd năpăștile și chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos și al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credința, pentru Una și Sfânta Ortodoxă și Apostolească Biserică și deopotrivă pentru țara noastră”. Invocându-l pe Sf. Pavel, Apostolul neamurilor care spunea că ”nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte nici orice altceva nu-l va despărți de Hristos” domnitorul martir încheia o viață destinată dăinuirii peste veac a neamului noștri că ”nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de mărirea pe care o va da Hristos. Acum, dară, dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.

Cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”

Cuvintele sunt adresate, deopotrivă și nouă, trăitorii într-un timp al mărșăluirii globalizării, când mulți dintre noi se întreabă îngrijorați: Încotro ne îndreptăm? Să fim încredințați că răspunsul va fi dat de Dumnezeu după credința noastră măsurată în fapte mărturisitoare de slavă Celui ce ne-a dăruit Lumina. Se povestește că atunci când a fost martirizat era în postul mare când în fiecare zi se face rugăciunea Sf. Efrem Sirul și că se ruga: Doamne și stăpâne al vieții mele/Duhul trândăviei, al grijii de multe al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie/ Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei mi-l dăruiește mie slugii Tale/ Așa Doamne Împărate dăruiește să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu”. De osândit, nu a osândit pe nimeni și prin toate, îndelungata sa domnia rămâne în istoria noastră ca una în care datoria și mila s-au întâlnit, când a biruit frumusețea ca ”sublim al adevărului” tăinuit de sufletul poporului nostru binevoitor față de semeni nutrind credința că pe noi aici ne-a lăsat Dumnezeu spre a-i împlini voia sfințind pământul. A încercat s-o facă sfințind pământul din care e făcut și pe care își poartă pașii vieții, pentru că, arăta Nichifor Crainic, sfințenia este vocația omului. Constantin Brâncoveanu ne-a lăsat o moștenire deosebit de valoroasă, martirajul său fiind, paradoxal, o biruință chiar dacă însângerată dar de o demnitate ce ne e pildă. A avut dușmani dar s-a bucurat de prietenia unor mari oameni de cultură cum a fost Antim Ivireanul.

Cinstindu-i astăzi memoria să ne arătăm vrednici de martirajul său urmând cuvintele adresate tinerilor și întregului neam românesc: punem în suflete noastre cuvintele pe care, adresate fiilor care le-au împlinit:

“Nu vă clintiți în credința ortodoxă pentru viața pentru viața și lumea aceasta! Căci nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici de mărirea pe care ne-o va da Hristos.”

Un cuvânt de cinstire pentru Doamna Maria Brâncoveanu, aceea care i-a stat alături cu dragoste demnă de o familie creștină împărtășind iubitoare nevoința mucenicească a bărbatului, condamnată pe viață la închisoare, pedeapsă pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu nu a înfăptuit-o în întregime, revenind în țară la sfârșitul anului 1716, îngrijindu-se de așezămintele mortuare ale celor atât de dragi ei cărora din voia dumnezeiască le-a supraviețuit. Când Domnul a chemat-o a plecat alături de cei atât de dragi cărora li s-a adăugat fiind împreună cu ei consacrată ca martir și astfel rămânând în memoria neamului nostru. Recunoscători pentru tot ceea ce au făcut, pentru dragostea de Dumnezeu și neam, devotamentul cu care și-au împlinit misiunea, ne plecăm inimile și genunchii considerând că ne revine nobila datorie de a-i cinsti prin fapte vrednice de a la înălțimea dăruirii lor sfințitoare. Cum spune Sf. Vasile cel Mare ”sfinții nu au nevoie de laudele noastre, dar noi avem nevoie să ne aducem aminte de ceea ce au făcut ei, spre a nu uita ceea ce suntem noi datori a o face”. Și pentru toate, ne alăturăm în aceste clipe de recunoscătoare aducere aminte cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, rostite adesea de Sf. Constantin Brâncoveanu: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Explicație foto la imaginea de la Sf. Mănăstiri Surpatele:

Înscris în șirul monumentelor istorice și având hramul Sfânta Treime, ansamblul mănăstirii Surpatele din județul Vâlcea este menționat documentar în anul 1512, zidirea fiind atribuită unor boieri din neamul Buzeștilor. Doamna Maria Brâncoveanu a refăcut biserica din temelie a zidit clădirile anexe necesare și a înzestrat-o cu păduri, pământ și odoare scumpe. Până în anul 1873 aici a fost o bogată activitate duhovnicească și culturală. Se aflau aici mai multe bisericești și tot aici, între anii 1837- 1850, Anton Pann a fost profesor de muzică și tot aici a tradus o seamă de cărți religioase. Cu timpul, Mănăstirea s-a deteriorat și a suferit daune din cauza numeroaselor alunecări de teren, fiind, în cele din urmă, părăsită pe parcursul a 57 de ani. În anul 1926, cinci maici mai cu tragere de inimă au venit aici să reanimez viața duhovnicească și cu eforturi greu de imaginat au reușit să elibereze terenul de dărâmături. A urmat reconstrucția și astăzi se înfățișează ca un valoros monument de arhitectură brâncovenească, cu o pictură originală neretușată a cărei valoare este recunoscută de specialiști și admirată cu evlavie de toți credincioșii care vin spre închinare și rugăciune. Memoria Sfinților Martiri Brâncoveni este perpetuată și de icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare căreia azi închinându-ne înălțăm rugă:

Născătoare de Dumnezeu prin tine deținem semnele cele nemincinoase ale învierii noastre

Prin Tine Împărăția cea cerească nădăjduim să o dobândim

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.