De ce a cantat Eminescu "Deşteaptă-te, Române!" inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat. CARTEA TRECERII (VII) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

De ce a cantat Eminescu „Deşteaptă-te, Române!” inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat. CARTEA TRECERII (VII)

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Astazi, 14 ianuarie 2010, de la ora 14.30, autorul investigatiei noastre, profesorul Nae Georgescu, va conferentia la Muzeul Literaturii Romane. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) am prezentat EPOPEEA ERIZIPELULUI, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat in cele mai mici amanunte sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare,dupa Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu, urmeaza:

III. CONCORDANŢE COSMĂNESCU

Notesul poetului

Textul lui Dumitru Cosmănescu despre uciderea cu o piatră a lui Eminescu în ziua de 15 iunie 1889 se publică în Universul la 28 iunie 1926, şi provoacă reacţia doctorului Vineş care vine să restabilească adevărul ştiinţific, după cum pretinde, într-o revistă de specialitate, România medicală, peste 5 ani,  la 1 iunie 1931. Peste încă 3 ani, în 1934, Gheorghe Potra va publica o a doua „expertiză ştiinţifică”, de data aceasta într-o broşură – care va fi întâmpinată cu mari rezerve de către G. Călinescu. Vom ajunge, în documentarul nostru, şi la anul 1934 – dar acum este momentul, credem, să revenim la amintirile lui D. Cosmănescu, întrucât doctorul Vineş  le discută numai parţial luând din ele ce-i convine  şi ce spune că se potriveşte cu fişele sale medicale.

D.Cosmănescu pare vulnerabil  acolo unde afirmă că poetul l-a luat la o plimbare prin curtea institutului  pentru a-l învăţa să cânte „Deşteaptă-te, Române”. De ce tocmai acest imn, cum să înţelegem exaltarea patriotică a poetului în acest context spitalicesc? Să fie un patriotism acuzat în contul lui Eminescu, în virtutea naţionalismului scos cu atâta insistenţă din opera sa ziaristică mai ales după Primul Război Mondial?

O amintire mai veche, chiar din 1889, a unui alt apropiat al lui Eminescu,  vine să ne atragă atenţia că lucrurile trebuie înţelese aşa cum sunt, că este foarte credibil ca poetul să fi cântat într-adevăr imnul lui Mureşanu şi în stabilimentul din Str. Plantelor. Este vorba de textul lui Ilie Ighel, redactor la Fântâna Blandusiei (revistă scoasă de prietenii poetului), care l-a vizitat  în sanatoriu. Redăm mai întâi fragmentul care interesează, dar vom insista întrucâtva pentru că este un moment foarte important privind modul cum se face, la noi, istorie literară, bibliografie, imagine:

„Internat în ospiciul din strada Plantelor, la început era blând, bun, avea momente lucide; scria cu ce apuca şi unde putea. Păreţii odăii erau mâzgăliţi cu mucuri de ţigări, de chibrituri, şi numele lui Byron, Schopenhauer, rupturi de versuri de ici de acolo îi acopereau. Scanda toată ziua. Dintr-o întâmplare fericită am pus mâna pe două file dintr-un notes, scrise de el în timpul când era în Ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate. Le dau în vileag ca să se vază că Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu :

Toamna pomii înfloresc

Şi se scutură toţi pomii de flori,

Iar inimile noastre

Le prinde fiori.

Veniţi în lumină

Copii drăgălaşi

Şi faceţi cu mine-mpreună

Sălaş.

Valurile viforă

Com tutte le forme.

Pe cealaltă parte a acestei file e Deşteaptă-te, Române.”

Ne interesează, deocamdată, că  poetul avea scris  imnul „Deşteaptă-te Române” – în zilele când şi D. Cosmănescu declară că-l cânta prin curtea sanatoriului. Concordanţa este importantă – şi trebuie să facem legătura cu marile şantiere din manuscrise pe tema „Mureşianu”, „Andrei Mureşianu” – dar şi cu alt moment din viaţa poetului, acela  când a pus piciorul pe peronul gării din Viena, în toamna lui 1883, dus de Chibici-Râmneanu la sanatoriul doctorului Leidesdorfer. Văzându-se acolo, poetul a strigat din răsputeri : ”România liberată! România liberată!” – şi se crede că a cântat „Deşteaptă-te, Române”.  Această „deşteptare” este o temă a vieţii – dar şi a operei, astfel că nu pare de loc ciudat că poetul o  trăieşte, ca temă, şi în sanatoriu.

Ilie Ighel mai citează, în aceleaşi amintiri, o strofă din poemul „Viaţa”  despre care spune iarăşi :” Poezia fără titlu găsită în notesul său, după moarte-i”. Fusese publicată în Fântâna Blanduziei, 1 august 1889, după ce, în numărul din 23 iulie 1889, revista publicase, pe prima pagină, „Stelele-n cer” cu această notă: ”Din notesul, despre care am făcut menţiune în numărul trecut, am mai putut scoate  următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”. (Numărul anterior al revistei lipseşte din colecţii; în numărul din 8-15 octombrie revista mai publică, de data aceasta în facsimil ca să se vadă scrisul lui Eminescu, poezia „Şi dacă…”). Reluându-le pe primele două în ediţia sa din 1890, V.G.Morţun întărea, de asemenea: „… două bucăţi publicate fără titlu şi culese dintr-un notes al lui Eminescu. Publicându-le aici am intitulat întâia poezie Viaţa iar  pe a doua cu întâiul vers.” Ediţia lui V.G.Morţun era gata din 1888, ziarele îi anunţă chiar cuprinsul iar editorul îi scrie lui Eminescu despre „punerea în vânzare” a tirajului. Trebuind să amâne această difuzare până după moartea poetului, acum, în 1890, V.G.Morţun revine asupra cuprinsului şi adaugă aceste două titluri.

Un alt coleg al poetului de la Fântâna Blandusiei, Al.I.Hodoş (viitorul scriitor Ion Gorun), va publica în numărul din decembrie al revistei  amintirea sa intitulată „Foi risipite”, din care cităm :”Câte bucăţi de hârtie pe care Eminescu avea obiceiul să-şi însemneze, în cea dintâi formă, neînchegată bine, idei şi impresii, câte chiar din acele pe care-şi însemna şi bucăţi săvârşite nu s-au pierdut şi de acestea, pe care le-a risipit întâmplarea. Se gândeşte cineva să le adune? Şi îndeosebi editorii săi, d-nii Maiorescu şi Socec, s-arată ei preocupaţi de aceasta …?” Şi el redă câteva fragmente eminesciene.

Impresia generală a fost că cele două poezii, „Viaţa” şi „Stelele-n cer”, sunt preluate din „notesul” lui Eminescu. Variante ale poemelor se găsesc, însă, şi în manuscrisele mai vechi ale poetului – pe care el nu şi le mai vede din 1883; asta îl face pe Perpessicius, în  1958, când editează notele sale la postumele eminesciene (vol. V din OPERE, p.387 şi 397) să pună dilema: „sau va fi existat o ultimă transcriere-Eminescu a poeziei, sau cel care a copiat în 1889, pentru Fântâna Blandusiei, a căutat să fie cât mai credincios indicaţiilor manuscrisului”. Această dilemă scoate din discuţie „notesul” lui Eminescu – şi-i permite lui Perpessicius să claseze şi să dateze ambele poezii la anul 1879,   pentru că ciorne anterioare ale lor sunt databile la acest an. Perpessicius răspunde unor comandamente de moment : în urma centenarului naşterii lui Eminescu (1950)  s-au discutat şi asemenea lucruri mai specioase – şi s-a stabilit astfel: că Eminescu n-a mai creat nimic original după criza din 1883. Nu intrăm în amănunte, amintim, aici, doar că boala „stabilită” pentru Eminescu, aceea de paralizie generală, excludea  teoretic, „ştiinţific”, posibilitatea ca el să mai fi fost capabil de creaţie – deci întreaga sa activitate dintre 1883-1889 era pusă în paranteze. Şi este vorba de traducerea „Gramaticii Sanscrite” a lui Fr. Bopp, de traducerea piesei de teatru „Lais” de Emile Augier în versuri rimate, de poezii precum „Kamadeva”, „De ce nu-mi vii”, etc. –cantitativ,  vreo câteva sute de pagini, aproape o mie, care trebuie scoase de sub incidenţa auctoriatului eminescian … pentru că nu sunt în acord cu diagnosticul pentru care pleda G. Călinescu şi generaţia sa, aproape întreagă. Acesta este paradoxul care ţine pe loc studiile de eminescologie: descoperindu-se tot mai multe dovezi că poetul era capabil de creaţie în anii săi târzii, diagnosticul nu se mai potriveşte şi încep nuanţările, se instaurează neîncrederea în documente, se discută despre imaginea generală a lui Eminescu, despre mitul Eminescu etc. – fiind lăsat deoparte omul, personalitatea sa, etc. Centenarul naşterii din 1950 nu vine decât să culeagă acest fruct – copt cu adevărat încă din perioada interbelică. Un Ilie Torouţiu, de pildă, analizând exemplar traducerea piesei „Lais” de către Eminescu, găsise că textul vine dintr-un intermediar german, că adaosurile lui Maiorescu pe marginea manuscrisului eminescian sunt neinspirate – dar nu putea nici în ruptul capului să accepte că poetul lucrase această traducere în anul 1888, când se afla bolnav la Botoşani. Datarea se făcuse după anul când piesa de teatru a scriitorului francez Emile Augier a fost tradusă în germană: 1888. Ei bine, Ilie Torouţiu poartă chiar corespondenţă privată, în anii ’4o ai secolului trecut, cu patronii editurii germane care făcuse traducerea, este a doua oară încredinţat că acesta este anul – şi cu toate acestea lansează ipoteza că Eminescu va fi cunoscut textul tradus înainte de imprimare, prin vreun impresar teatral,  oricum înainte de criza din 1883, pentru că în 1888 el era bolnav psihic şi nu se poate afirma că mai era capabil de creaţie. Această neîncredere în capacitatea raţională a lui Eminescu după 1883 a făcut ca enorm de multe mărturii  de epocă sau amintiri imediat ulterioare care contraziceau şablonul să fie lăsate la o parte, tratate cu neîncredere, ignorate cu bună ştiinţă.

Cu aceasta, revenim la Ilie Ighel şi amintirea lui despre notes-ul poetului din ultimele zile de viaţă. Într-adevăr, textul  a fost publicat în zilele noastre de către D-na  Ileana Ene, distinsa cercetătoare de la Muzeul Literaturii Române, într-o revistă de mare audienţă, Adevărul Literar şi Artistic – beneficiind de o prezentare caldă, generoasă,  a D-lui C. Stănescu, pe care o reluăm în acest documentar:

„Este puţin probabil că au mai rămas pe undeva mărturii ascunse sau necunoscute „urme” eminesciene. O armată de cercetători şi eminescologi au răscolit, înainte şi după Perpessicius şi Călinescu, arhivele şi locurile petrecerii prin viaţă a poetului, încât, cu privire la scurta şi zbuciumata biografie pământească a lui Eminescu, nimic nou şi esenţial nu e de crezut că mai poate să apară. Rămâne mereu de descoperit şi redescoperit opera „poetului naţional” şi biografia lui „celestă” asupra cărora studiile, oricâte ar fi, se vădesc  nu numai insuficiente, dar, uneori, caduce, datate şi, în orice caz, sub „orizontul de aşteptare” al noilor generaţii. Lumina stelei ce s-a stins izbeşte mereu altfel ochiul generaţiilor care se succed şi mereu alta este calea pe care ea cade. În această privinţă, singura esenţială, nimic nu poate fi definitiv şi totul rămâne încă de făcut. Şi totuşi, în zona cea mai puţin promiţătoare de surprize, aceea a mărturiilor celor ce l-au cunoscut pe poet, iată că ne vin ştiri noi, ce se adaugă celor strânse până acum  de „eminescologi” . Doamna Ileana Ene, istoric literar şi cercetător la Muzeul Literaturii Române, ne-a pus recent la dispoziţie un „imprimat” de 14 file datorat unui poet şi ziarist care l-a cunoscut pe Eminescu chiar în zilele cele mai tulburi ale chinuitei sale existenţe. Broşura, intitulată „Eminescu (Încercare critică)” datată „ 25 decembrie 1889,Bucureşti”, semnată Ilie Ighel, a rămas necunoscută până acum cercetătorilor şi eminescologilor reputaţi, de la Călinescu până la D. Vatamaniuc şi P. Creţia. Descoperit de doamna Ileana Ene în Arhiva G.Dem.Teodorescu, documentul pe care-l prezentăm cititorilor se află în sanctuarul  cărţii vechi al Muzeului Literaturii Române. În felul său, documentul constituie o „revelaţie”, fiind încă un document asupra lui Eminescu. Alături de alţii, nutrim convingerea că, atunci când e vorba de un creator de talia lui Eminescu, nimic nu trebuie lăsat la o parte, orice document sau mărturie cu privire la poet trebuind să fie cunoscute. Este motivul pentru care, de ziua poetului, publicăm „încercarea” necunoscutului poet-gazetar Ilie Ighel, unul din emisarii tinerei generaţii a vremii care l-a înconjurat pe chinuitul poet cu cercul de căldură al entuziasmului şi preţuirii sale. Acesta ar putea fi şi „mesajul” pe care tânăra generaţie de azi merită să-l descopere şi să-l preia din mărturia veche de peste un secol semnată Ilie Ighel. Altfel, „toate-s vechi şi nouă toate”…

Dl. C. Stănescu este un foarte bun istoriograf, dând socoteală, înregistrând şi comentând, ca altădată Pompiliu Constantinescu (supranumit „secretarul literar al epocii sale”), tot ce este semnificativ în domeniul istoriei literare deschise, adică mai largi decât cercurile strâmte ale sesiunilor ştiinţifice ori revistele de specialitate, adică acea istorie literară care creează eveniment de presă – şi, în domeniul istoriei propriu zise, creează şi întreţine imaginea literaturii şi a literaţilor, mai ales a clasicilor.  Dânsul nu este, însă, istoric şi, mai ales, nu consultă cu scop bibliografiile. Cât despre d-na Ileana Ene, a fost impresionată, desigur, de textul ca text şi n-a aşteptat să-i cadă la mână mai multe informaţii – nici n-a mers în întâmpinarea lor – dornică să comunice descoperirea sa.  Acest Ilie Ighel este, într-adevăr, necunoscut în sensul „Dicţionarului general al literaturii române” scos  în coordonarea D-lui Eugen Simion. Este consemnat, însă, în „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900”,  matca „Dicţionarului general…” (care declară că-l preia, dar, iată, aici se încurcă în fişe).  Nu se găseşte în multe alte istorii literare – astfel că primele surse consultate pot să-i inducă oricui ideea că este un autor obscur, pierdut în umbre. Există, însă, fişierul Bibliotecii Academiei Române, de consultat în mod obligatoriu în asemenea situaţii – şi există „Enciclopedia Predescu”, care s-a dovedit în atâtea alte cazuri mai bună ca informaţie decât dicţionarele sau  istoriile moderne. La anul de graţie 1997  nu apăruse, încă, „Bibliografia Mihai Eminescu”, dar putea fi consultată la aceeaşi Bibliotecă a Academiei Române care o elaborase de mult. Apăruse, însă, „Bibliografia Românească Modernă” încă din 1986 – iar acolo  autorul figurează cu cele 15-20 de cărţi ale sale:  romane, volume de versuri, piese de teatru, traduceri, articole de ziar. A mai semnat şi Ilie Deleanu, şi Ilie Ighel Deleanu, a trăit între anii 1870-1938 – şi este autor de romane cu haiduci („Banditul Simion Licinski” „Dragoş, hoţul Tecucilor”, „Tâlharul Fulger”), din zona bătută mai bine de N.D.Popescu – dar şi de versuri ( „Vechi şi noi”, versuri, 1904 – cu extrase din presă despre autor), de traduceri („Carmen Sylva, Poeziile unei regine, traduse”), şi chiar de eseuri, precum „Boala veacului”, 1895. La Fântâna Blanduziei făcea critică literară discutând mai ales poezia, pe care o vedea subjugată de spiritul eminescian. Un spumos articol despre Alexandru Sihleanu îl arată pe acesta plagiator, şi-l pune pe două coloane cu  poetul de limbă greacă Panaiote Şuţu, „nepot de tată al lui Mihai şi Alexandru Şuţu cari au domnit la noi”; acesta, Alexandru Sihleanu, trebuie arătat ca „hoţ literar” – iar nu Mihai Eminescu: ”Singur, maestrul maeştrilor, Eminescu a fost acela care şi-a cântat simţirile şi ideile. Şi dacă s-au găsit unii să bârfească cum că ar fi furat din nemţeşte, sau că e un imitator al lui Nic. Lenau, apoi de aceia nici nu vorbesc, căci au fost împinşi de o ură şi invidie neagră şi nici nu le-au fost bazate părerile, deoarece n-au adus nici o probă” (nr. 41, 12 noiembrie ; Al. Sihleanu fusese lăudat cu câteva luni înainte în revistă).

Textul care l-a entuziasmat pe dl. C. Stănescu  este cunoscut, broşura există la Biblioteca Academiei, nu e motiv de nelinişte, autorul a scris mai multe amintiri despre Eminescu, i-a dedicat şi o poezie. O întreagă arie de scriitori mărunţi se pierd când scriu despre lucruri pe care lumea nu le acceptă sau nu le înţelege. Dacă nimeni nu acceptă că Eminescu mai putea să creeze după 1883 – se dau la o parte ca netrebuincioşi cei care atestă tocmai capacitatea de creaţie a poetului. Mai explicit şi mai pe larg:

„ Dacă Eminescu ar fi avut  o îngrijire desăvârşită, când a înnebunit pentru întâia oară  în iunie 1883,  desigur că ar fi fost pe deplin vindecat şi astăzi l-am fi avut în mijlocul nostru teafăr. Dar… mersul fatal al întâmplărilor a vrut ca să fie uitat de amicii săi tocmayi atunci, când, cum zice proverbul, se apropia de mal, şi a fost nevoit să plece nevindecat deplin din Dobling, lângă Viena, unde fusese internat. Eminescu a fost pentru toţi ca un vânt îmbălsămat care vine să tempereze arşiţa prea mare a verii. El a venit atunci când spiritele tuturor erau înfierbântate, erau cuprinse de patime, şi cu cânticele sale  în care se concentra visul, gândul şi dorinţa fiecărui individ a rupt coaja ce acoperea gura vulcanului, lăsând astfel ieşire liberă patimilor strânse la un loc. Şi pentru acet lucru toţi tinerii s-au cuprins de acel pesimism învăpăiat, la unii de ocazie; de aceea toţi au început să scrie, să cugete, să vorbească în aceeaşi limbă dulce ca şi el…”

Este un „studiu” despre viaţa şi opera lui Eminescu scris imediat după moartea poetului – unde, în privinţa bolii sale, găsim întrebările, nelămuririle, dubiile tinerilor care-l înbconjurau  – cu toţii acuzând vechii prieteni (junimişti sau nu), exprimând încrederea că poetul putea fi salvat, punând accente pe idea că “a murit cu zile” – dar, cu toate acestea, niciunul neamintind de incidental cărămizii care i-a curmat viaţa. O întreagă arie de scriitori mărunţi se pierd când scriu doar simbolic, fără intrarea în concret, despre lucruri pe care cu timpul  lumea nu le mai acceptă sau nu le mai înţelege: simbolurile se dizolvă într-un halou de seme. Dacă, peste timp, nimeni nu acceptă raţional că Eminescu mai putea să creeze după 1883 – sunt daţi la o parte ca netrebuincioşi cei care atestă tocmai capacitatea de creaţie a poetului. Nu este mai puţin adevărat că şi ei au o anumită vină. Iată-l, de pildă, pe acest Ilie Ighel: i-a dat Dumnezeu viaţă lungă şi carieră scriitoricească bogată; cu toate acestea, n-a mai luat niciodată cuvântul, până în 1938 când s-a stins, să-şi susţină sau argumenteze afirmaţiile din tinereţe. Această categorie a „martorilor mincinoşi” (mincinoşi, pentru că au ascuns adevărul ori nu l-au susţinut) este destul de largă.

Iată şi cazul lui Ion Popescu, alt coleg  al poetului la Fântâna Blandusiei. Amintirea sa, intitulată „Peste groapă” şi publicată tot în numărul din decembrie 1889 al revistei, publicată de asemenea de d-na Ileana Ene în cartea amintită, ne este de asemenea necesară – dar necesită o minimă discuţie. Redăm mai întâi textul:

Peste groapă

E foarte dureros să scormoneşti amintiri ca acele pe care vreau să le dau aici în câteva linii; dar cred că lucrul merită să fie cunoscut.

Fusese dus meşterul în strada Plantelor; îl văzusem în ajunul „catastrofei”  şi vestea nenorocirei mă zdruncinase cu desăvârşire. M-am dus să-l văd.

Mi s-a deschis o uşă şi m-am aflat într-o sală lungă, în care erau cel puţin douăzeci de oameni, toţi bolnavi: fiecare cu ticuri deosebite. Călcam pentru întâiaşi dată într-o asemenea casă şi era firesc ca tabloul ce mi se desfăşura sub ochi să-mi sporească emoţiunea. Tremuram, cu toată uniforma de soldat ce purtam în vremea aceea.

Meşterul se afla tocmai în fundul sălii, într-un grup de 4-5 nenorociţi cu care sta de vorbă. Intrând, făcusem fără voie zgomot cu sabia şi Eminescu întoarse capul.

–  Uite cătana! strigă el bucuros – şi-şi făcu loc printre ceilalţi.

Ajungând lângă mine, mă luă în braţe şi mă ridică în sus, sărutându-mă.             Mărturisesc că mi-a fost frică în acel moment; emoţiunea mea sporise într-atât, încât mă înecam. Şi apoi nu ştiam cum şi ce să vorbesc cu Meşterul: era în stare să înţeleagă, sau nu ?

Trecurăm într-o odăiţă de lângă salon şi ne aşezarăm p-o canapea.

–  Vii de la cazarmă? Atunci n-ai tutun: Fă o ţigară.

Îmi tremurau mâinile destul de tare pentru ca Meşterul să nu observe cât eram de emoţionat. Şi râse cu poftă.

–  Te-ai speriat de nebuni? Sunt oameni pacinici.

–  Nu e…

–  Ba chiar asta e; eşti emoţionat fiindcă te afli într-o casă de nebuni.

Mai întâi cu jenă din partea mea, apoi fără rezervă, vorbirăm aproape două ceasuri despre multe şi multe. Era în toată firea meşterul, aşa cum îl cunoşteam. Doar că fuma mult. N-am putut să observ nici cea mai mică incoerenţă în vorba lui. În vremea cât vorbeam veneau mereu bolnavi care se uitau la noi sau chiar se amestecau în vorbă. Puteam să fac comparaţii, şi am făcut; rezultatul a fost convingerea deplină că Meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în str. Plantelor.

– Adă-mi ceva de cetit, îmi zise Eminescu la plecare. Mă distrez studiind ticurile colegilor (şi apăsă asupra cuvântului) de aici; dar tot mă plictisesc.

–  Ai cetit Corespondenţa lui Jules de Goncourt?

–  Nu.

–  Atunci ţi-o aduc.

–  Şi ceva gazete. Chiar pe toate dacă poţi.

Isprăvise de studiat ticurile bolnavilor, distracţie groaznică fără îndoială. S-a uitat repede prin ziare. În vremea asta căutai în volum o scrisoare pe care copiii unui artist o trimet prietenului lor Jules de Goncourt, un cap de operă de gingăşie.

– Citeşte bucăţica asta.

O citi  şi-i plăcu cât nu pot spune. O reciti; o citi de-a treia oară.

Nu, orice s-ar spune, rămân încredinţat că Meşterul era – cât putea el să fie – sănătos, atunci şi în zilele următoare cât l-am mai văzut.

Rămân încredinţat că „catastrofa” n-a fost înainte de ducerea lui în strada Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo. Mediul, groaznicul mediu în care era condamnat să trăiască şi care ar zdruncina pe-un om cu totul sănătos – cu condiţia să n-aibă nervi ca odgoanele de la vapoare – acest mediu a provocat catastrofa. Să-l fi dus cineva pe Eminescu la ţară, în linişte, în singurătate; să fi umblat pe poteci cu cotituri; să fi ascultat glasul vechilor păduri şi şoapta pâraielor; să mai fi admirat luna oglindindu-se în ape, în loc să fi fost ţinut între morţii-vii în casa din strada Plantelor. Meşterul ar fi fost şi astăzi între noi. Meşterul cu paltonul cel larg, cu galoşii enormi, cu faţa senină, care te muia cu zâmbetul şi cu versul lui cel nesfârşit de dulce. (Apare în  Fântâna Blandusiei, Nr. 10, decembrie 1889)

Nu prea ştim ce putem lua de bun din acest text – care pare literatură şi numai literatură.  Acest tânăr soldat vorbeşte de „catastrofă”, prin care înţelege căderea psihică a poetului, nebunia lui – dar zice că nu s-a petrecut afară, ci între zidurile spitalului. În acelaşi timp, însă, aici, între aceste ziduri, îl găseşte sănătos. Este o contradicţie juvenilă – sau o încercare neizbutită de a ascunde sub vorba „catastrofă” asasinarea lui Eminescu prin cărămida ştiută. El nu putea, apoi, să-l vadă pe Eminescu „în ajunul catastrofei” – şi imediat a doua zi să  meargă iarăşi să-l vadă „în strada Plantelor”. Eminescu a fost dus mai întâi la Mărcuţa, lângă Mănăstirea cu acelaşi nume, în cartierul Pantelimon de azi, pe atunci în afara Bucureştilor – şi după un timp nedefinit va fi instalat la sanatoriul din strada Plantelor. În acelaşi timp, „sala lungă în care erau cel puţin douăzeci de oameni”  nu se potriveşte cu  sanatoriul, unde Eminescu avea camera sa destul de bună – ci mai de grabă cu un centru de triere a bolnavilor sociali cum se pare că a fost Mărcuţa. Nici impresia că are în faţă un om pe deplin sănătos nu este, pentru tânăr, mai mult decât o impresie – ce poate rezulta chiar din însumarea mai multor momente (zile) când l-a văzut astfel pe poet. D.Teleor, referindu-se la  momentul 1883 al internării lui Eminescu în stabilimentul doctorului Şuţu, povesteşte la fel:

„… ne-am dus la Institutul de boli nervoase din strada Plantelor, unde Eminescu avea camera lui.(…) Era liniştit şi vorbea rezonabil.(…) A început să zâmbească, şi pe urmă a conversat despre  diferite lucruri, întrebând despre toţi colegii din redacţie. Nouă, fireşte, ne-a părut foarte bine văzându-l aşa de calm şi ne gândeam că de ce mai stă la Institut. După vreo zece minute, însă, neam schimbat ideea.(…) Din altă cameră intră pe uşă un nebun…Eminescu, când îl zări ne spuse:”Acesta e un bulgar.” Noi ne uitarăm cu atenţie la bulgar, care făcu câţiva paşi prin odaie… Apoi bulgarul luă după masă o cutie cu chibrituri, se apropie de Eminescu şi începu să-i sune la ureche cutia… Eminescu s-înfuriat la culme, s-a sculat de pe scaun şi a alergat după bulgar să-l bată – bulgarul s-a înfuriat şi el…Dar aşa furie n-am văzut de când sunt eu. Noi ne-am speriat. Au intervenit oamenii de serviciu şi i-au despărţit…Pe urmă, crezi că s-au calmat?… De fel… Fierbeau amândoi de mânie. A trebuit să-i puie în cămaşa de forţă.(…) Nu putea să ierte cum un bulgar să-şi permită atâta familiaritate cu el, încât să-i sune în ureche o cutie de chibrituri! „ »Astra e de neiertat! E nemaipomenit! »…”

Desigur, pe noi nu ne interesează aspectele medicale – ţinând de diagnostic, etc., lucruri pentru care nu avem nici apetenţă nici cădere – ci doar  cele care ţin de viaţa exterioară, de împrejurările actului medical, de mentalităţi, etc. În acest sens considerăm că textul lui Ion Popescu este confecţionat ca să con-sune cu amicii săi de la revista Fântâna Blandusiei care-l preluaseră pe Mihai Eminescu drept simbol. El îl numeşte, de pildă,  „Meşterul” pentru că aşa i-au zis tinerii redactorii  (L.Gh.Nicolescu  explicase, în numărul din octombrie al revistei, împrejurările în care l-au atras ei pe poet, cum acesta nu se mai desprindea de rotativa tipografiei, cum au ajuns ei să-i zică „Meşterul”  şi pentru meşteşugul tipografic – dar şi pentru talent, etc.). După moartea lui Mihai Eminescu se observă, la memorialiştii săi, două tendinţe: cei mai în vârstă (I.Slavici, Al.Vlahuţă, Titu Maiorescu, Al.Ciurcu, Gr. Ventura, Nicolae Pătraşcu, etc.) se întrec între ei care a descoperit mai devreme semnele bolii poetului – iar cei tineri (Al. I. Hodoş, Ilie Ighel, Ion Popescu etc.) sunt solidari în  declaraţii  privind sănătatea poetului până în ultima clipă, etc. Pe când „bătrânii” întăresc linia oficială privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu, în această zonă a prietenilor tineri ai poetului se păstrează şi va creşte o tradiţie orală ce pune sub semnul întrebării ce s-a stabilit oficial.

„Gloriosul voievod”

Un caz cu totul interesant este acela al lui Alexandru Vlahuţă. Este cunoscută relatarea sa despre Eminescu în aceleaşi condiţii de sanatoriu:

„…Adusei vorba despre poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începu să citească…un şir lung de strofe, de o sonoritate şi de un efect ritmic fermecător. Pe acel petec de hârtire erau scrise decât două vorbe: gloriosul voievod. El improviza. Am ascultat, uimit, peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă. N-am prea reţinut decât aceste patru versuri de pe la mijloc, care au un început de înţeles mistic:

„Atâta foc, atâta aur

Şi-atâtea lucruri sfine

Peste-ntunericul vieţii

Ai revărsat, părinte!”

Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă şi muzicală, care se supunea şi se mlădia mecaniceşte supt ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumuseţă de sunete în acea împărechere bizară de cuvinte, din care zburase pentru totdeauna ordinea şi suflarea unui înţeles. Atunci am înţeles adânc sensul înfiorător al cuvintelor lui de-odinioară:

„Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le spun!

Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”

Şi când, ostenit de acest joc de versuri sonore şi pustii, figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţă vagă – umbra acelui apus dureros al conştiinţii care-i dedea în momentul acela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, c-un glas nespus de sfâşietor: „Of, Doamne, Doamne!…” Era în acest suspin al lui şi-n aceste cuvinte sinteza întregei lui vieţi, şi poate c-o ultimă străfulgerare de conştiinţă a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui, din copilărie şi până în ceasul în care se afla. M-a podidit plânsul şi-am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea…” (Curentul Eminescu, 1892 ; în Al. Vlahuţă, Opere alese, Ediţie critică de Valeriu Râpeanu, Vol.II,p.383-384)

Luată în sine, această amintire este emoţionantă, şi abia dacă observi că Al.Vlahuţă vorbeşte la tot pasul de „tehnică”, „mecanicism”, vrând să explice  căderea geniului ca pe un motoraş rămas în funcţie ce toarce aceleaşi armonii dar nu mai face parte din angrenaj. Cam aşa a scris public C.Mille, prin 1886, despre Eminescu aflat la Ospiciul de la Mânăstirea Neamţului : „maşinăria omenească” funcţionează, dar omul este întunecat la minte şi are nevoie de ajutor, drept pentru care sunt necesare chetele în contul său. Eminescu refuză, tot public, aceste chete (în scrisoarea sa, tipărită în „Lupta” lui G.Panu, găsim acest joc de cuvinte pe sensul „demenţei” : „Un mic dementi în organul dumitale de publicitate poate că n-ar strica”). C.Mille insistă – şi va fi ajutat, prin lungi texte publicate tot în „Lupta”, chiar de către Al. Vlahuţă, care ia asupra sa campania pentru chete. M. Eminescu îi scrie personal şi lui Vlahuţă : „Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău…”, dar nu găseşte ecou. Vlahuţă va publica în facsimil această scrisoare a lui Eminescu peste ani, abia în 1909, ca o dovadă de prietenie. Tot Vlahuţă va pune în gura lui Eminescu, într-o altă amintire, vorbe ca acestea:

„  – Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă semne c-are să fie un poet mare la noi ?

–         Cine?

–         Mille, Da, da, nu te uita, Mille e poet… În Caietul roşu al lui am găsit lucruri minunate, minunate!…” („Amintiri despre Eminescu”,, în „Viaţa!”, 1894; Ed. cit, p.425).

Ce nevoie avea C. Milee de un asemenea…certificat de poet  din partea lui Eminescu prin intermediul lui Vlahuţă?  Este limpede că cei doi vor să instituie public ideea că au fost prietenii adevăraţi ai lui Eminescu. În realitate, pentru ei poetul a fost un experiment: au vrut să aplice pe cazul său doctrina după care geniul este nerăsplătit de societatea burgheză, au creat pentru prima dată la noi eveniment public din boala poetului, au conştientizat-o public – împotriva voinţei lui Eminescu – încât Iacob Negruzzi va putea vorbi, în discursul său parlamentar  din 1888 pentru acordarea unei pensii de stat, despre „nenorocitul poet naţional Mihail Eminescu”, înţelegându-se de toată lumea, inclusiv de noi, cei de astăzi, că „naţional” se referă la notorietate. Lucruri de acest fel nu pot fi judecate sensibil, cu lacrima cititorului impresionat de tabloul „zeului învins”. C. Mille va deveni în scurt timp directorul „Adevărului”,  unde va sta până în 1927 – iar la acest ziar s-a forjat energic imaginea convenţională a lui Eminescu  ieşit din minţi în ultima parte a vieţii, înrobit ziaristicii politice în tinereţe,etc. După un scurt stragiu la „Universul”, celălalt mare ziar din interbellicul românesc, G. Călinescu se va stabili între prietenii şi continuatorii lui C. Mille.

Este evident că, dacă a militat pe tărâm public pentru înţelegerea geniului bolnav încă din 1886-1887,  Al.Vlahuţă nu putea, în martie 1889, când îl vizitează pe poet, decât să-şi susţină acest  punct de vedere.

Şi nu sunt acestea singurele motive pentru care privim cu rezerve, sub specie veritatis, amintirile sale despre Eminescu. Lăsăm deoparte faptul că el îl va crea, împreună cu alţi prieteni, pe Nicolae Pătraşcu pentru prima biografie a lui M.Eminescu, acel insipid „Studiu critic” din 1890-1891. Lăsăm deoparte şi că nu ne spune nimic despre grupul Cârlova-Pătescu-Pietratu, atentatorii la viaţa lui I.C.Brătianu din 2 decembrie 188o pentru  arestarea cărora Eminescu a luptat exemplar prin „Timpul” (autorităţile au vrut să-i facă scăpaţi pe aceştia,  presa spunând că I.C.Brătianu însuşi şi-a înscenat atentatul ca să iasă victorios şi să-şi refacă popularitatea). Cei trei erau din Târgovişte pe când Al. Vlahuţă avea serviciu în Târgovişte, vor fi închişi la Telega  pe care Vlahuţă o vizitează scriind despre acea închisoare… Sunt coincidenţe care ne fac să bănuim că  evită cu bună ştiinţă subiectul. În 1883, luna mai, cei trei vor fi graţiaţi – motiv pentru Eminescu să-şi procure un pistol pentru autoapărare. Lucruri de acest fel nu a avut răgaz Al. Vlşahuţă să discute cu poetul „în lunguile plimbări împreună”?  Lăsând deoparte acestea, nu  putem însă, să nu  remarcăm cum îl reţine Al. Vlahuţă pe Eminescu poetul. El este printre primii care au citit finalul Satirei IV ca o mărturisire a autorului, Eminescu însuşi, că a înnebunit. Poemul fusese tipărit în septembrie 1881, iar în „Convorbiri literare” versul ultim  este :” Ah! organele ’s sfărmate şi maestru e nebun!” În toate cele 11 ediţii ale sale Titru Maiorescu păstrează aici nearticulat: „maestru” – tocmai pentru a nu se  da naştere la confuzii. Eminescu are, în manuscrise, chiar termenul italian: „maestro”. Este vorba de şeful de orchestră, acel „maestro” care dirijează cosmosul, acel „actor” sau „Demiurg” (cu sensul  de administrator al Creaţiei, de „zeu” – pe care Vlahuţă pare a-l înţelege astfel dar îl particularizează în omenescul bolnav): acesta a înnebunit pentru că  „vechiul cântec”, acel „Carmen saeculare” care lustrează, nu se mai aude. Satirele descriu degradarea lumii de la cosmos la om cauza fiind că zeii s-au îmbolnăvit de omenesc; în „Luceafărul”, care urmează imediat, se stopează amestecul dintre zei şi oameni iar lumea se însănătoşeşte.  Cei care-l văd pe Eminescu însuşi nebun în finalul poemului său ar trebui să citească textul cu mai mare atenţie. Putem fi impresionaţi până la lacrimi de proza lui Vlahuţă – şi în acelaşi timp, în acelaşi sens, înrobiţi ideii că nebunia este mărturisită în operă. Riscăm, însă, ca să refacem imaginea lui Eminescu din mândriile personale ale prietenilor săi, adică să ne aflăm în faţa unor oglinzi strâmbe – fiecare strâmbă în felul ei – din care să avem superbia de a crede că transpunem chipul într-una curată, adevărată.Ca să fim drepţi cu trecutul, trebuie, în acest caz, să căutăm şi  punctul celălalt de vedere, al lui Eminescu: are şi el mândria lui, este şi el oglindă pentru cei din jur. Ce spun gesturile lui, vorbele lui, atitudinile lui faţă de aceştia? Contextul, cel puţin el,  trebuie consultat – pentru că trage semnale de alarmă puternice  cerând să ne trezim la adevăr.

De pildă, privit în contextul celorlalte vizite, ale tinerilor prieteni ai lui Eminescu, „experimentul Vlahuţă”  se lasă descifrat altfel: de ce Eminescu le dă tuturor poezii, le arată poezii scrise – de ce el scrie, în general, încontinuu, şi arată acest lucru – iar lui Al.Vlahuţă îi face acest joc cu un petec de hârtie goală ?! „Comunică” ceva gestul lui Eminescu ?  Vrea, de pildă, să-l sancţioneze pe Al. Vlahuţă care nu l-a ascultat în urmă cu un an şi ceva, nu l-a mai vizitat de atunci, l-a considerat în mod public alienat mintal etc.? Poetul îşi cam ironiza prietenii de felul lui Vlahuţă, vorbele şi gesturile sale faţă de ei erau oarecum simbolice. Aceştia, însă, ies „eroic” din încurcătură, refăcând, după moartea poetului, din amintiri proprii, realitatea. George Panu va povesti peste timp cum, în 1888, îl primea pe Eminescu bolnav şi sărac la el în casă, în Bucureşti, îi dădea să mănânce – iar poetul i-a zis, la un moment dat, premoniţial: „- Panule, ştii tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru ? Trecutul lui, tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri. Ţi-o spun ţie fiindcă tu te-ai ocupat de istoria românilor.  Apoi s-a sculat şi, fără să zică nimic, a plecat. De atunci n-a mai venit la masă la mine.” Nu completează, însă: textul prin care C. Mille cerea, în 1887, organizarea milei publice în chete, la „Lupta” lui G. Panu, se încheia astfel: „În lunga serie de martiri literari nu e nici o viaţă mai jalnică cum e cea a lui Eminescu.” Avem motive să credem că poetul nu i-a făcut o diagramă a martiriului naţional – ci, de vreme ce a fost vorba lui de despărţire, i-a amintit tocmai acel text – l-a făcut, adică, să înţeleagă că prin asemenea gesturi stradale ei bruschează ideea, o degradează, martirizează forţat oameni care nu vor decât să trăiască, să scrie… În cheia Mille, enunţul este echivalent cu a spune: „Trecutul este un şir neîntrerupt de trădători.” Şi să nu uităm că i-o spune, la despărţire, lui George Panu, acela care peste câtva timp, la 14 ianuarie 1889, va face public, în ziarul său, numele poetului ca autor al unui articol ce a dus la o criză de guvern…dezvăluire ce duce imediat la ultima recluziune a lui Eminescu drept insurgent.

Santinelele lui Eminescu


Cât despre tinerii prieteni ai poetului, trebuie spus, totuşi,  că neîncrederea cu care sunt ei priviţi de către istoria literară are un oarecare temei, dar acest temei nu justifică scoaterea definitivă din discuţie a amintirilor pe care ei le lasă. În toamna lui 1889, derutaţi „ca nişte vrăbii speriate” cum spun chiar ei, de moartea Maestrului, îşi caută alt drum în literatură şi se despart de Radu Popea, redactorul şef al Fântânei Blanduziei – şi, pentru ca lucrurile să capete semnificaţie mai adâncă, numesc noua lor publicaţie tot… Fântâna Blanduziei.  Aşa se face că avem două publicaţii cu acelaşi titlu, iar după un timp revista celor tineri poartă indicaţie „serie nouă”.  Nu insistăm, dar câteva fragmente din textul lui Radu Popea, din 8 octombrie 1889, sunt necesare pentru a înţelege fenomenul:

„În numărul trecut al acestui ziar s-a înregistrat zvonul despre apariţia unei noi Fântâna Blanduziei. Zvonul s-a adeverit. Duminica trecută s-a dat în vileag un ziar cu numele foaei noastre.(…) În luna noiembrie a anului trecut, având dese întâlniri cu d-nii L.Nicoleanu, I.Popescu, D.Marinescu şi Dion. Miron, din vorbă-n vorbă ajunserăm la convingerea că ar fi bine să scoatem un ziar săptămânal politic-literar sub conducerea regretatului Eminescu. Cestiunea însă era dacă Eminescu va primi sau nu. După oarecare hesitare, Eminescu a primit şi la începutul lunii  decembrie s-aşi putut anunţa prin afişe apariţia ziarului cu un lung şir de colaboratori(…) Cu Eminescu în frunte am mers până la numărul 6 şi am mers foarte bine. De la acest număr Eminescu n-a mai scris nimic la Fântâna Blanduziei. Dânsul se găsea mai totdeauna în stare de nervozitate şi de aceea am crezut cu toţii că ar fi bine să nu stăruim pe lângă el să mai scrie ceva şi pentru Fântâna Blanduziei. Nu mult în urmă Eminescu a fost izbit de crunta boală , îndeobşte cunoscută, care i-a pricinuit moartea.

Aşadar, de la numărul 6 ziarul nostru a fost lăsat pe proprii noştri umeri. Această sarcină încetul cu încetul pe mulţi dintre cei care se angajaseră la o colaborare regulată i-a obosit, astfel că pe numărul 12,13,14,15, şi 16 publicul cititor nici n-a mai putut da de numele lor în ziar. Ba şi aceia care scriau în ziar, nu mai scriau cu râvna de mai nainte.  Lucrul acesta, fireşte, a oprit mult din avântul ce-şi luase,  ceea ce s-a constat la numerii 14,15 şi 16 când numai cu mare greutate s-a putut face rost de banii trebuincioşi pentru tipărirea şi espedierea ziarului.” În aceste condiţii, L.Niculeanu, I.Popescu, Al.I.Hodoş, Cesar Colescu şi Nerva Hodoş îşi dau demisia (şi vor fi găsiţi la Universul, ziar mult mai important) –  iar alţi colaboratori îi declară verbal redactorului şef că se retrag. Cei demisionaţi scot, însă, o altă Fântâna Blanduziei şi-l atacă pe Radu Popea, care răspunde astfel: „Organul noilor blanduzişti susţine că prin Fântâna Blanduziei cât timp a continuat fără dânşii s-ar fi profanat numele lui Eminescu. Desfid pe oricine să-mi spună dacă în privinţa lui Eminescu s-a făcut în vreun ziar atâtea sacrificii de bani şi de muncă precum s-au făcut în Fântâna Blanduziei. Ba ceea ce este mai mult, s-au publicat chiar schiţe noi din viaţa răposatului şi poezii  inedite, care au stors  până şi admiraţiunea adversarilor mei de astăzi. Dar vă întreb, onorabililor adversari, dacă voi aţi fost aşa de mult isbiţi de cauza morţii lui Eminescu, pentru ce nu v-aţi arătat durerea, stima şi admiraţiunea pentru cel  ce s-a stins din mijlocul nostru într-un mod mai constant, mai atractiv şi mai instructiv, căci ca ziarişti multe căi vă stau deschise  şi mai presus de toate aveţi la deplina dispoziţie Universul? Aţi aşteptat toamna ca să faceţi paradă cu numele lui Eminescu ? – Cestiune de calcul, dar nu de sentiment. Daţi ca titlu justificativ pentru retragerea voastră descurajarea care a urmat în urma morţii lui Eminescu, şi aceasta o spuneţi că a urmat cu toată încurajarea pe care v-a dat-o publicul. Vă întreb însă: dacă v-aţi descurajat  atunci când publicul vă da tot sprijinul, cine prezintă garanţie că nu vă veţi descuraja acum când aţi pierdut încrederea publicului, părăsind postul de santinelă unde v-a pus Eminescu şi nevoind să ţineţi seama de dreptul publicului care a plătit ziarul ca să primească lumina de la voi, o! prea mari înţelepţi? Răspunsul nu este decât acesta: aţi fost, după cum reiese chiar din articolul vostru, flacără de paie şi aşa poate veţi şi fi, lucru pe care nu l-aş dori…”

Repetăm, lipsesc multe numere din ambele serii ale Fântânii Blanduziei ca să putem reface această polemică. Ilie Ighel nu face parte din grupul celor care pleacă, va rămâne alături de Radu Popea şi apoi îl vom găsi la ziarul Buciumul român. Această imagine a ”santinelelor” care şi-au părăsit postul fixat de Eminescu, apoi aceea a „focului de paie” ce i-a cuprins în toamna lui 1889 pe aceşti tineri care în primăvară fuseseră electrizaţi de prezenţa „Meşterului”  –  reprezintă temeiul pentru care  amintirile lor sunt privite cu neîncredere. Pare un paradox când vorbeşti de „temeiul neîncrederii”; este un paradox şi în dezinteresul lor faţă de arestarea şi apoi plimbarea lui Eminescu prin spitale, de la Mărcuţa la Caritatea: atât de apropiaţi spiritual – şi în acelaşi timp atât de indiferenţi contextual?! În textele din noua serie a Fântânei Blanduziei îşi vor face chiar o vină pentru că nu au fost prea des alături de poet  în aceste clipe grele. Sunt, aşadar, motive ca amintirile lor să stea sub semnul atenţiei, să fie bănuite de nesinceritate,etc. În acelaşi timp, trebuie să ţinem cont de faptul că ei au devenit nume cu oarecare importanţă în cultură până în perioada interbelică: scriitori, ziarişti (Ion Gorun : 1863-1928; Ilie Ighel: 1870-1938; Ion Popescu: 1862-1923, din 1890 va fi prim-redactor la Universul timp de 20 de ani,etc.) – pe când Radu Popea rămâne un obscur ziarist, fără cărţi proprii. Ei ar fi putut lua cuvântul pentru a-şi întări aceste afirmaţii din tinereţe – şi ar fi avut ocazia s-o facă. Este, probabil, cel mai important motiv pentru care G.Călinescu, în 1930, îi ţine sub tăcere – acreditând, însă, printr-un soi de compensaţie ce ţine mai degrabă de ironia istoriei, îndoiala amintitului Radu Popea rămas în ziare vechi şi incomode.  Mai vedem, însă, că această afirmaţie răspicată a asasinării lui Eminescu în spital apare tocmai în ziarul Universul, acolo unde  se „refugiaseră” tinerii colaboratori în 1889, după moartea poetului. În acelaşi ziar, acelaşi număr publică şi G.Călinescu – cel care ulterior va îngropa (definitiv?) aceste adevăruri incomode. Ca o concluzie obligatorie: trebuie să observăm că realitatea (adevărul?) se exprimă simbolic.

Acest folclor oral uitat la Universul răzbate şi din scrisoarea Hanriettei Eminescu din 22 iulie 1889 (publicată în 1893), şi din amintirea lui Dumitru Cosmănescu din 1926 – dar, lucru foarte important, el este regăsit, înregistrat ca atare şi comentat  –  chiar în anii 1972. Astfel, doctorul Ion Nica reia, în cartea sa „Mihai Eminescu, Structura somato-psihică” ( Ed.Eminescu, 1972), la finalul  convocării surselor medicale privind boala şi moartea lui Eminescu, şi „accidentul” bibliografic Dumitru Cosmănescu, citând chiar un fragment din această relatare – şi comentând-o.

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Pingback: De unde vine melodia imnului naţional “Deşteaptă-te, române!”. Descoperire prezentă la Academia Română. VIDEO. PLUS: Despre Eminescu şi Pleşu de Ziua Imnului Naţional | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: De unde vine melodia imnului naţional “Deşteaptă-te, române!”. Descoperire prezentă la Academia Română. VIDEO. PLUS: Despre Eminescu şi Pleşu de Ziua Imnului Naţional | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

  3. Pingback: Victor Roncea: De ce trebuie canonizat Mihai Eminescu. Strămutarea sa la Catedrala Mântuirii Neamului, la centenarul Marii Uniri, “un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.