Decretul-lege din 21 aprilie 1945 legifera o inventie comunista satanica: “Tribunalul Poporului”. O instanta speciala de judecata, neexistenta pana atunci, care va deveni principala arma de exterminare a “elitelor burgheze”. Reputatul istoric Dinu
Decretul-lege din 21 aprilie 1945 legifera o inventie comunista satanica: “Tribunalul Poporului”. O instanta speciala de judecata, neexistenta pana atunci, care va deveni principala arma de exterminare a “elitelor burgheze”. Reputatul istoric Dinu C. Giurescu, in cartea “Uzurpatorii”, arata ca acest lucru a fost posibil datorita guvernului impus prin ultimatumul si santajul exercitat de A. Visinschi in numele lui Stalin. Guvernul Petru Groza, de la 6 martie 1945, a facut posibil ca administratia centrala si teritoriala, politia, jandarmeria, armata, informatiile si comunicatiile sa fie controlate de Partidul Comunist Roman. Sarcina trasata de Stalin stipula clar: trei ani pentru comunizarea Romaniei si nimicirea definitiva a “dusmanilor poporului”. Guvernul procomunist Petru Groza a inceput sa se grabeasca.

Inceputul terorii

Teohari Georgescu, omul comunistilor de la Ministerul de Interne, putea acum sa puna in aplicare planurile Moscovei. Pana la 6 martie 1945, fusese doar subsecretar de Stat, ministru plin era generalul “reactionar” Nicolae Radescu. Teohari Georgescu alege 200 de noi agenti, numeste noi prefecti si magistrati, organizeaza “garzi cetatenesti” formate din “tovarasi de incredere”, pregateste noua lege care trebuia sa pedepseasca “criminalii de razboi si vinovatii de dezastrul tarii”.
Impins de la spate de bolsevicul Visinschi, Petru Groza acoperea cu carisma sa crimele. Patru zile dupa numire, premierul Groza avertiza asistenta la un meeting ARLUS: “Va spun dvoastra, scoateti din sufletele voastre acea otrava care inca mai dainuie. Noi dorim sa simtim ca sunteti luptatori pentru libertate, ca doriti ca noi sa faurim o Romanie noua, libera, democratica, in locul aceleia calcata de picioarele dictaturii”. Celor care mai visau la o politica curata, un alt lider comunist de varf, Ana Pauker, le spunea cu cinism la 14 martie 1945: “Pentru noi, morala nu exista in politica”.
Un observator sagace, Burton Y. Berry, reprezentantul politic al Statelor Unite la Bucuresti, raporta la 18 martie 1945:

1). “Autoritatile sovietice si-au asigurat instalarea unui regim marioneta menit, probabil, sa fie folosit ca o fatada pentru a indeplini masurile luate anterior de oficialii sovietici in numele Comisiei Aliate de Control, si pentru care ei au intampinat critica oficiala anglo-americana”. 2). Vorbele lui Gheorghiu-Dej si Petru Groza la adresa regelui Mihai I reprezinta un avertisment indirect. “Amintesc Regelui ca pozitia sa, din perspectiva Frontului National Democrat, este, din ce in ce mai mult, aceea de tolerat si ca, daca n-ar semna decretele prezentate, el ar putea fi silit sa se retraga”. 3). Persoane asociate cu anglo-americanii incep sa se simta usor nelinistite si se intreaba daca nu se vor intreprinde, ca urmare, actiuni de represalii impotriva lor, candva, ulterior”. 4). Crescanda distantare a oficialilor romani fata de americani ar avea drept urmare unele greutati in obtinerea unor informatii de la autoritati asupra “subiectelor de care am fi interesati”.
Observatiile lui Berry erau intemeiate, subliniaza istoricul Giurescu. Guvernul procomunist Petru Groza si Uniunea Sovietica aveau inca nevoie ca regele Mihai I sa figureze ca sef al statului roman. Poate ca se temeau de o miscare brusca de “Sah la Rege”, considerand, dupa spusele lui Berry, ca “Suveranul reprezinta o forta morala prea mare pentru a fi dat la o parte”. Oficialul american observa ca membrii Casei Regale erau adanc ingrijorati: ei se intrebau cat timp mai putea regele Mihai I sa ramana un monarh constitutional. Berry rezuma: “La 23 august, Regele avea armata alaturi de el si natiunea in jurul sau. Astazi, cu armata demobilizata si cu majoritatea comandantilor ei arestati sau trecuti in rezerva, cu natiunea tinuta in ignoranta prin controlul sovietic strict al comunicatiilor, radio-ului si presei, si cu slaba perspectiva de ajutor din afara, Regele se afla aproape singur”. Doi ani mai tarziu, la sfarsitul lui decembrie 1947, comunizarea Romaniei se accelera si Regele va fi silit sa abdice si sa paraseasca tara.

Procesul ziaristilor nationalisti

Nici Regele si nici partidele istorice nu au putut impiedica instituirea instantei speciale de judecata: Tribunalul Poporului. Istoricul Dinu C. Giurescu subliniaza, in cartea sa “Uzurpatorii”, caracterul politic preponderent al instantei, si citeaza in acest sens cercetarea lui Ioan Opris (“Procesul ziaristilor «naţionalişti» 22 mai – 4 iunie 1945, Editura Albatros 1999): „Comuniştii şi simpatizanţiilor, mulţimea oportuniştilor au fost cei care, într-o atare conjunctură, au pus mâna pe putere. Arhitecturile politice hotărâte la Ialta au contat în sensul sprijinirii acestor curente. Printre cei dintâi vizaţi de noile organisme au fost ziariştii. Mai ales aceia care, prin scris şi atitudini publice, s-au plasat între factorii de reală influenţă. Aceia care au condus marile cotidiene – «Universul», «Curentul », «Porunca Vremii», «Gândirea » – au fost consideraţi responsabili ai naţionalismului, legionarismului, susţinători ai hitlerismului şi fascismului. Ei au primit etichete de antisemiţi, antisovietici, antidemocraţi şi au fost judecaţi drept criminali de război“, scrie Ioan Opriş.
Au fost introduse noi principii diriguitoare, intre care abolirea prezumtiei de nevinovatie: de vreme ce erai arestat, erai vinovat. Dreptul la aparare devenise o simpla formalitate, iar sentinta se hotara, de regula, inaintea procesului, in timpul anchetei. Astfel, toate principiile de baza ale Justitiei romanesti, care raspundeau standardelor europene ale vremii, erau rasturnate – scrie Giurescu.
Tribunalul Poporului era alcatuit din noua membri: doi erau magistrati de cariera, ceilalti sapte fiind “judecatori ai poporului” – persoane civile, unele cu putina carte, dar cu origine muncitoreasca sanatoasa, propusi de formatiunile politice din coalitia guvernului Petru Groza. De obicei, trimiterea in judecata in procesele celor vinovati de crime de razboi si de dezastrul tarii se facea de catre Consiliul de Ministri care, subliniaza Giurescu, “pe plan juridic, intr-un regim normal, nu avea nici o autoritate; Guvernul era insa si la acest capitol executantul docil al dispozitiilor venite de la Moscova”.

Actul de acuzare

Actul de acuzare al ziaristilor “nationalisti” a fost aprobat de Consiliul de Ministri la 17 mai 1945 cu semnaturile lui Petru Groza si Gheorghe Tatarescu. Procesul s-a desfasurat intre 23 mai si 4 iunie 1945, fiind acuzati de “propaganda fascista sau hitlerista” si de “sustinerea unui regim odios”. “tribunalul poporului” i-a găsit vinovaţi pentru că „prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios (…), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării“. Cei 14 ziaristi inculpati reprezentau nume prestigioase in presa interbelica si din anii celui de-al doilea Razboi Mondial: Stelian Popescu (fondatorul si conducatorul ziarului “Universul”), Pamfil Seicaru (fondatorul si conducatorul ziarului “Curentul”), Nichifor Crainic (mentorul revistei “Gandirea”), dr. Ilie Radulescu (directorul ziarului legionar “Porunca Vremii”), Radu Gyr, Romulus Dianu, Alexandru Hodos, Ion Dumitrescu, A. Cosma, Gabriel Balanescu, Romulus Seisanu, Ilie Popescu-Prundeni, Justin Iliesu si Nicolae Iliescu. Procuror-sef era Al. Voitinovici, care va deveni cunoscut pentru inversunarea sa impotriva “dusmanilor poporului” (ulterior, sub pseudonimul Al. Voitin va semna cateva piese de teatru, unele jucate chiar si pe prima scena a tarii, la Teatrul National din Bucuresti). Ilie Tabrea, presedintele completului de judecata, un fost consilier la Curtea de Apel, fusese numit in acest post de ministrul de Justitie comunistul Lucretiu Patrascanu, pentru a da o spoiala de legalitate Tribunalului Poporului.
Judecat in lipsa, marele gazetar Pamfil Seicaru a fost condamnat la moarte de justitia comunista Presa comunista a insotit intregul proces cu o campanie de “demascare” virulenta. “Viperele”, “gangsterii presei”, “simbriasii lui Goebbels”, “vanzatorii de tara” trebuie sa plateasca, vitupera un lider comunist, Miron Constantinescu, in “Scanteia”, organul Partidului Comunist. “Cu scarba si ura priveste poporul roman la ei, cu ura si scarba privim boturile lor manjite de sange…” Militantii comunisti Lucretiu Patrascanu, Grigore Preoteasa, Petre Constantinescu-Iasi, Gheorghe Vladescu-Racoasa, scriitorii si ziaristii vigilenti Mihai Beniuc, Nicolae Moraru, Silviu Brucan, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu, George Ivascu, Camil Petrescu, Gh. Dinu, Octav Livezeanu, George Macovescu, dar si N. D. Cocea, Ion Biberi si Ion Pas, chiar si preotul legionar, acum comunizat Constantin Burducea cer cu totii, in cor, pedepsirea “primului lot de ziaristi tradatori”. Aluzia e evidenta, vor mai fi procese, “tradatorii” si “dusmanii de clasa” vor plati pentru “crimele” lor.

Mini-portrete de ziaristi nationalisti

PAMFIL SEICARU (nascut la 6 septembrie 1894, la Buzau – mort la München, in 1980). A fost judecat in lipsa. Ziarist de mare talent, a fondat trustul de presa “Curentul”, cu sediul in strada Eforie din Bucuresti. Nu a asteptat sa fie arestat, cand trupele sovietice au spart frontul si s-au apropiat de granitele romanesti, la 12 august 1944, s-a refugiat in Spania. Presa nationalista l-a revendicat pentru patriotismul si antisovietismul sau. In marea parte a celor 200 de articole scrise in anii celui de-al II-lea Razboi Mondial, Seicaru a considerat Uniunea Sovietica drept cea mai mare primejdie pentru Romania. Era un vizionar si un anticomunist convins. “Langa Krasnybor, in padurea Katyn, ienicerii tovarasului Stalin au scris introducerea la Europa rusificata, scria Seicaru. Petru cel Mare, Ecaterina, Alexandru I, Nicolae, Stalin, pentru noi este tot una, fiindca fara nici o schimbare, toti urmaresc aceleasi obiective politice. Europa abia le descifreaza, noi le cunoastem din tresaririle instinctului nostru de conservare.” Istoricul Giurescu confirma ca Pamfil Seicaru a sustinut razboiul anti-sovietic si a crezut un timp in victoria lui Hitler pe frontul de Est. In acelasi timp, a sprijinit, incepand din decembrie 1941, pe scriitorii si gazetarii evrei si de stanga. In august 1942, Seicaru a dat o semnificativa directiva interna ziaristilor din redactia sa: “cine va indrazni sa scrie ceva impotriva Angliei va fi concediat fara aviz”.
Prima imprimerie ocupata de rusi dupa intrarea lor in Bucuresti a fost cea a ziarului “Curentul”, tiparind acolo “Buletinul Armatei Rosii”. Ulterior, cladirea a fost ocupata de slujitorii ziarului “Scanteia”. Locuinta sa din strada General Angelescu 93, a fost rechizitionata de “Frontul Plugarilor” si a devenit resedinta analfabetului Romulus Zaroni, numit peste noapte ministru al Agriculturii. Seicaru a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului.
RADU GYR, socotit “cel mai important poet al inchisorilor comuniste”, a fost condamnat si de Justitia maresalului Ion Antonescu si de Justitia comunista. Poet talentat, Gyr opteaza in tinerete pentru Miscarea Legionara si nu s-a dezis de ea pana la moarte (1975). La inceputul anului 1941 a fost numit directorul Directiei Teatrelor. In ianuarie 1941, dupa Rebeliunea Legionara, comandantul legionar Radu Gyr a fost condamnat la 12 ani inchisoare. Maresalul ii ofera poetului legionar alegerea: celula inchisorii, sau linia intai a frontului. Gyr pleaca pe front, unde isi pierde partial vederea si e reformat. In 1945 este condamnat la moarte, pedeapsa comutata ulterior in inchisoare pe viata. Este eliberat in 1956, dar, dupa doi ani, e din nou arestat si din nou condamnat la moarte. Poezia “Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane”, considerata un indemn la revolta, devine proba incrimianta la dosar. E eliberat in 1963, si continua sa scrie pana in ultima zi a vietii.
In 1995, Manea Dragulin, procurorul general al Romaniei, a introdus recurs in anulare pentru “Lotul ziaristilor”, Curtea Suprema i-a reabilitat pe toti, mai putin pe Radu Gyr si pe Ion Dumitrescu. Simona Popa, fata lui Gyr, i-a adresat procurorului, prin intermediul ziarului ZIUA, un memoriu, dar nu a primit un raspuns.
ION DUMITRESCU a fost unul dintre cei mai importanti ziaristi interbelici. Avea o credinta nestramutata in Ion Antonescu si a contribuit intr-o mare masura la crearea “mitului maresalului patriot si ales de Dumnezeu sa salveze poporul roman”. La 2 decembrie 1941, Mihai Antonescu il numise presedinte al Cenzurei Presei. Toti martorii pe care i-a chemat la proces, nume notabile ca Tudor Arghezi, Octav Livezeanu, Mihail Manoilescu, Liviu Nasta etc si evreii Sergiu Dan, Pascu Lieberman, Mayer Berman, Aron Benjamin, Schil Davidovici, au depus favorabil incercand sa-i salveze viata. In schimb, colegii sai, ziaristii care urcasera pe baricadele luptei de clasa, precum Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, Gh. Dinu (poetul Stephan Roll), Victor Iliu l-au “ingropat”. Va fi condamnat la 20 de ani de inchisoare, si va cunoaste, alaturi de Romulus Dianu, Alexandru Hodos, Romulus Seisanu, Ilie Radulescu, Ilie Popescu-Prundeni si restul ziaristilor “nationalisti” condamnati, infernul inchisorilor comuniste de la Aiud, Vacaresti, Dumbraveni, Jilava, Gherla, Poarta Alba, Craiova, Baia Sprie, Ocnele Mari, Galati, Botosani.
Istoricul Dinu C. Giurescu noteaza ca atat Ion Dumitrescu, cat si Romulus Dianu ajutasera, in anii razboiului, numerosi evrei si ziaristi cu vederi de stanga. Nici unul dintre acestia nu si-a mai amintit de cei doi in 1945, sau mai tarziu.

Tesu Solomovici

Articol recuperat din arhiva fostului ziar Ziua distrusa de Sorin Ovidiu Vintu la cererea unor agenti “post-sovietici”

Vezi si Gheorghe Buzatu: Pamfil Seicaru a fost gratiat de Ceausescu in 1966. INEDIT »