Cum l-a gratiat Ceausescu pe Pamfil Seicaru. Profesorul Gheorghe Buzatu si portalul Ziaristi Online publica DECRETUL - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Cum l-a gratiat Ceausescu pe Pamfil Seicaru. Profesorul Gheorghe Buzatu si portalul Ziaristi Online publica DECRETUL

Totul s-a desfăşurat „normal”, întrucât astăzi – în epoca globalizării şi a impunerii scandaloase a falsului principiu al „curectitudinii politice” – graţierea unui fost condamnat în urma celui de-al doilea război mondial ar fi totalmente exclusă.

Câte nu se leagă, bune ori rele, de viaţa şi de opera lui Pamfil Şeicaru (1894-1980)?

Deşi, ca o trăsătură comună, şi una, şi alta au fost, de la un capăt la altul, de excepţie. Ziarist şi politician de calibru, atât în ţară, cât şi, după 1944, în exil[1], Pamfil Şeicaru şi-a aflat deja, în istoria presei române a veacului XX, un loc bine stabilit în galeria „monştrilor sacri”, alături de ori după un N. Iorga, Tudor Arghezi, Stelian Popescu ş.a., deopotrivă pentru materialele tipărite ţi articolele semnate, precum şi pentru publicaţiile editate. Deci, după „Neamul Românesc”, „Bilete de papagal” sau „Universul”, „Curentul” lui Şeicaru s-a aflat în situaţia privilegiată de-a fi cunoscut două ediţii – una bucureşteană (1928-1944), dar şi o alta de exil, la München (după 1978). Plecat din ţară la 9 august 1944, la cererea şi cu indicaţia precisă a Mareşalului Ion Antonescu, cu numai câteva săptămâni înaintea dezastrului ocupaţiei sovietice şi a stalinizării forţate a României, începând cu 23 august 1944, Pamfil Şeicaru avea să fie, în mai-iunie 1945, judecat şi condamnat la moarte în contumacie, cel dintâi dintr-un prim lot de 12 ziarişti găsiţi … vinovaţi pentru „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război”[2]. Sentinţa, se înţelege, nu avea să fie adusă la îndeplinire, întrucât condamnatul, rămas în exil, nu a fost de găsit în ţară, iar mai apoi, prin Decretul nr. 977 (păstrat secret până în 1989?!) al preşedintelui Consiliului de Stat al R. S. România, fusese … graţiat la 12 decembrie 1966. Atunci, iar nicidecum la 8 mai 1995, cum era cunoscut până nu demult[3]. La sfârşitul şi după terminarea celui de-al doilea război mondial, după un peregrin prin Elveţia şi Austria, stabilit în Spania şi apoi în Germania, Pamfil Şeicaru – alături de generalul N. Rădescu, Mircea Eliade, Grigore Gafencu ş.a. – s-a impus, de departe, prin fapte şi scris între conştiinţele Exilului românesc liber, desfăşurând o activitate politică şi publicistică ieşită din comun – numeroase, ample şi solide monografii istorice, romane, eseuri, epistole şi memorialistică, colaborări diverse la ziare şi reviste din Vest. Nimic nu era surprinzător, întrucât exilantul se dovedea că rămăsese   fidel convingerilor exprimate categoric în cursul Războiului din Est (1941-1944), pentru reîntregirea României Mari şi distrugerea statului bolşevic[4].

De altfel, în ultimii ani, editurile şi publicaţiile din ţară ne rezervă neîncetat surprize deosebite[5], valorificând pe rând unele dintre operele rămase în manuscris ale lui Pamfil Şeicaru, perceput actualmente ca un ziarist şi istoric prodigios al trecutului naţional din veacul XX, cunoscător profund şi comentator avizat şi plin de fineţe al faptelor analizate, adeseori el însuşi nu numai observator fidel ci şi  actor al evenimentelor relatate.

Ca exemplu, în 2002, la Editura Saeculum din Bucureşti, d-l I. Oprişan a îngrijit două volume masive de Scrieri din exil, incluzând atât figuri din lumea literară (M. Eminescu, Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, M. Sadoveanu, Mircea Eliade, I. Petrovici, C. Rădulescu-Motru), cât şi portrete politice (N. Iorga, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod ş.a.). Nu mai insist asupra faptului că paginile lui Pamfil Şeicaru reţin atenţia şi pentru valoarea lor literară aparte. Să-l urmărim vorbind despre M. Eminescu: „…Anii trec, generaţiile se succed dar, cu o egală intensitate, trăieşte în fiecare acest dominator al gândirii şi vrăjitor al sensibilităţii româneşti. S-au conturat tendinţe, s-au perindat şcoli literare, dar toate au rămas tributare vastităţii acestui genial interpret al complexului istoric pe care îl reprezintă poporul român. Trăieşte în noi, ne regăsim în el şi pentru fiecare român pribeag opera lui Eminescu este ceea ce erau Iliada şi Odiseea pentru vechii elini…[6]

Rândurile de mai sus s-au dorit un argument şi, în egală măsură, o motivare pentru publicarea unor noi pagini de şi despre Pamfil Şeicaru. Menţionez că am în seamă, în primul rând, o lungă scrisoare adresată de Şeicaru, la 14 octombrie 1948, generalului N. Rădescu, fostul prim-ministru din 1944-1945 şi ulterior, pentru un timp, liderul politic incontestabil al rezistenţei româneşti reunită în Exilul anticomunist. Ca de obicei în acei ani (1948-1950), subiectul preferat al expeditorului îl constituiau, pe de o parte, pericolul fundamental al libertăţii României – URSS, iar, pe de altă parte, conflictele ce măcinau din interior unitatea frontului exilului românesc antisovietic, prin activitatea în context a puciştilor de la 23 august 1944 – Grigore Niculescu-Buzeşti, Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzianu[7]. De reţinut că, anterior, scrisoarea a mai fost publicată, în străinătate, în „Curentul” din München (martie-aprilie 1984, p. 2,6). În ce ne priveşte, textul anexat l-am depistat în fondul G. Caranfil de la faimoasele Hoover Institution Archives, din cadrul lui Stanford University, Palo Alto – California, SUA)[8].

În sfârşit, din arhivele fostului CC al PCR am desprins Decretul 977/1966[9] privind graţierea lui Pamfil Şeicaru. Alături de Decret, se publică expunerea de motive a lui Cornel Onescu, ministru de interne în 1966, care, după cum se poate lesne constata, oferea argumentele juridice şi procedurale necesare în temeiul cărora se anula decizia aşa-zisului Tribunal al Poporului din 1945 în „procesul ziariştilor” (Cele doua documente le gasiti redate integral in baza textului).

Totul s-a desfăşurat „normal”, întrucât astăzi – în epoca globalizării şi a impunerii scandaloase a falsului principiu al „curectitudinii politice” – graţierea unui fost condamnat în urma celui de-al doilea război mondial ar fi totalmente exclusă.

Deducem că, pentru Pamfil Şeicaru, graţierea a survenit la timp. Iar ea a devenit în asemenea măsură funcţională, încât – potrivit unor surse veritabile[10] – după exact zece ani, în august 1976, Pamfil Şeicaru a revenit pentru câteva zile în ţară, la Bucureşti, pentru o întrevedere cu N. Ceauşescu, care, din motive actualmente necunoscute, nu a ţinut să-şi respecte promisiunea[11].

ANEXA

Scrisoarea lui Pamfil Şeicaru adresată Generalului Nicolae Rădescu: Pentru o acţiune de eliberare a Patriei, puteţi dispune de mine ca şi de toţi românii egal de revoltaţi de pălmuitorul spectacol al aşa-zişilor exponenţi ai partidelor”. 


[1] Cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999, p. 55 şi urm.; Corneliu Vadim Tudor, Cartea de aur, Bucureşti, 2003, p. 465.

[2] Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001, p. 28. Informaţii şi comentarii despre viaţa şi opera lui Pamfil Şeicaru – George Stanca, Pamfil Şeicaru – analistul politic, în Gh. Buzatu şi colaboratori, coordonatori, Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional = 1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu, I, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 437-534; René Al. de Flers, Pamfil Şeicaru – aşa cum a fost. Un erou al întregirii naţionale şi jurnalist de faimă al României, ediţie îngrijită de prof. Constantin Juan-Petroi, Turnu Severin, Editura Didahia-Severin, 2009; Constantin Juan-Petroi, România şi crizele secolului XX în viziunea lui Pamfil Şeicaru (Documente inedite), în Ionuţ Şerban, Lucian Dindirică, coordonatori, Stat şi naţiune în Europa, II, Craiova, Editura AIUS Print Ed, 2010, p. 340-372; Andreea Ioana Răcariu, Pamfil Şeicaru, ziaristul vizionar (http://lectura.bibliotecadigitala.ro/?p=887); Pamfil Şeicaru, pamfletarul (http://www.revistamagazin.ro/content/view/1458/21); Nicolae Scurtu, Noi contribuţii despre epistolograful Pamfil Şeicaru, în „România Literară”, nr. 15/2010; Pamfil Şeicaru şi salvarea evreilor (http://foaienationala.ro/pamfil-seicaru-si-salvarea-evreilor.html); Corneliu Florea, Pamfil Şeicaru şi Curentul său (http://luceafarul-romanesc.com/atitudini/corneliu-florea/pamfil-seicaru-si-curentul); Ovidiu Vuia, Sub zodia cărţii, vols. 1-3 (http://www.cartiok.ro/citeste/2253769/cartea-online-sub-yodia-cartii-vol); Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364-379. O bibliografie cvasi-completă de şi despre Pamfil Şeicaru, în George Stanca, op. cit., pp. 517-534.

[3] Victor Frunză, Destinul …, p. 419.

[4] Să nu neglijăm, în context, că Pamfil Şeicaru opinase cu fermitate că „nu este vorba de o graniţă etnică la Nistru. În faţa Sovietelor se ridică imperativele de viaţă ale Europei”, prognozând cum că „toată construcţia artificială a Sovietelor se va prăbuşi” (apud Ioan Opriş, Procesul …, p. 67).

[5] Inclusiv detalii despre colaborarea sa cu Securitatea (nume de cod – „Vlad”), pe tema întocmirii, tipăririi şi difuzării unor materiale (îndeosebi cărţi de istorie şi articole în publicaţiile româneşti din Exil) cu caracter antirus sau antisovieitc (cf. Sorin Gabriel Ioniţă, Publicaţiile „Curentul”, „Carpaţii” şi „Stindardul” în Arhivele Securităţii (1975-1989), I-II, în „Caietele INMER”, Bucureşti, an VI, nos 14 şi 15 din martie şi iulie 2009.

[6] Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, vol. I, Bucureşti, 2002, p. 59.

[7] Vezi Victor Frunză, op. cit., p. 39 şi urm.

[8] Cf. Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 629-637.

[9] Întocmit, necondiţionat, cu ştiinţa, în mod sigur şi din iniţiativa, lui N. Ceauşescu, devenit ulterior (9 decembrie 1967) preşedinte al Consiliului de Stat al R. S. România.

[10] Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri, p. 325 şi urm.

[11] Sorin Gabriel Ioniţă, Publicaţiile …, I, p. 72.

F

CONSILIUL DE STAT

AL

REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

D E C R E T

PENTRU GRAŢIEREA DE PEDEAPSĂ

A LUI PAMFIL ŞEICARU

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România

D e c r e t e a z ă :

Art. unic. – Se graţiază de pedeapsă Pamfil Şeicaru, ziarist, fost director al ziarului “Curentul”, cu ultimul domiciliu din ţară, în Bucureşti, str. General Angelescu nr. 93, condamnat prin hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului – Completul de judecată din Bucureşti, pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război, constând în faptul că a părăsit teritoriul  naţional şi s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului şi fugind la Viena a luat contact cu aşa-zisul guvern naţional român prezidat de Horia Sima, punându-se în slujba sa şi atacând România şi guvernanţii săi care au organizat actul istoric de la 23 August 1944, atacare făcută prin viu grai la Conferinţa ce a ţinut-o la posturile de radio germane la data de 1 februarie 1945, fapte prevăzute în art. 2, alin. J şi pedepsite de art. III, alin. 2, din Legea nr. 312/1945, la pedeapsa cu moartea, iar pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşirea crimei de război, constând în faptul că s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin activitatea sa ca redactor şi director al ziarului “Curentul” la realizarea scopurilor lor politice, cât şi la aservirea vieţii politice – economice a ţării în detrimentul interesului poporului român, fapt prevăzut în art. 2, alin. şi pedepsit de art. 3, alin. 1 din Legea nr. 312/1945 la pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradaţiunea civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă, în conformitate cu dispoziţiunile art. 101 Cod Penal.

PREŞEDINTELE

CONSILIULUI DE STAT,

ss/indescifrabil

Bucureşti, 12 decembrie 1966

Nr. 977

EXPUNERE DE MOTIVE

În baza Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, Pamfil Şeicaru, ziarist, fostul director al ziarului “Curentul”, a fost condamnat în lipsă de Tribunalul Poporului, prin Hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945, la pedeapsa cu moartea, pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război, constând în faptul că a părăsit teritoriul naţional şi s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului şi fugind la Viena a luat contact cu aşa-zisul guvern naţional român prezidat de Horia Sima, punându-se  în slujba sa şi atacând România şi guvernanţii săi care au organizat actul istoric de la 23 August 1944, atacare făcută prin viu grai la Conferinţa ce a ţinut-o la posturile de radio germane la data de 1 februarie 1945.

Prin aceeaşi hotărâre, Pamfil Şeicaru a fost condamnat pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşirea crimei de război constând în faptul că s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin activitatea sa ca redactor şi director al ziarului “Curentul” la realizarea scopurilor lor politice, cât şi la aservirea vieţii politico-economice a ţării, în detrimentul poporului român, la pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă, în conformitate cu dispoziţiile art. 101 Cod Penal.

Legislaţia penală internă prevede prescripţia pedepsei cu moartea şi a pedepsei cu munca silnică prin 20 ani. Potrivit prevederilor Codului Penal (art. 168), pedeapsa la care a fost condamnat Pamfil Şeicaru s-a prescris.

În dreptul internaţional penal însă, pentru crimele contra păcii, contra umanităţii şi pentru crimele de război, instituirea prescripţiei nu-şi găseşte aplicarea. Nici un act internaţional privind urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război, adoptat în cursul şi după cel de al doilea război mondial, nu prevede o limită de timp în această privinţă.

Inexistenţa prescripţiei în dreptul internaţional pentru crimele de război, precum şi poziţia ţării noastre pe  plan extern în această materie duce la concluzia că pe plan intern legislaţia penală trebuie să aplice acelaşi sistem al imprescriptibilităţii pentru asemenea infracţiuni.

Menţionăm că Legea nr. 312/1945 care prevedea pedeapsa cu moartea pentru criminalii de război a fost înlocuită în anul 1947 cu Legea  nr. 291 care nu mai prevedea pedeapsa cu moartea, iar în anul 1955, prin Decretul nr. 421, cei condamnaţi pentru săvârşirea de crime de război la pedepse mai mari de zece ani, dacă nu au săvârşit din proprie iniţiativă omoruri, au fost graţiaţi.

În prezent, Pamfil Şeicaru, ca emigrant, are o atitudine corespunzătoare şi desfăşoară în străinătate, prin scris, o activitate utilă ţării noastre.

Întrucât Pamfil Şeicaru a fost condamnat la pedeapsa capitală, nu a beneficiat de prevederile Decretului nr. 421/1955. Pe de altă parte, având în vedere poziţia ţării noastre cu privire la prescrierea crimelor de război, cât şi imperfecţiunea Legii noastre penale în această materie, consider că este indicat a elabora un decret pentru graţierea de pedeapsa la care a fost condamnat Pamfil Şeicaru.

Faţă de cele de mai sus, am întocmit alăturatul proiect de decret, pe care vă rog să binevoiţi a-l aproba.

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE,

Cornel Onescu

Facsimilul Decretului furnizat de Cuvantul Libertatii

Extras din Capitolul N. CEAUŞESCU INTERVINE DECISIV ÎN CAZUL PAMFIL ŞEICARU al lucrarii Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu – „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia” (Colecţia OPERA OMNIA, 2011)


Print Friendly, PDF & Email

2 comments

  1. Pingback: De ce nu a intrat Pamfil Şeicaru în masonerie: “Directivele ei nu se identificau cu comandamentele naţionale”. 121 de ani de la naşterea marelui ziarist | Ziaristi Online

  2. Pingback: Centenarul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, înființată de marele gazetar Pamfil Șeicaru pe 11 ianuarie 1919. La Mulți Ani! | Victor Roncea Blog

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.