IRANUL, la rece, carte aparuta la Editura Top Form, va fi lansata maine, marti, 7 iunie, la Librăria Mihai Eminescu din Bd. Elisabeta nr. 16, între orele 17.30-19.30. La eveniment sunt invitati diplomaţi, jurnalişti, cadre universitare şi academice. Ziaristi Online va ofera un extras din lucrarea profesorului de jurnalism Corneliu Basarab Vlad, printre multe altele si director al portalului nostru. Noi detalii si dezvaluiri despre incursiunea analistului de politica internationala in Iran, maine, aici! Pana atunci, o sinteza despre Teheran, azi, si mersul inainte al lumii:

Despre “excepţionalism”

Mass-media şi discursul politic au reuşit să-i facă pe mulţi să creadă că Iranul ar fi de la o vreme, în lumea de azi, un fel de răţuşca cea urâtă sau Cenuşăreasa (dar numai în ipostazele lor din prima parte a basmului). A fost aşezată, această ţară, pe o Axă a Răului şi în acelaşi timp, este înfierată drept singurul stat teocratic din lume. I s-a aplicat stigmatul de stat paria, se fac strădanii pentru a-l izola într-o lume tot mai interdependentă. La resursele sale de petrol şi gaze naturale, printre cele mai mari din lume, n-ar fi recomandabil să se apeleze, chiar dacă resursele energetice mondiale se împuţinează mereu. Ce mai, o ţară ciudată, un tărâm bizar, în care bărbaţii, chiar şi cei mai pedanţi, nu poartă cravată iar femeile, chiar şi cele mai frumoase, se ascund în văluri ce acoperă aproape totul.

Ciudată, bizară, paria, de ocolit, de stigmatizat? Dacă asta înseamnă corectitudine politică, trend, brand etc., vom comite şi noi, în mod premeditat, o îndepărtare de la normă, pentru a aplica acestui stat, atât de diabolizat, un epitet privilegiat, atribuit doar celui mai înverşunat adversar de astăzi al Iranului. Să zicem că ne vom juca şi noi cu vorbele după cam cum fac şi detractorii de toate felurile ai Iranului. Să spunem că nu numai realitatea americană este definită prin excepţionalism ci şi realitatea iraniană. Dacă universitarul francez Gerard-Francois Dumont vorbeşte de „excepţia iraniană”, noi o vom numi excepţionalismul iranian.

Cuvântul excepţionalism nu se găseşte în dicţionare, ci doar prin texte de-ale unor politologi. Acest superlativ sui generis este menit să definească sintetic trăsătura dominantă a societăţii americane. Cu vreo 20 de ani în urmă, mă refeream, într-un text, publicat mai întâi într-un ziar, apoi într-o carte, la excepţionalismul american, dar intervenţia mea a trecut, cred, complet neobservată. Porneam, atunci, de la un articol din „New Statesman”. „Întreaga ideologie americană, aşa cum au subliniat mulţi autori din Statele Unite, ca de pildă David Potter, precum şi observatori vesteuropeni, a fost clădită pe premisa unei abundenţe excepţionale – observa autorul articolului, publicistul britanic Godfrey Hodgson. Excepţionale resurse de terenuri agricole, excepţionale surse de o excepţional de ieftină energie, excepţional de ridicate salarii (din punct de vedere istoric, de circa două ori mai mari decât cele din Europa occidentală)”. Dar, se grăbea să adauge autorul britanic, „toate aceste excepţii (căci el nu le spunea totuşi excepţionalisme) se îndreaptă acum spre un sfârşit”. Remarcăm acum, doar în treacăt, că previziunile lui, făcute pe la sfârşitul anilor 1980, au prins tot mai multă consistenţă prin evoluţiile/involuţiile ce au urmat. Ne interesează însă mai ales o altă remarcă a sa şi anume aceea că, în ciuda erodării acestor „excepţii”, „filozofia politică generată de era excepţionalismului american rămâne”.

Iar excepţionalismul american, care nu s-a mai putut înfrunta cu excepţionalismul (în felul lui) sovietic, căci acesta dispăruse, a perceput în parcursul Republicii Islamice Iran un demers sfidător de afirmare a unui excepţionalism iranian, chiar dacă nimeni nu-l numeşte aşa, dar pe care l-a construit, în fond, însăşi uriaşa campanie mediatică antiiraniană ca pe un excepţionalism cu semnul minus. Americii de după războiul rece îi trebuia un adversar redutabil căci, vorba unui politolog rus (fost sovietic) adresată unui coleg de al său american : „V-am făcut cel mai mare rău posibil : v-am lăsat fără un rival puternic, pe măsura voastră”. Al-Qaida lui Bin Laden nu putea fi considerată un asemenea adversar, nu era de demnitatea superputerii mondiale să se înfrunte, ca de la egal la egal cu o reţea teroristă internaţională (o fi existând, într-adevăr, această Al-Qaida ca organizaţie structurată, ca mişcare coerentă, instituţionalizată?). Şi numai echipa preşedintelui George W. Bush a căzut în capcana de a construi imaginea unei puteri mondiale foarte periculoasă pentru naţiunea americană, dar care nu este un stat ci, privind la rece lucrurile, o grupare sau grupuri de infractori transfrontalieri care sperie lumea şi seamănă moarte, mai ales printre nevinovaţi. Împotriva ei a fost totuşi angajată o cruciadă (pardon!), s-a proclamat un război mondial cu terorismul internaţional, fie acest război şi „asimetric”.

Dar război care n-a prea mers grozav nici pe fronturile de luptă (unele dintre ele – ca Irakul – de-a dreptul discutabile), nici în plan mediatic. Ceea ce i-a şi făcut pe liderii noii Administraţii americane să renunţe, în mod explicit şi programatic la pompoasa sintagmă de război mondial împotriva terorismului (atenţie! islamic).

Iranul, însă, este altceva. Stat mare, şi ca suprafaţă, şi ca populaţie, mare putere zonală, cu o glorioasă istorie, cu un uriaş potenţial energetic. Dar stat şi regim musulman fiind, i se pot pune în cârcă toate relele.

Că este susţinător, poate şi sanctuar, al teroriştilor islamici (dar nimeni nu mai poate afirma astăzi, cum s-a făcut o vreme), că Teheranul ar fi – ar fi fost – complice cu Bin Laden şi ai săi ori cu talibanii, fie şi numai pentru faptul că şiismul iranian vede, şi el, un pericol în radicalismul sunit sângeros al acestora.

Că este antisemit şi urmăreşte să declanşeze un Holocaust (liderii de la Teheran susţin însă că evreii din Iran sunt recunoscuţi în toate drepturile lor, dar viitorul zonei Israel-Statul Palestinian trebuie reglementat prin alegeri libere în acest areal – ceea ce oricum ar pune sub semnul întrebării existenţa statului Israel, cel puţin în coordonatele de astăzi ale acestuia).

Că ambiţionează să-şi construiască propria armă nucleară (Iranul afirmă că este angajat doar în proiecte nucleare civile, se arată receptiv la inspecţiile şi controalele internaţionale din partea AIEA, poartă dialog pe această temă cu principalele state ale lumii).

Fie şi numai aceste câteva „singularităţi” ar îndreptăţi să se facă vorbire despre un excepţionalism iranian. Mai sunt, însă, şi alte raţiuni. Dar să încercăm mai întâi să ne lămurim ce-ar putea înţelege anglosaxonii prin excepţionalism, la modul general. Cuvântul, spuneam, nu e prin dicţionare. Avem, însă, acolo accepţiunile cuvântului „excepţional”, iar în celebrul Roget’s International Thesaurus, le găsim pe următoarele : excentric, exclusiv, extraordinar, important, particular, remarcabil, minunat. Şapte însuşiri şi, parcă, fiecare dintre ele s-ar potrivi şi Iranului. N-o să le luăm însă aici, în parte, una câte una, e la îndemâna oricui să o facă şi nici nu e prea greu. Li se poate aşeza, fiecăreia, semnul plus ori semnul minus, dar şapte tipuri de excepţii au tot dreptul  să se constituie într-un excepţionalism. Termen ce nu trebuie însă înţeles ca singularizare cu orice preţ în finalitatea izolării realităţii iraniene, ci doar ca o cale, ca multe altele, de “a înţelege Iranul de astăzi”, cum se exprimă autorul francez Henry Moreigne. Căci iranienii, recunoaşte chiar fostul demnitar al şahului Houchang Nahavandi, au “dreptul la un loc bun în lume, pentru că au un trecut, au fost o mare putere şi au o mare cultură”.

De ce mare istorie şi mare cultură? Prima Constituţie a Iranului a fost Canonul lui Cyrus, care este considerat astăzi şi prima declaraţie istorică a drepturilor omului şi cetăţeanului. Abia după războaiele ionienilor, spartanilor şi atenienilor cu perşii s-a definit, în secolul al V-lea î.e.n., statutul independent al Greciei antice.

Perşilor li se datorează difuzarea alfabetului şi a scrierii, Drumul Mătăsii, poveştile celor O mie şi una de nopţi, irigaţiile prin canale, jocul de şah, primele “aparate de aer condiţionat”, primele disecţii umane (Avicenna), descoperirea alcoolului metilic, descoperirea cifrei zero, o mare parte a algebrei şi geometriei, (contribuţii considerate adesea ca aparţinând “matematicii arabe”), statul modern şi sistemul armatelor moderne (modele ce aveau să fie preluate de romani, peste 500 de ani, de la Darius), băile publice (hammam), 25 decembrie (naşterea lui Zaratustra, apoi naşterea lui Iisus, în calendarul creştin), prima religie monoteistă (zoroastrismul) şi multe altele (tratate de altfel, în această carte într-un capitol distinct).

Mai aproape de noi, în secolul abia încheiat, spaţiul iranian a funcţionat ca un adevărat laborator pentru un tip de evenimente produse mai întâi aici înainte  de a face şcoală : revoluţia constituţională din 1901 a precedat-o pe aceea a junilor turci, petrolul din Abadan era exportat cu două decenii înaintea celui din Arabia Saudită, naţionalizarea, la începutul anilor 1950, a lui Anglo-Iranian Oil Company a fost modelul naţionalizării, de către liderul egiptean Nasser, a Canalului de Suez. În sfârşit, apariţia spectaculară a islamului politic pe scena lumii s-a produs prin Revoluţia islamică iraniană din 1979 şi acest fenomen complex, ce marchează epoca, rămâne încă de înţeles şi de asimilat în lumea de la începutul mileniului al treilea.

Personalitatea (sau, dacă vreţi, excepţionalismul) Iranului – citim în studiul „Iranul în secolul XX”, din 1997, al autorilor francezi Jean-Pierre Digard, Bernard Hourcade şi Yann Richard  – „se explică poate prin marginalitatea sa : ţară musulmană dar şiită, subdezvoltată dar bogată în petrol, dominată de marile puteri europene dar niciodată colonizată, despotică dar parcursă de toate curentele de gândire. Între lumile arabă, indiană, turcă şi europeană, Iranul este o insulă în Orientul Mijlociu”.

O insulă, însă, deloc izolată căci, să luăm, de exemplu, secolul XX pentru a vedea că Iranul a fost implicat, într-un fel sau altul, în multe din furtunile mondiale şi regionale ale acestor 200 de ani. Încolţit, de la începutul secolului, între imperialismul britanic şi cel rus, apoi între cele sovietic şi cel american, Iranul a devenit, după Revoluţia islamică şi căderea URSS, o putere considerabilă. Această independenţă şi acest rol au fost cucerite printr-o luptă neîncetată. Prin profunde răsturnări interne mai întâi şi printr-o extraordinară implicare, după 1979, în crize majore : invazia sovietică în Afganistan, războiul de opt ani cu Irakul, războiul din Liban, conflictul palestiniano-israelian, conflictul între Armenia şi Azerbaidjan, războiul din Kuweit, revolta din Kurdistan, lupta împotriva trafianţilor de droguri din regiune, operaţiunile militare împotriva talibanilor şi Al Qaida, războiul din Irak şi cel din Afganistan.

Şi totuşi, oricât de glorios ar fi trecutul, oricât de bogată cultura, oricât de incitante „experimentele” politice, oricât de densă implicarea în crize, nu e îndeajuns parcă, în lumea noastră, tot mai pragmatic, tot mai pusă pe eficienţă şi performanţă, să ai asigurat, ca stat, un loc şi un rol proeminent în simfonia – sau cacofonia – mondială. Un loc în care să fii văzut şi auzit, un rol de care să se ţină seama. La energie, la resurse energetice, toţi actorii lumii sunt însă deosebit de atenţi. Aici nu poţi trece neobservat, nici dacă ai vrea. Iar Iranul, din fericire, iar nu o dată şi din nefericire, stă cât se poate de bine la acest capitol.

Iranul înseamnă cam 1 la sută din populaţia lumii, dar ţara deţine 7 la sută din rezervele naturale mondiale. 11 la sută din rezervele globale dovedite de petrol şi 16 la sută din resursele de gaze naturale ale lumii. Adică 17 miliarde tone de petrol şi 27 trilioane de metri cubi de gaz. O zestre naturală providenţială, pe care dr. Abbas Malevi de la Universitatea Harvard o estima, în 2007, la 4 000 miliarde de dolari SUA.

„Resursele există, dar prosperitatea nu se regăseşte încă în fiecare familie iraniană” – spune prof. Yann Richard. Resursele Iranului îşi aşteaptă viitoarele generaţii de tehnocraţi. „De multă vreme, Iranul a fost, în diferite privinţe, un precursor – remarca, în 1997, publicaţia franceză „Le Banquet”. N-ar fi surprinzător ca această ţară să ne uimească din nou în anii ce vin. O mare putere, moştenitoare a unei istorii atât de îndelungată, este purtătoarea unor valori puternice şi nu va putea rămâne mult timp tăcută. Dacă Iranul este o parte a istoriei noastre, el va juca, fără îndoială, un rol important în viitorul nostru”.

Acest rol este, de altfel, cât se poate de evident. Ni-l descrie un profesor de la Facultatea de drept şi ştiinţe politice de la Universitatea Teheran, dr. Sadegh Zibakalam, într-un articol intitulat chiar aşa : „Excepţionalismul iranian” (mărturisesc că în momentul în care am dat peste acest text, publicat de „The Middle East Institute”, la 16 februarie 2009, am încercat un sentiment de invidie benignă; crezusem, până atunci, că doar eu am aplicat termenul de excepţionalism fenomenului iranian).

Politologul de la Teheran apreciază că, în acest moment, „excepţionalismul” iranian se întemeiază pe doi mari piloni : „negarea actualei ordini mondiale şi credinţa în superioritatea civilizaţiei iraniene”.

Repudierea actualei ordini mondiale este rezultatul atitudinii critice a liderilor iranieni, care nu se împacă, între altele, cu perpetuarea decalajului între ţările mai puţin dezvoltate şi cele bogate, exploatarea lumii subdezvoltate de către multinaţionalele vestice, restricţiile impuse comerţului internaţional în sensul frânării accesului ţărilor în curs de dezvoltare la beneficiile noilor tehnologii, drenarea bogăţiilor în curs de dezvoltare către societăţile ce trăiesc în opulenţă şi supraconsum, poluarea mediului. Liderii iranieni acuză Vestul că întreţine tulburări interne şi conflicte între state în Africa, Asia şi Orientul Mijlociu. Prin aceasta, Vestul poate vinde arme părţilor în conflict, iar aceste cheltuieli se fac pe seama bugetelor de sănătate, educaţie, creare de locuri de muncă şi alte servicii. Liderii iranieni denunţă şi amestecul Vestului  în treburile interne ale ţărilor mai puţin dezvoltate, inclusiv prin sprijinirea unor lovituri de stat, asasinate politice etc.

O altă arie importantă de dispută între liderii iranieni şi Vest priveşte structura politică a lumii occidentale. Respingerea de către Teheran, a sistemului politic occidental, a democraţiei liberale, vizează, în principal, două aspecte, scrie dr. Zibakalam. Primul: liderii iranieni (şi cei de dinainte de Revoluţie, şi cei de după) consideră că noţiunea de „democraţia genuină” din Vest este o iluzie. Cetăţenii din ţările occidentale sunt manipulaţi de cei care deţin cu adevărat puterea că ei sunt, de fapt, cei ce-şi aleg guvernul şi că pot schimba cursul politicii prin alegeri. „Este o decepţie şi o iluzie” – apreciază profesorul de la Teheran. „Adevărata putere în Vest o deţin cei ce deţin marile întreprinderi economice – bănci, uzine, instituţii financiare şi multinaţionalele”.

În al doilea rând liderii iranieni de ieri şi de azi contestă cu vehemenţă politica şi discursul occidental privind drepturile omului. Şi şahul, şi liderii islamici au fost ţinte predilecte ale acuzelor grave formulate de Vest în ce priveşte nerespectarea drepturilor omului. „Desigur, precizează politologul menţionat, în timpul dinastiei Pahlavi violarea drepturilor omului au fost mai grave şi mai ample decât în regimul islamic. Dar răspunsul ambelor regimuri la critica Vestului a fost, în mod surprinzător, identică”. Nici şahul, nici actualii lideri nu au acceptat vreodată că ar fi putut viola drepturile omului. În ambele situaţii, s-a respins acuza că ar fi fost persecutaţi şi aruncaţi după gratii oameni pentru convingerile lor politice. Au fost deţinuţi cei ce au acţionat în coordonare cu inamicii ţării sau cei ce au pus în pericol securitatea statului. Iar criticile Vestului pe această temă sunt „motivate politic”, susţine, constant, Teheranul.

Dar cea mai remarcabilă similitudine între şah şi liderii islamici – relevă acelaşi politolog – constă în respingerea civilizaţiei occidentale, pe de o parte şi credinţa în „superioritatea iraniană”, pe de alta. Şahul a afirmat conceptul de „Mare Civilizaţie” (Tamadon Bozorg) ca alternativă la civilizaţia occidentală care, după opinia lui, duce la fascism sau la comunism dacă eşuează în încercările sale de a-şi construi sistemul politic.

Ideea că, de fapt, civilizaţia occidentală se află într-un proces de dezintegrare în timp ce Iranul islamic oferă o alternativă viabilă şi „de departe superioară din punct de vedere sociopolitic şi economic” este şi mai energic susţinută de liderii Revoluţiei islamice. „Mulţi iranieni percep Revoluţia islamică drept o a treia cale între capitalismul occidental şi comunismul răsăritean”. O lozincă celebră a Revoluţiei sună : „Na sharghi, na gharbi” (Nici Estul, nici Vestul). Pe cale de consecinţă, s-a impus ideea „superiorităţii modelului islamic-iranian” stabilit de Revoluţie, care, după 1979 a devenit o constantă a politicii Teheranului, o direcţie a „cruciadei sale ideologice”. Astăzi, adepţii liniei dure afirmă că eşecurile SUA din Iran şi Afganistan, colapsul proiectului american al „Marelui Orient Mijlociu”, cuplate cu înfrângerera Israelului de către Hezbollah în sudul Libanului, în 2004, progresul programului nuclear al Iranului şi marea criză financiară declanşată în 2008 „sunt indicaţii clare că Vestul este în declin, iar marea şi istorica civilizaţie islamică este în ascensiune. Este adevărat – remarcă politologul iranian – că liderii islamici mai prudenţi şi mai realişti nu participă la această cruciadă. Dar liderii islamici cei mai duri declară entuziast uriaşei lor audienţe că puterea occidentală decadentă şi arogantă se dezintegrează, Islamul se înalţă iar victoria este aproape”.

Interesantă este şi concluzia acestui studiu, din care am citat atât de mult (pentru că rezumă, pe cât posibil, filozofia şi politica actuală a Teheranului) : „Date fiind ramificaţiile extrem de periculoase pe care le pot avea pentru pacea şi securitatea în regiune, această atitudine stranie de <<superman>> şi <<cruciada ideologică>> ca să nu menţionăm şi consecinţele lor negative şi tragice pentru Iran, ar fi o explorare academică de interes şi o cercetare sociopolitică deosebit de utilă aflarea răspunsului la întrebarea de ce atât de mulţi iranieni îşi percep ţara ca pe o mare naţiune care a fost investită cu sarcina istorică de a salva lumea de puterile decadente”.

O sarcină pe cât de temerară şi ambiţioasă, pe atât de responsabilă şi de încărcată de riscuri. Un demers unic în felul său, plin de imprevizibile. Una dintre multele enigme ale faptului iranian, dar una care îşi cere presant dezlegarea, căci este acută, incumbă consecinţe ample şi nebănuite, iar de ea depinde, (într-o măsură căreia trebuie să i se respecte totuşi proporţiile), mersul înainte al lumii.

Corneliu Vlad

IRANUL, LA RECE

Colectia GeoPolitica

Editura Top Form

Bucuresti, 2011