Corneliu Vlad si Jandarmeria Romana despre Eminescu Jurnalistul - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Corneliu Vlad si Jandarmeria Romana despre Eminescu Jurnalistul

Iarba creste mereu in scrierile lui Eminescu

Freneticul dar chibzuitul luminator al nostru in toate cele despre si ale lui Eminescu (“atingatoare de Eminescu”), profesorul Nae Georgescu (foto), ne propune si argumenteaza paternitatea eminesciana a unui text pe care ziaristul roman de azi si de totdeauna ar trebui sa-l aiba in abecedarul indeletnicirii sale de presa. In cartea sa despre ultima zi a lui Eminescu  la “Timpul”, profesorul Nae Georgescu ne restituie ultimul  articol publicat aici de Eminescu in numarul datat 29 iunie 1883. Pana la profesorul Georgescu, peste aceasta scriere s-a trecut prea usor, dar ce spun eu, nu a fost deloc luata in seama. Voit sau cu buna stiinta. De acum inainte, avem la locul sau acest text, in patrimoniul  spiritual lasat romanilor de nascutul la Ipotesti.

Articolul este puternic lamuritor asupra anii din urma, infernali, ai vietii lui Eminescu, daca mai era nevoie de inca o marturie in materie. Si, prin aceasta, este un document  tulburator. Dar mesajul peste timp al  acestui text recuperat din anonimat este unul de nepretuit pentru jurnalist si jurnalistica. El exprima crezul de breasla al celui mai ilustru ziarist al romanilor, dar se constituie si in manifest programatic, cu valoare testamentara, pentru menirea presei.

O presa care, in acea vreme, se afla in inclestare dura cu “puterea uzurpatoare”. Eminescu incepe prin a constata ca “regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ. Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.”

De cand e presa presa, intotdeauna, si in democratie, si sub regim autoritar, ea s-a luptat pentru libertatea de exprimare, daca a tinut sa-si respecte menirea si, nu doar  odata, a fost ultima reduta, cea mai greu de cucerit, a acestei lupte. Este ceea ce se intampla si in vremea lui Eminescu. Ziaristul de la “Timpul” avertiza ca puterea “simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută” Si atunci, “cata sa se uzezedfe de arme indestul de eficace de a o invinge” Dar lupta impotriva presei libere pune probleme puterii, este redutabila. Eminescu explica,de unde aceasta forta a presei, de la “sprijinul public”: “Dacă întru abaterea conştiinţei alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public”.

Presa care  nu-si tradeaza rolul si ramane in serviciul adevarului nu poate fi ingenunchiata cu mijloacele consacrate ale “puterii discretionare”. Caci “armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hărşit în lupta şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş”. De aceea, “contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare”, prin legi si institutii constrangatoare, prin procese de presa si expulzari, apoi si prin “alte masuri si mai odioase, pentru ca panta este aluneacoasa si nu are piedica pana-n prapastie”.

Cum trebuie sa raspunda mass media, aceasta (viitoare) “a patra putere” in stat la “urata pornire a guvernului asupra presei”? Ultima fraza din ultimul articol publicat de Eminescu in “Timpul” da un raspuns transant, menit sa ramana legamant moral al presei de la noi si de pretutindeni: “Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, si teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”.

Ideea ca, in confruntarea dintre presa si puterea represiva, presa iese intotdeauna invingatoare, daca nu pe moment, oricum in timp, avea sa revina, in vremurile ce au trecut de atunci, in recunoasterile publice ale multor oameni politici de peste tot. (Unul din marii presedinti ai Americii, Richard Nixon, stia, si a declarat-o, ca nu e bine ca puterea sa se puna cu presa , caci nu va iesi oricum bine dintr-o asemenea confruntare si, ironia soartei, tocmai presa l-a izgonit de la Casa Alba). Eminescu a afirmat, si acest adevar, printre primii.

Iata ce text capital, viu si astazi, ne pune sub ochi, in aceasta carte a sa, profesorul Nae Georgescu. Caci domnia sa cauta nu numai “prin autori mancati de molii”, el este atent si la “indemnurile vietii” si de aceea aude mereu, in scrierile lui Eminescu, “cum iarba creste”. (Curentul)

 

Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii române”
Timpul şi jurnalismul

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele Romantism înalt, poetul şi-a asimilat viziunile poetice occidentale. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale Romantismului european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărţile, “prieten drag al sufletului meu”, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia şi cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură, etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme.

Poetul avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon şi de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, de idealismul lui Fichte şi Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant. Pentru acest înalt conţinut filosofic al operei sale Constantin Noica l-a denumit pe bună dreptate, omul deplin al culturii române.

Nucleul principal al activităţii de jurnalist a lui Mihai Eminescu s-a desfăşurat timp de şase ani (1877-1883), la cotidianul Timpul, unde în 1880 şi 1881 a fost redactor şef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale şi la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870-1877 publicând în Albina, Familia lui Iosif Vulcan, Federaţiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iaşi. În articolele sale   şi-a exprimat adeseori părerile proprii, iar datorită implicării sale afective în evenimentele politice şi datorită conştiinciozităţii sale în îndeplinirea obligaţiilor de redactor, oboseala şi dezamăgirile acumulate în cei şase ani au avut o contribuţie importantă la declanşarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie.

De la începutul studenţiei sale Eminescu s-a preocupat să înţeleagă societatea românească şi să caute soluţii la problemele ei. Aşa cum afirma într-o scrisoare către Maiorescu din 5 februarie 1874, în timpul studiilor sale filosofice el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului şi a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer „mi se părea prea puţin elaborat”.

Aşadar, el şi-a folosit cea mai mare parte a timpului pentru completarea sistemului filozofic al lui Schopenhauer şi pentru fundamentarea teoretică a soluţiei la una dintre problemele esenţiale ale societăţii româneşti din acel timp, aceea pe care junimiştii au denumit-o a „formelor fără fond”.    În felul acesta Eminescu şi-a elaborat principiile de care s-a folosit apoi în activitatea de ziarist.
Altă preocupare importantă pentru Eminescu era şcoala românească. Ca fost revizor şcolar, el cunoştea în amănunt situaţia învăţământului. Părerea lui era că şcoala trebuie în primul rând să formeze caracterul, rămânând pentru treptele superioare să transmită cunoştinţe pozitive de specialitate.

„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esenţa lui o fiinţă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câştig. Se vede dar câtă importanţă are educaţia care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranţă de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat.     
          Învăţătura numai ca atare nu are a face cu creşterea. Învăţând pe de rost numirile tuturor oraşelor de pe pământ şi toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante şi de animale, această masă de cunoştinţe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligenţă, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca şi de a distinge drept de strâmb.
          Învăţătura consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea cunoştinţelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe şi-ar fi apropiat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil şi care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”

Pe lângă îndatoririle de jurnalist politic Mihai Eminescu se ocupă în Timpul şi de pagina culturală a revistei, alături de colegii săi I.L.Caragiale sau Ioan Slavici, cu care zăbovea nopţi întregi în redacţie, iar aceştia se declară fericiţi în câteva articole cu caracter memorialistic că, în acele ore puteau asculta lungile prelegeri culturale sau chiar lingvistice ţinute de poet, devenit gazetar fără voia lui. În aceste pagini a publicat numeroase cronici muzicale, ale unor spectacole de teatru sau de operă, în reprezentaţii date de trupe româneşti sau străine care călătoreau în turneu la Bucureşti, sau de cronici mondene ale vieţii de la Curte, acestea fiind potrivit propriilor lui mărturisiri, articolele care-i plăceau cel mai mult.

 Bibliografie  

  • G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1985, vol.I-IV.
  • S. Cristescu, Carol I. Corespondenţa privată (1878-1912), Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.
  • M. Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980.
  • M. Eminescu, Opere, vol. X, Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989.
  • M. Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică 17 februarie – 31decembrie 1880, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984.
  • M. Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
  • M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică 1882-1883, 1888-1889, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
  • M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondenţa. Documentar, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989.
  • N. Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Ed. Glycon, Bucureşti, 1991.

Sursa: Jandarmeria Romana

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.