Iată că a trecut aproape un an, de când nu am mai scris nimic pe blog! Nu ştiu dacă a fost o tăcere deliberată sau nu. Poate că, totuşi, deliberată, determinată de convingerea că lumea asta a blogărilor e, de fapt, o multiplicare a monologurilor, prin care fiecare îşi defulează frustările. Nu există practic dialog, comunicare – e mai mult un sport individual. Nu ştiu dacă ajută pe cineva ceea ce scriu sau dacă supără şi de ce! Pe de altă parte, s-ar putea ca această tăcere să nu fie deliberată, ci impusă de lipsa mijloacelor adecvate de înţelegere (analiză- sinteză) a ceea ce se întâmplă acum în ţară şi în lume. Majoritatea celor citite de mine, cu privire la cele ce s-au întâmplat în anul care a trecut sunt interpretări fie partizane, care exclud dintru început orice urmă de dialog, fie unilaterale, adică sunt analize făcute din diverse puncte de vedere – „ştiinţifice” pot spune – care nu îşi declară unilateralitatea, pentru o deschidere reală spre dialog. Aproape fiecare blogăr „serios” din România vrea să fie un doctrinar, un început, fie că e naţionalist, fie globalist/inter-naţionalist, sau măcar să dezvăluie ceva ce nu e cunoscut de nimeni.
Sunt apoi asocieri bizare, între teologii de bibliografie, declaraţi de dreapta, şi cominternişti, care te pun într-o situaţie morală, dacă nu şi teoretică, cel puţin stânjenitoare. Apoi, modul de a discuta realităţile politice – cele ce se întâmplă în ţară şi în lume – aminteşte, cu rare excepţii, de avancronicile şi cronicile meciurilor de fotbal, fără să atingă însă nivelul unui Fănuş Neagu sau a unui Ioan Chirilă. Golănia pătrunde peste tot, simulând chiar eleganţa gesturilor. Din ce am văzut până acum, sunt puţine bloguri care au depăşit lupta de clasă (care, de data asta, s-a terminat, n-aşa?, cum spunea Brucan, cu victoria capitalului) şi mă întreb cu cine vor mai lupta cei din presa din România, apoi blogării dacă, biologic, generaţia care a trăit în comunism va dispare; probabil că vor păstra unul în viaţă, din această generaţie, un fel de mumie a lui Lenin, ca duşman al poporului, de care să se delimiteze toţi, ca să vadă noul stăpân cât de credincioasă e sluga. O analiză a perioadei comuniste trebuie făcută, neîndoielnic, dar cu observaţia că vechii cominternişti s-au transformat în oameni de dreapta – Noua filosofie, în Franţa -, încă din anii ’70- ’80, că troţkiştii au devenit neo-conservatori în S.U.A., ocupând de multă vreme posturile de comandă în vederea aşa-zisei schimbări, ce urma să vină. Să fi dorit ei şi urmaşii lor să scape de vreo răspundere?! Mă îndoiesc! Noile poziţii ocupate sunt, de fapt, cele vechi, cu etichete schimbate, din care sunt propovăduite alte religii politice sau poate, acum, economice, în vederea dominaţiei.
Încep această mică aventură în neant, postând un text din Mihai Eminescu, care mi se pare încă actual. Îi rog pe cititori- singurii care pot transforma neantul în viaţă, să facă înlocuiri de cuvinte şi situaţii, pentru a vedea actualitatea textului, ca de exemplu să înlocuiască internaţionalism cu globalism, punându-şi în acelaşi timp întrebarea cât de deschisă poate fi sociatatea deschisă sau care este închiderea acestei societăţi? Şi mai ales, cine şi cum deschide societatea şi faţă de ce?
MIHAI EMINESCU, LIBERALISM ŞI CONSERVATISM.
Spiritul public modern suferă de-o boală, până la oarecare grad nepericuloasă pentru noi, născută fiind din împrejurări şi din stări de lucruri fără analogie în viaţa noastră internă. Nu e vorba – internaţionaliştii din Germania, Franţa şi Anglia sunt prieteni buni şi personali cu C.A. Rosetti, cu dl Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliţii apuseni sunt pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii, în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. Religia, cu credinţele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari, ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri – însă numai negative – din partea unor ultime raţionamente materialiste, care în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca şi mitologia grecească.
Dar raţionamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput şi apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea, o mulţime de aprigi apărători, încât viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişiul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adică acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.
Fără cuvânt s-a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înăscut.
Nu doară că oamenii s-ar fi adunând din impuls propriu şi ar fi stabilind un modus vivendi prin discuţie şi punere la cale. Acest stadiu vine cu mult mai târziu. Dar precum în roiul de albine sau în muşuroiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele care compun un roi, trăesc într-o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-şi da seama şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme că adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt tot odată şi codici.
Cu încetul însă, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizaţiei naturale şi-şi lărgeşte din ce în ce cercul său de activitate individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într-adevăr omenească, viaţa liberă. Dar totuşi, în lărgirea individualităţii sale, omul poate atinge o margine, în care pune în cestiune individualitatea şi libertatea semenilor săi şi în cele mai multe cazuri a semenilor acelora care sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă.
Astfel s-ar putea spune, că întrega luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă de legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem.
Dar şi această direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într-adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energia individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într-acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.
Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politici. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor, şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mâinile individului, asta e problema pe care mulţi s-au încercat s-o dezlege, dar de la Cezarii Romei şi până la Cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.
Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul, căruia i s-au sacrificat toate elementele care formau încheeturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebue s-o mărturisim, că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus.
Un nou atentat – al patrulea pân-acum – comis asupra unui cap încoronat, a regelui Umbert al Italiei, dovedeşte pe ce povârniş fatal se află ideile a o sumă de lucrători din Europa. Un oarecare Passamente a dat cu cuţitul în regele Italiei, pe care l-a rănit uşor la braţ. Prins, s-a găsit în domiciliul lui hârtii, care dovedesc că stă în legătură cu internaţionaliştii.
E caracteristic, că în momentele în care asemenea atentate se-ntâmplă în Berlin, în Madrid, la Neapole, în fotoliile ministeriale de la Bucureşti să stea oameni, care au şi au avut legături intime cu oamenii de frunte ai internaţionalei.
Sursa: omulsicetatea
