EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI (1). Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

 Exclusiv Ziaristi Online

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

 de Gh. Buzatu

 Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”!…

Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. Ţinând seama de consecinţele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii, considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condiţiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepţională a Însemnărilor din celulă, N. Ceauşescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceauşescu nu a fost un admirator al Mareşalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceauşescu, comunist declarat şi recunoscut, s-a aflat în detenţie la Jilava, Caransebeş sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanţii de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceauşescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC şi, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea poziţiilor supreme pe linie de partid şi de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Preşedinte al României, N. Ceauşescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârşitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmboviţean al construcţiei faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareşalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se ştie, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceauşescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne şi internaţionale. Celebritatea şi-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareşalul Ion Antonescu. În momentul apariţiei Delirului (1975), Mareşalul era încă, după exact trei decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediţii (ianuarie şi august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat nelinişte, în anume cercuri intelectualiste de la Bucureşti, obişnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ş.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareşalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceauşescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deşi era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu şi o conştiinţă literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

 

ANEXE

 

– I –

 

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceauşescu, în problema unui document

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu

 

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

 

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Preşedinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forţelor Armate,

 

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite şi cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan şi comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviaţiei hitleriste şi transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice şi istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată ataşamentul meu faţă de Patrie, Partid şi faţă de Dumneavoastră, tovarăşe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareşalului Ion Antonescu se găseşte la mine, urmând ca asupra destinaţiei sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

 

(Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 

 – II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

 

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

  1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

  1. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

  1. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

M[areşa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareşal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)








 Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia şi izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII şi urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile, Iaşi, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internaţional. Studii şi documente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, Bucureşti, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, Bucureşti, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări şi controverse, Ploieşti, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploieşti-R. Vâlcea-Iaşi, 2005-2009; ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniştii din „categoria A” – Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informaţia ne-a fost transmisă, cu titlu confidenţial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi şi detalii despre condiţiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceauşescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află şi prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareşalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareşalului, de departe în top sub raporturile obiectivităţii, preciziei şi promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalţi “actori” şi martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu şi Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioaniţiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ş.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Şi a fost 23 august, în Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredinţat la 29 august 1944 delegaţilor Armatei Roşii din Bucureşti, el a fost a doua zi îmbarcat şi trimis în URSS, în maşini pe traseul Dobreşti-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focşani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iaşi-Stânca-Bălţi, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineaţa de 31 august 1944, îşi aminteşte generalul Pantazi, ex-mareşalul s-ar fi destăinuit foştilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoţeau” spre destinaţia necunoscută prizonierilor în aceşti termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareşalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui şi a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

 

[7] Lipsă în textul original.

[8] Aşa în original.

[9] Aşa în original.

[10] Lipsă în text.

Ziaristi Online Ro

3 comments

  1. John Onoje

    Marog,la tuturor romanilor sa fiu patrioti intotdeuna.Tradatorii romani nu trebuie sa aiba nimic la governare si palarmentare de astazi si sa fiu tari in fata rusilor si sa tinem cu SUA si NATO intotdeuna.

  2. Pingback: EXCLUSIV/ Mareşalul Ion ANTONESCU în arest, pe 23 august 1944: "ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!" Document OLOGRAF transmis de Prof. Gh. BUZATU - Ziaristi Online | Ziaristi Online

  3. Pingback: 23 AUGUST 1944 – JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI | România Breaking News – RBN Press

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare *