Ion Iliescu si "demascarile" anilor '50. Un martor ocular rupe tacerea: "Eram incolonati si purtati ca niste turme spre abator". "Aşa s-a născut omul nou", de Dorin-Liviu Bîtfoi - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Ion Iliescu si “demascarile” anilor ’50. Un martor ocular rupe tacerea: “Eram incolonati si purtati ca niste turme spre abator”. “Aşa s-a născut omul nou”, de Dorin-Liviu Bîtfoi

Fragment din Aşa s-a născut omul nou
de Dorin-Liviu Bîtfoi

[Demascările anilor ’50]

“[…] Demascările continuă şi în toamna lui ’58. În urma reverificării tre­­cutului pe teren, numeroşi studenţi sunt daţi afară pentru vini ima­ginare ale părinţilor. Unul nu a declarat la înscriere că tatăl său e popă, altul că are rude legionare. La avizierul facultăţilor e un adevărat pelerinaj. Un student cu părinţii morţi în lagărele naziste se află la un pas de a fi exclus din facultate pentru că poartă un balonzaid negru, ceea ce de­notă cos­mo­politism, occidentalism. În realitate, este singura lui haină şi o vop­seş­te pentru că e pătată şi veche. Mai mulţi studenţi sunt bă­tuţi în co­­mitetele U.T.M.
În februarie-martie 1959, fiecărei grupe de studenţi îi sunt citite adrese de la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (U.A.S.R.) şi U.T.M. prin care sunt convocaţi la întruniri „în care studenţii vor avea ocazia să-şi precizeze poziţia“. Ceea ce studentului Constantin Eretescu îi sună, ca şi altora, foarte vag. „Apoi, dintr-odată, ni s-a transmis să ve­nim la facultate a doua zi la ora şapte dimineaţa. Când am sosit – o dimi­neaţă mohorâtă, cu o mizerabilă ploaie târlâită care făcea şi mai deprimant peisajul uman –, studenţii se încolonau să mărşăluiască. Colegii muncitori se aşezaseră în fruntea coloanelor, dar şi în spate, ca să prevină posibile evadări. O coloană impresionantă, care-i includea şi pe studenţii de la drept, mult mai numeroşi, pe cei de la istorie-filosofie şi ziaristică. Acestea erau facultăţile cu profil ideologic ale universităţii. Marşul lipsit de elan în lungul cheiului Dâmboviţei spre Grozăveşti putea fi asemuit fără prea mult apel la imaginaţie cu cel al unei turme purtate spre abator. […] Înţelesesem, fără să ni se spună, ce avea să urmeze. După cum cred că înţeleg şi vitele că li se pregăteşte moartea, ceea ce nu le împiedică să meargă înainte, şi am încercat de nenumărate ori să-mi închipui scena în care acestea se răzvrătesc, refuză să mai asculte de păzitori, se împrăştie care încotro spre deruta şi spaima celor care le duc la tăiere. Destinaţia era sala denumită, din cine ştie ce motiv, 303, fosta sală de manej a casei regale, devenită arenă de sport a Politehnicii, cu o capacitate de două, poate că trei mii de locuri. Succesul acţiunii depindea în bună parte de respectarea unui set de măsuri de precauţie. Cum drumul de la locul de întâlnire până în sala de şedinţe fusese parcurs în coloane, pe facultăţi, iar în cuprinderea lor pe ani şi grupe, dispunerea în sală a urmat aceeaşi ordine, aceasta a asigurat supravegherea reciprocă şi, de asemenea, izolarea studenţilor pe facultăţi, iar nu pe afinităţi. Ritualul întâlnirilor la şapte dimineaţa, al mersului încolonat şi al dispunerii în sală a fost respectat în chip riguros pe parcursul întregii săptămâni în care cursurile universitare au fost suspendate, pentru a le da posibilitatea studenţilor să-şi precizeze poziţia. În capătul celălalt al sălii, un prezidiu impunător, urcat pe un podium înalt. S-au aflat acolo, între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti [prim-secretar al Comitetului Oră­şenesc P.M.R. Bucureşti], membru în C.C., cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al C.C.-ului [al U.T.M., pre­şedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România (U.A.S.R.)], Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului, Athanase Joja, şef de secţie la Aca­demie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretarul de partid al Facultăţii de filosofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare. Spiritul întrunirii a devenit vizibil de la primele minute. Un raport vag şi ameninţător deplângea ni­velul ideologic scăzut al studenţilor, faptul că aceştia nu doresc să fie scoşi la lumină cu binele, că se lasă pradă mentalităţii burgheze. Unul dintre primele cazuri prezentate în public, care avea rolul să instaureze teroarea între cei prezenţi, a fost cel al grupului de demonstranţi de la Drept din zilele revoluţiei maghiare. Un vânt de gheaţă a trecut printre tineri. După mai bine de doi ani de la sfârşitul răscoalei, se vorbea în mod deschis de­spre evenimentele din ţara vecină, ca şi cum n-ar fi trecut de atunci decât două zile. Cei douăzeci [din Piaţa Universităţii] au fost aduşi şi expuşi în faţa tuturor. S-a pomenit pentru întâia dată de existenţa unor imagini filmate, cu toate că nu au fost arătate. Unul dintre ei a încercat să explice că nu fusese decât o plimbare. A fost întrerupt. I s-a pus o altă întrebare. În momentul în care răspunsul se configura coerent, a fost întrerupt din nou. Apoi a fost umilit. A urmat altul. Acesta a fost ironizat. Sala, mută până atunci, a izbucnit în râs. Cineva din prezidiu a huiduit. Sala a huiduit şi ea. Lucrurile aveau să se petreacă aidoma de nenumărate ori, până către mie­zul nopţii, pentru a fi reluate a doua zi în zori. Atunci au fost exmatricu­laţi, pe loc, zeci de studenţi, acuzaţi de fapte dintre cele mai neaşteptate (vini ideologice, dar şi bilete în doi peri trimise de un coleg altuia în timpul orelor de curs, fete care aveau fusta mai scurtă sau mai lungă decât tiparul standard, altele care au întârziat la cămin câteva minute după ora unsprezece, lecturi interzise sau doar nerecomandate, scrisori cu caracter personal care conţineau observaţii critice la adresa regimului expediate unui coleg turnător, o promisiune de cerere în căsătorie neonorată, îmbră­căminte din pachet adusă cumva din Occident, idei sau predispoziţii contrarevoluţionare, atitudini arogante sau doar lipsite de modestie). Un coleg a avut aceeaşi soartă pentru că a cerut să citească în original Critica raţiunii pure. Procedând astfel, s-a argumentat, el a încercat să afirme că analiza acestei lucrări făcută la cursul de Istorie a filosofiei nu ar fi fost suficientă sau credibilă.“ Printre acuzaţii figurează citarea „tră­dătorului Nicolae Iorga“ şi „gândire periculoasă“. Un tânăr e acuzat că a cântat din acordeon în casa unui preot, atrăgându-şi sancţiunea promp­tă a lui Florian Dănălache: „Ce-ai cătat, bă, să-i cânţi lu’ popa?“ Ceilalţi studenţi sunt siliţi să-şi înfiereze colegii arestaţi. În pauze, pe culoarele laterale, transformate în fumoare, tinerii se feresc să-şi vorbească şi să se privească.
Sunt daţi afară din facultate nu doar studenţi, ci şi profesori. Pre­cum Dionisie M. Pippidi, renumitul balcanolog şi ginere al lui Iorga, acuzat că păstrează acasă, într-un cufăr, cărţile şi manuscrisele marelui istoric, ca şi pentru că a refuzat să semneze un apel al ţărilor socialiste de eli­be­rare a unui patriot din Grecia coloneilor.
În cea de-a cincea zi, Constantin Eretescu este la rândul său exmatriculat. Află de la avizier. Se duce acasă şi doarme două zile neîntrerupt. „Pentru mine teroarea luase sfârşit.“
Demascările se extind şi la celelalte facultăţi, după acelaşi scena­riu şi cu acelaşi prezidiu. Urmează cei de la Medicină, Arhitectură, Teatru, din întreaga Politehnică. Sunt încolonaţi, cel mai adesea între Facultatea de Drept şi Universitate. O mare de studenţi… Pleacă „într-un convoi lung şi tăcut“ pe bulevardele Bălcescu şi Magheru, pe Calea Dorobanţilor, spre sala Floreasca ori „Dinamo“, unde sunt dispuşi cu atenţie, aşa încât fiecare facultate să se afle în sectorul rezervat. De la o tribună vorbesc cei din prezidiu. Apoi din sală se aud vociferări şi înfierări mânioase. Exma­tricu­lările curg.
Demascările se încheie doar la sfârşitul anului universitar, procen­tul studenţilor excluşi fiind de 15-20%. Celelalte demascări continuă.
Sunt demascaţi intelectuali, savanţi, compozitori, pictori, redactori de carte. Sunt puşi la index, cu diferite grade de severitate: compozitorii Mihail Andricu, Leon Klepper şi Sergiu Natra, dirijorul Sergiu Comis­siona şi excelentul pianist Mîndru Katz; regizoarele Sorana Coroamă şi Malvina Urşianu, actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, actorul de estradă Dan Demetrescu, solista de operă Dora Massini, sculptoriţa Miliţa Pe­traşcu, criticul literar Cornel Regman, medicul Marius Nasta – ulterior, pe liste sunt adăugaţi mulţi alţii. Li se organizează procese publice, în aule şi spaţii largi, la Operă, la Facultatea de Drept… Dar şi la sala Comitetului Central al Sindicatelor de pe Lipscani sau la Ateneul Român, unde un bătrân e adus pe scenă, însoţit de un securist, şi silit să se autoincrimineze pentru propunerea sa de dezvoltare a legăturilor culturale cu Franţa şi pentru lipsă de patriotism. E compozitorul Mihail Andricu, vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor. Toţi sunt profund impresionaţi şi şocaţi […]”

Sursa: Editura Compania

Cititi si: Romanica Blues: Din fruntea UASCR, Iliescu a girat reprimarea mișcărilor studențești de la sfârșitul anilor ’50

Cocoțat pe valul unei Revoluții care s-a dorit anti-comunistă, „dizidentul” Ion Iliescu ne povestea, în decembrie 1989, că Nicolae și Elena Ceaușescu „Nu au avut nimic de-a face cu socialismul științific. Ei doar au întinat nobilele idealuri ale comunismului!”.  Iar norocul nostru a fost chiar el, „dizidentul de omenie” care, venit „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, s-a angajat se ne conducă pe drumul democrației și al libertății. Și până la urmă chiar ne-a și condus, târându-ne prin cele mai oribile hârtoape politice. Dar, de vreo șapte ani încoace, de când a scăpat de grija celui de al „en-șpelea” mandat prezidențial, Ion Iliescu a devenit un soi de „Babă Safta” guralivă, soră de cruce cu „Adevărata Mamă Omida”, o cotoroanță care, așezată comod pe marginea șanțului, își dă cu părerea despre tot ce-i trece prin cap. Iar acum, tocmai el, autorul moral al celor mai cumplite dintre „Mineriade”, se laudă că ne învață subtilele taine ale democrației. Și ne ceartă că nu suntem în stare să ne vedem ferim din calea unei noi dictaturi odioase, care ne amenință de după fiecare colț de stradă. Din păcate pentru el, tot ceea ce reușește Iliescu să ne convingă, cu adevărat, este că muierile cele mai puritane și moraliste sunt curvele bătrâne la care nu se mai uită nimeni. Acum, vechea codoașă comunistă vrea să ne convingă că ar fi o dalbă fecioară, care n-a avut absolut nimic în comun cu violul colectiv căruia poporul român i-a fost victimă câteva decenii la rând. Filozofii spun că „acela care poate controla trecutul are puterea de a modela viitorul”. Așa o fi! Dar Ion Iliescu este unul dintre ultimii români care are de ce se mândri cu trecutul său de înalt activist comunist.

Omul de casă al Ceaușeștilor

Într-un interviu mai vechi Ștefan Andrei, fost demnitar comunist de rang înalt a spus despre „Nea Nelu”: „Iliescu? Ăsta a fost un pui de lele! El și-a ucis părinții, domnule! Familia Ceaușescu a fost ca și familia lui! Hai să vă spun povestea lui. (…) Prin prin anii’ 60, începuse marea schimbare. În acest timp, președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) era unu’, Ion Iliescu. (….) Relațiile dintre Ion Iliescu și familia Ceaușescu au fost niște relații extraordinare. Adică, pe când era el băietan, Elena Ceaușescu merge la închisoare la Târgu Jiu de mână cu Iliescu. Ea mergea la frate-sau și el se întâlnea cu taică-sau. Elena povestea cum mergeau împreuna; el cu mama lui adoptiva, ca prima l-a părăsit, și cu Elena Ceaușescu. Schimbau trenul la Filiași. Și, spunea, Elena: “Dormeam toți într-o odaie acolo. Nici nu ne jenam de Ionel, era un băiat în pantaloni scurți”. Era în ’43, avea vreo 13 ani. Vă dați seama, Ceaușeasca nu spunea multora “Ionele”. Au fost apoi la chefuri cu taică-său, Alexandru Iliescu, și el, și ea, Ceaușeștii. Chiar se spune că unchiul lui Iliescu, Eftimie, și el ilegalist, a fost amantul Elenei Ceaușescu”. Am putea crede că toate acestea nu sunt decât vorbele unui bătrân și ranchiunos activist de partid, scos din toate jocurile politice. Istoria recentă îi dă însă dreptate. Iar vechile documente de arhivă referitoare la perioada UASCR-istă a vieții lui Iliescu îl descriu exact așa cum a fost: un activist tânăr și ambițios, ferm hotărât să urce toate treptele ierarhiei comuniste, chiar cu prețul călcării pe cadavre.

Glasul arhivelor

În tinerețea sa, Ion Iliescu a fost Președintele Uniunii Asociaților Studențești din RPR. Cei care au avut răbdarea de a căuta prin arhivele vremii au găsit Raportul de activitate al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților din RPR, din anul 1959, prezentat chiar de către Ion Iliescu. Ocazie cu care el a criticat tot ceea ce era de criticat în acea perioadă. “Studenții noștri, în marea lor majoritate, manifestă un viu interes pentru însușirea învățăturii marxist-leniniste. Ei înțeleg că numai această învățătură poate da fiecărui intelectual o concepție justă despre viață. Trebuie arătat însă că mai există, din păcate, unii studenți cu un orizont îngust, limitat, în general slab pregătiți, care studiază mecanic, scolastic, și care nu se preocupă de interpretarea științifică a fenomenelor naturii și societății și a propriei lor specialități”.  Poate că toate acestea ar mai fi de înțeles. Dar tot acolo, tânărul Iliescu mai spunea că: „rămășițele claselor exploatatoare răspândesc calomnii împotriva poporului și socialismului, otrava naționalismului și cosmopolitismului, concepții idealiste, mistice, disprețul față de muncă, descompunerea morală… rămășițele claselor exploatatoare, elementele legionare, fasciste, propaganda imperialistă încearcă să mai răspândească și astăzi, în special în rândurile tineretului și mai ales ale tineretului studios, otrava naționalismului”. Patriotism, dragoste de țară? Toate erau pentru Iliescu doar niște mofturi,  „otravă naționalistă”. Tot cam pe atunci, Iliescu se văita în fața superiorilor, în cel mai autocritic mod cu putință că, printre dificultățile activității sale pe linie culturală și pe aceea că a avut de luptat cu „o serie de tendințe de a se introduce muzica de jazz în repertoriu”.

Vremea „turnătorilor”

Tot pe vremea când era mare activist, responsabil cu studenții Iliescu spunea că: „Noi trebuie să cultivăm cu cea mai mare grijă înălțătoarele sentimente de prietenie, colegialitate, solidaritate și tovărășie, însă bazate pe principiile moralei noastre noi: să fim mereu cu inima deschisa, dar față  de adevărații noștri prieteni, colegi și tovarăși, împreună cu care ne pregătim să devenim cadre folositoare construcției noastre socialiste, și nu față de cei care caută să ne submineze idealurile”. Față de aceia exista o singură obligație: „În lupta împotriva ideologiei străine un pericol deosebit de mare îl reprezintă împăciuitorismul, lipsa de vigilență și combativitate”. Iar asta a adus la lumină cea mai oribilă tagmă de „oameni noi”: turnătorii.

„Grupul Gordan”  

Unul dintre episoadele ”Memorialului Durerii a relatat drama „Grupului Gordan”, compus din opt studenți  de la Facultatea de Medicină Generală din București care, în momentul arestării lor erau în anul VI, cu doar câteva zile înaintea absolvirii. Semnalat de Agentură că ar avea atitudini dușmănoase față de Regim, grupul Gordan,  a fost pus sub urmărire informativă încă de pe 31 august 1957. de fapt „Agentura” era Vasile Nicolae, student și el, coleg cu membrii acelui grup dar și informator al Securității. Acesta era unul dintre „studenții buni” pe care și-i dorea Ion Iliescu. Intervievat în cadrul acelui episod al „Memorialului”, Eusebiu Munteanu, unul dintre membrii „grupului Gordan” a relatat: ”Unul din colegi, din fericire, a ajuns în mijlocul nostru mai târziu pentru că altfel acuzațiile ar fi fost mult mai grave. A sesizat Securitatea, nu că a sesizat Securitatea, el era pus să facă așa ceva. Și în urma mărturiei lui, am fost arestați, anchetați după metodele cunoscute, nici nu mai este nevoie să le pomenesc, și condamnați la închisoare între 10 și 5 ani. Despre ce era vorba? ”Numitul Munteanu Eusebiu a fost învinuit pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale constând în aceea că în cursul anilor 1957-1958 a purtat discuții cu coinculpatul Gordan Victor cu care ocazie a adus elogii poeziei și literaturii scrise în timpul regimurilor burgheze făcând afirmațiuni dușmănoase că poezia și literatura în timpul regimului democrat popular ar fi inferioare pentru că în RPR n-ar exista libertatea creației. Tot în cadrul acestor discuții inculpatul a făcut afirmații calomnioase la adresa RPR și URSS arătând că între relațiile dintre RPR și URSS nu ar exista reciprocitate întrucât URSS ar domina prejudiciind astfel economia RPR”. Notele informative ale colegului lor de facultate intrau adânc în viața fiecăruia dintre membrii grupului. Despre unul spuneau că are un părinte care a fost deținut politic. Despre un altul că a avut un tutore spiritual catolic, și el condamnat. În alte file se spune că acest grup ar vrea să ia legătura cu partizanii din munți și că ar urma să acționeze ca în Ungaria.

Până și securiștii erau siderați…

Atât de grave erau concluziile spuse de surse, încât până și ofițerii interveneau pe note scriind: „care partizani? Unde sunt ei? Aiureli!”. Apoi au început verificările studenților, în orașele de origine. Părinți, frați, puși și ei sub urmărire informativă. În fața atâtor elemente care îi incriminau ca fiind un real pericol social, în septembrie 1958 cei opt membri ai „Grupului Gordan” au fost arestați. Securitatea nu avea probe. Nici perchezițiile nu le oferă dar mai erau 3 zile până la examenul de stat și risca să-i piardă. După o anchetă de 4 luni se pun concluziile de învinuire. Au fost judecați  în același an de Tribunalul Militar București.   Vremurile de atunci au trecut de mult. Avem imaginile celor întemnițați dar nu avem în dosare și fotografia celui ce i-a turnat. În arhiva CNSAS s-a descoperit că informatorul Vasiliu Titu, alias Vasile Nicolae, a continuat să servească Securitatea în mediile medicale. Drept recompensă pentru munca depusă în descoperirea grupului de elemente dușmănoase, i s-a acordat suma de 1000 de lei. După război, pentru foștii colaboraționiști francezii au introdus termenul de indemnitate națională, o pedeapsă echivalent cu degradarea civică. La noi, foștii torționari se  bucură de imunitate. După 6 ani de închisoare, în 1964, foștii studenți la Medicină au fost puși în libertate. S-au reînscris la examenul de Stat, au absolvit și drumurile lor s-au despărțit. Victor Gordan, a părăsit țara, devenind în Statele Unite o personalitate medicală recunoscută. El este cel care a  descoperit acel virus care provoacă „Sindromul Golfului”. Ceilalți au profesat medicina. Iar Iliescu, cel care a girat smulgerea lor de pe cursul firesc al vieții a ajuns, cumplită ironie a sorții, primul președinte al României democrate!

Autor: Vasile Surcel /  Curentul

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

10 comments

  1. Ironia e că până la urmă Iliescu a fost şi el acuzat de Ceauşescu de “deviaţii intelectualiste”. Iliescu, un sfertodoct, şi-a găsit un nulodoct care i-a distrus idealurile originale şi până la urmă l-a şi omorât. În acest proces, împreună au distrus un popor. Amândoi, nişte personalități deconstruite, programaţi de alţii. Omul nou e tot omul vechi, broken down (nu ştiu cum să traduc) şi apoi reprogramat. Problema este că o ţară trebuie să aibă grijă de oamenii ei ca să nu aibă alţii de unde alege asemenea elemente.

  2. Nici un filozof nu poate fi atât de sintetic să compare doi oameni într-o frază de 5 cuvinte din care două sunt numele lor.

    Nici măcar Ţuţea, un fost marxist întors cu faţa spre Legiune, care, apropo, (nu) deţin nici ei monopolul patriotismului. Sunt curios cât de scurtă e definiţia lui de patriotism?

    Sintetismul, poate foarte uşor da într-o formă de baroc vecină cu manipularea. De aceea fraza de mai sus are ceva atrăgător, je ne sais quoi.

  3. Iar despre Ceauşescu, părerea mea de acum coincide cu cea dinainte de 89; după multe meandre în gândire, am ajuns la aceeaşi părere, anume că era un fel de dispecer de interese multiple, locale şi globale, ceea ce format România aşa cum o cunoaştem acum iar el se simțea foarte mândru de importanţa lui. Din păcate, cred că şi linguşeala a fost un factor. Adică trăgeau toţi de el în diferite direcţii şi el era un fel de mijlocitor poate chiar un numitor comun. Conducător, nu leader.

  4. Curiosu'

    Mai cautati si prin anii ’70-80 , poate ajungeti si la Tismaneanu, Boc, MRU, Cristian Preda, sigur fiecare in nuante diferite conform necesitatilor partinice si uzantelor vremilor.

  5. Nu ştiu devine jenant al patrulea comentariu dar eu cred că susnumiţii ca mulţi alţii din peisajul cultural românesc, după cum i-am şi simțit cu toţii, pe fiecare la debutul în conştiinţa noastră, nişte surogate, create de şi acceptaţi dintr-o mare nevoie după şocul social şi cultural provocat de ocupaţie. Întrebarea firească dar şi îngrijorătoare, dacă sunt nişte înlocuitori, care par inteligenţi şi oameni la locul lor, cine sau ce îi animă pe fiecare.?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.