Profesorul Ilie Badescu de Sfantul Ilie: Războiul nevăzut dintre cultura Învierii şi cultura morţii. Suferinţa lui Dumnezeu şi suferinţa demonilor în om. INTERVIU (I) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Profesorul Ilie Badescu de Sfantul Ilie: Războiul nevăzut dintre cultura Învierii şi cultura morţii. Suferinţa lui Dumnezeu şi suferinţa demonilor în om. INTERVIU (I)

Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotografu Ro Dinu Lazar c via Roncea RoSuferinţa lui Dumnezeu în om. Cultura Învierii – Interviu Clipa cu Profesorul Ilie Badescu (I)

Reporter: Dle Ilie Bădescu, în ultima dvs. carte, Noologia. Ordinea spirituală a lumii. Sociologie noologică, apărută la Editura Academiei, în două volume, aţi reluat ipoteza morţii colective şi tulburătoarea chestiune a raportului dintre suferinţa lui Dumnezeu în om şi suferinţa demonilor. Aţi fi de acord să detaliaţi, pentru cititorii noştri, această idee?

Ilie Bădescu: Teologia şi feluritele teodicei vorbesc despre suferinţa divină în om şi despre suspinul lui Dumnezeu în toată creatura. Dumnezeu S-a făcut om ca să vindece omul de suferinţa morţii şi a preluat această suferinţă primind crucea, batjocorirea, chinurile, culminând cu primirea morţii, biruind-o prin triumful Învierii Sale, spre mântuirea noastră şi deci spre triumful făpturii asupra debilitării lumii prin păcatul omenesc. Suferinţa lui Dumnezeu este, într-o primă înţelegere, tot una cu suferinţa lui Dumnezeu în om, spre mântuirea şi deci spre vindecarea sa de maladia morţii. Suferinţa lui Dumnezeu în om este, aşadar, suferinţă pentru om, pentru vindecarea, înălţarea, eliberarea, restaurarea omului, cum ne învaţă Pr. Stăniloae.

Putem admite, aşadar, împreună cu alţi interpreţi, că prin desfigurarea, chiar neştiută, a chipului divin din noi, însuşi Dumnezeu suferă în noi. Deci suferinţa lui Dumnezeu nu este o suferinţă în principiu, adică în Sine Însuşi, ci este suferinţă în om şi în creatură, adică doar înlăuntrul relaţiei cu omul şi cu toată creatura. Suferinţa se iveşte înlăuntrul relaţiei dintre Creator şi creatură şi nicidecum în Fiinţa dumnezeiască treimică. Dumnezeu este iubire şi poate prelua deodată cu valenţa divină a iubirii dumnezeieşti şi suferinţa din toate formele pe care le îmbracă neîmpărtăşirea iubirii Sale nemărginite, neprimirea permanentei milostiviri şi tămăduiri pe care Creatorul le revarsă asupra creaturii. Cartea care ne vorbeşte într-o aşa de teribilă deplinătate despre suferinţa lui Dumnezeu în om este, precum ştie tot omul, Noul Testament. Cartea lui Iov, mereu invocată, este ea însăşi o preînchipuire a suferinţei cristice. Să reţinem deci şi aceste înţelesuri ale suferinţei lui Dumnezeu, pe lângă înţelesul prim de a fi suferinţă divină în om, şi anume: caracterul mântuitor, eliberator, înălţător, restaurator. Dacă în miezul suferinţelor noastre n-ar pulsa restaurator suferinţa lui Dumnezeu, omul s-ar usca de durere şi absurditate, asemenea smochinului neroditor. Suferinţa lui Dumnezeu prin suferinţa şi durerea celor curate şi înălţate din sufletul nostru este suferinţa care ne ridică la Dumnezeu, la lumină, este, altfel spus, suferinţa mântuitoare, tămăduitoare, care ne readuce la conştiinţa şi trăirea lui Dumnezeu Întrupat, adică ne scoate din adâncul inconştienţei de Dumnezeu şi deci din suferinţa nesimţirii împietrite pe care ne-o tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur. În această ridicare, în chip neaşteptat, paradoxal, se trece şi prin suferinţa demonilor, adică prin „alungarea lor”, cum ne tâlcuieşte dumnezeiasca Scriptură, ceea ce este asemenea cu ieşirea din întunericul păcatului, cu o eliberare şi implicit cu o condamnare a temnicerului. Ne putem imagina cu mare aproximare, o puşcărie captivă în ea însăşi, închisă în ea, neştiută, nevizitată, neluminată, un teribil întuneric, o cumplită singurătate, de care se tem cumplit demonii, care este, aşadar, celula canceroasă a suferinţei lor, aşa cum auzim în strigătul lor disperat prin glasul demonizatului din ţinutul Gadarenilor. „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul acesta.” (Marcu 5, 8)

Suferinţa demonilor în om, o temă veche şi o interpretare nouă

R.: Aţi putea să detaliaţi tema suferinţei demonilor pentru a înlătura posibile ambiguităţi? Ştim că tema este abordată în maniheism, de către gnostici, în teodiceea Sf. Augustin, a lui Tertulian etc. Nu vă cer o prezentare teoretică a chestiunii la scara autorilor menţionaţi, ci numai o accentuare a ipotezei privitoare la acest tip de suferinţă absurdă fiind ea ruptă de suferinţa crucii şi deci de vocaţia mântuirii, cum arătaţi în Noologia.

I.B.: Tema suferinţei demonilor este un capitol al unei teodicei renovate ea însăşi prin actul kenozei şi prin consecinţele lui. După triumful apostolic (Petru alungă şi el demoni), urmează triumful patristic prin blestemele Sf. Vasile cel Mare şi deci prin operaţia de exorcizare, care devine deopotrivă tehnică şi ştiinţă. Într-un anume sens am putea spune că prin kenoză se trece într-o fază nouă a suferinţei universale, care atrage în valul ei cosmic şi ceea ce Sf. Ap. Pavel numeşte „puteri şi stăpânii” (exousiai sau archai), iar această fază are începutul în debutul lucrării lui Dumnezeu Fiul. Istoria suferinţei demonilor trece într-o fază nouă odată cu venirea Mântuitorului la Capernaum. Atunci începe actul marii desdemonizări şi se inaugurează o eră nouă în istoria lumii şi a Universului: era care ne strămută în „constelaţia Desdemonei”, cum s-ar putea denumi, a desdemonizării planetare, ceea ce ne îngăduie a vorbi despre dimensiunea planetară a suferinţei demonilor fiindcă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu Întrupat a cuprins toată planeta, s-a universalizat. Numai aşa putem înţelege proporţia copleşitoare a suferinţelor omenirii în toată epoca postkenotică. Fiindcă, oricât de paradoxal sună, şi suferinţa demonilor este tot suferinţă în om, adică a omului, care, prin păcat şi rătăcire, face adăpost acestui gen de suferinţă în chiar trupul şi sufletul lui, ba chiar în grupurile şi organizaţiile sale, în civilizaţii întregi uneori. Dacă ar fi să ne referim la modernitatea recentă, am putea conchide că cele două mari războaie mondiale şi cel de-al treilea, cel al ideologiilor, urmat şi acesta de războiul încordării elementelor bazale ale firii, adică a dreptarelor dumnezeieşti, împotriva statului magic planetar, sunt toate expresia la vedere a proporţiei planetare a zguduirii induse de alungarea duhurilor care lansează mereu şi mereu în omenire aventura babeliană a unirii în păcat la scara planetei. Fenomenul este tâlcuit de Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Matei, precum s-a menţionat deja, prin imaginea demonizatului din ţinutul Gadarenilor:

„Iar după ce a ieşit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, Care îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, Pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l potolească; Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui. Şi strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul acesta. Şi l-a întrebat: Care îţi este numele? Şi I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi. Şi Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ţinut”. (Marcu 5, 2-10) „Şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri”, ne spune Evanghelistul. Oare nu aceasta este imaginea lumii postmoderne, secularizate, nesimţitoare şi împietrită la scara planetei spre a fi periodic zguduită, ca de forţe telurice cumplite, înspăimântătoare? Nu au dobândit oare puterile lumii forma puterilor dezlănţuite ale demonizatului din ţinutul Gadarenilor, încât ne este îngăduit să vorbim despre un fel de stat anarhic mondial, ceea ce reprezintă faţa cealaltă a statului magic?!

Fenomenul este relatat şi de către Sf. Apostol Matei şi de către Sf. Ap. Luca în cap. 11 la 14 şi 23: „Şi a scos un demon, şi acela era mut. Şi când a ieşit demonul, mutul a vorbit, iar mulţimile s-au minunat.” Şi conchide Domnul: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte.

Puterile şi stăpâniile căzute pot „energiza rebeliunea dezordonată a lumii”

R.: Deduc din cele prezentate că raportul dintre cele două ipostaze ale suferinţei este unul axial pentru înţelegerea lumii, a dinamicii sale, a istoriei însăşi. Vreţi să dezvoltaţi ideea?

I.B.: Nimic nu este mai grăitor pentru ipostaza omenirii zguduită de puterile şi stăpâniile la care se referă şi Sf. Ap. Pavel, puteri care în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii (Campolo şi Fraser 187), decât aceste relatări ale Sf. Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, la care am făcut trimitere, despre puterile care zguduie făptura demonizatului din ţinutul Gadarenilor. „Puterile şi stăpâniile acestea sunt superioare puterii oamenilor şi sunt capabile să constrângă oamenii să se comporte şi să creadă într-un anume fel” (ibidem). Prevenindu-ne să nu asimilăm intervenţia acestor puteri decăzute fenomenului „posesiunii demonice”, sociologii americani citaţi ne sugerează să consemnăm doar că „prin conectarea activă a acestor spirite cu anumite formaţiuni sociale, unele elemente ale societăţii sunt transformate în forţe, în activităţii şi în seducţii. Puterile şi stăpâniile reuşesc lucrul acesta numai acţionând în cooperare cu agenţi umani. Realităţile sociale şi iniţiativele umane pot să devină aliatele acestor puteri decăzute” (ibidem), făcându-se receptacul şi vehicul al unor teribile izbucniri continentale, ba chiar planetare, în care se poate citi uşor rebeliunea dezordonată a lumii copleşită de efectele alianţei răului cu puterile şi stăpâniile văzduhului, cum ne spun cei doi sociologi americani tocmai citaţi.

În felul acesta putem deduce că asemenea alianţe inaugurează dinamismul contradictoriu al celor două faţete ale suferinţei: suferinţa chipului divin din om, ceea ce este tot una cu suferinţa lui Dumnezeu în om, şi suferinţa demonilor, fiindcă lucrarea lor nu mai poate triumfa căci se izbeşte de cultura Învierii, de lucrarea permanentă şi neîntrerupt mântuitoare a Dumnezeului Întrupat. Acesta este războiul nevăzut şi el a dobândit astăzi proporţii planetare, căci religia Dumnezeului adevărat, făcut om pentru mântuirea omului, a trecut deja de 2,2 miliarde şi s-a răspândit în toate colţurile planetei. Este adevărat că şi raza distrugătoare a răului atinge proporţii planetare, ceea ce explică planetarizarea războiului nevăzut, transformarea antropoteodiceii în cosmoteodicee. Să reţinem deocamdată că, în vederile celor doi sociologi americani, în lume se manifestă principii fundamentale sădite de Dumnezeu în făptura popoarelor şi a altor realităţi sociale, pe de o parte, şi puteri şi stăpânii căzute, pe de alta, prezente într-un fel de adstrat al lumii, între cele două ne-existând împăcare. Puterile căzute pot dezorganiza lumea. Înţelegerea raportului dintre cele două forme ale suferinţei, eliberatoare una, cu sens, absurdă cealaltă, căci decurge din stupida prostie a demonilor de a-şi imagina că există loc de adăpostire pentru agentul răului, ne ajută să înţelegem dintr-un unghi nou, toate problemele, în frunte cu două: faptul că suferinţa atinge deopotrivă persoana individuală şi persoana colectivă a popoarelor şi faptul că noul dinamism al celor două suferinţe îmbracă, în era postkenotică, forma confruntării dintre cultura vieţii şi cultura morţii, o chestiune tulburătoare la care propun să ne referim în numărul viitor.

Interviu Clipa via Ziaristi Online

Foto: Dinu Lazar / Fotografu.ro

(va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.