VIDEO Interviu: "Sa-i dam foc lui Eminescu?" Pledoaria eminescologului Nae Georgescu: "Este nevoie de o instituţie Eminescu!" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

VIDEO Interviu: “Sa-i dam foc lui Eminescu?” Pledoaria eminescologului Nae Georgescu: “Este nevoie de o instituţie Eminescu!”

In completarea interviului video de mai sus, realizat cu eminescologul Nae Georgescu pentru Revista Tribuna, pe tema unei editii unice a Poesiilor lui Eminescu, prezentata de profesorul Theodor Codreanu sub titlul Eminescu şi CARTEA (pornind de la ediţia N. Georgescu), portalul Ziaristi Online va prezinta la acest ceas aniversar si un interviu cu o concluzie ferma: nevoia unui Institutii Mihai Eminescu.

Profesorul-Nae-Georgescu-la-Premiile-Eminescu-Ziaristul-Foto-Cristina-Nichitus-RonceaGabriela Girmacea: Stimate domn Nicolae Georgescu, de fiecare dată când sunteţi prezentat vi se spune “eminescolog”, însă nu există o disciplină pe care să o putem numi “eminescologie”. Cum putem interpreta acest lucru? Este cumva o posibilitate prin care poetul se sustrage şabloanelor interpretării?

Nae Georgescu: Eminescologia este o ştiinţă recunoscută ca atare,  definită “ştiinţa despre viaţa şi opera lui Eminescu”. Ştiţi când a fost primită pentru prima dată într-un dicţionar academic românesc? Ei bine, abia în anii ‘80 ai secolului trecut, in Suplimentul la Dex. Se vorbeşte despre eminescologie încă din perioada interbelică, este recunosctă public necesitatea studierii domeniului – dar termenul ca atare nu este de găsit într-um dicţionar de dinaintea acestui Supliment.  V-aş întreba, şi eu, la rândul meu : ce înseamnă şi ce presupune o ştiinţă? Avem obiect de studiu, avem metode de cercetare, deci ne aflăm in interiorul epistemologiei. Totuşi, lipsesc atâtea… Lipseşte, mai întâi, denumirea în nomenclatorul de meserii/preocupări. Lipseşte o formă instituţională, un institut care să se ocupe de viaţa şi opera lui Eminescu, să monitorizeze studiile şi articolele dedicate temei, manifestările atât de frecvente, din ţară şi din lume, să le organizeze, să le provoace, comenteze…Pe scurt: este o ştiinţă fără oficianţi. Noi, cei câţiva pasionaţi de Eminescu,  suntem numiţi “eminescologi” oarecum pentru liniştea publicului larg, oarecum pentru a-i hrăni iluzia că există cineva care “răspunde” de acest domeniu.

Pe de altă parte, nu cred că o asemenea ştiinţă ar trasa nişte şabloane ale interpretării. Este o dulce iluzie, iarăşi, să credem că dacă lăsăm locul líber – şi interpretarea va rămâne liberă; că, adică, această democraţie a ideilor care-i permite oricui să spună orice despre Eminescu este starea fericită care ar înceta dacă s-ar instaura o ştiinţă riguroasă. Eu iau sensul atimologic al termenului in greceşte: epistemologie vine de la epi, pe, peste (vezi epi-centru)  şi istemi, a sta, a se aşeza pe. Ştiinţa este, deci, înainte de toate, pe ce stai , “pe ce te bazezi” cum ar zice Marin Preda. Or, democraţia aceasta a ideilor, sau a spunerilor, dacă nu stă pe ceva ferm este… demagogie. În rest, orice ştiinţă primeşte imbolduri, noutăţi, din afará ei de cele mai multe ori. Mircea Eliade este acela care observă că adevărurile mari sunt la început considerate erezii, sunt chiar erezii, adică ieşite din Canon. Cu timpul, însă, – sau, mai degrabă, pe măsură ce se verifică – ele, aceste erezii, devin adevăr. Pe scurt: cred că este nevoie de o instituţionalizare a eminescologiei, şi că această instituţionalizare nu va şabloniza, nu va cenzura lumea ideilor, a părerilor despre Eminescu. Ea va fi, însă, aceea care va face legăturile, care va deosebi între erezie şi cale bătută, care va pune alături lucrurile de acelaşi fel. Altfel, e trist să afli că ce spui tu, astăzi, s-a spus şi ieri, sau mai ştiu şi eu când, că repeţi fără să ai cunoştinţă de repetiţie.

Prima dumneavoastră carte care v-a prezentat publicului ca biograf al lui Mihai Eminescu a fost “A doua viaţă a lui Mihai Eminescu”, care a apărut în 1994. Titlul cărţii mi se pare că are o uşoară nuanţă polemică, dacă mă gândesc la “Viaţa lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu, deşi lectura dovedeşte că nu e aşa. De ce aţi simţit nevoia de a face o altă incursiune în biografia eminesciană?

Lucrurile pot fi mai simple decât par. Să vă spun cum a crescut această carte. Eram bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, la serviciul de Bibliografie, unde elaboram Bibliografia Mihai Eminescu împreună cu şapte colegi. Mi-a revenit, între altele, sarcina de a verifica trimiterile la cartea lui G. Călinescu: „Viaţa lui Mihai Eminescu”. Treceam din trimitere în trimitere, mergând în depozite, căutând sursele şi confruntându-le. Trebuie să vă spun că notele lui G. Călinescu sunt riguros exacte: ziarul sau revista, cu numărul, anul de vârstă, data, pagina. Nicio scăpare. La un moment dat, plictisindu-mă oarecum de atâta corectitudine, au început să mă fure textele din aceste surse. Ei bine,  aici se încurcă rău lucrurile: G. Călinescu citează sau rezumă numai jumătate din informaţie, sau ce-i convine. Partea cealaltă a trimiterii spune, de regulă, altceva. Cu timpul am început să-mi fac note, apoi fişe proprii cu informaţiile şi comentariile din această parte neexplorată de biograf. Astfel s-a conturat nucleul unei imagini alternative, ca să zic aşa, a lui Eminescu – o imagine care nu corespundea cu cea călinesciană. „A doua viaţă a lui Eminescu” este viaţa care reiese din informaţiile refuzate, o biografie de fundal, o pen-umbră…

Greu mi-a fost, desigur, să intru în dialog cu G. Călinescu. Unghiul de abordare este, aici, foarte dificil de ales. Pe mine mă fascinează „divinul critic” şi nu pot să „pamfletizez” pe marginea studiilor sale. Era pe vremea eseurilor lui C. Noica, acelea pe care le aşteptam cu toţii în „România literară” cu sufletul la gură. Cu filosoful aveam un fel de dialog indirect, pentru că eu am răspândit încontinuu informaţia nouă aflată în bibliotecă despre Mihai Eminescu mai ales la restaurantul-cantină al Uniunii scriitorilor, dar şi printre cei care elaborau marele corpus al Operei – şi-mi exprimam mereu temerea: cum abordăm noi noutatea refuzată de G. Călinescu? Bag seamă că Noica a aflat, din zvon scriitoricesc sau eminescian, de aceste dileme; în orice caz, el a lansat formula aceea atât de fericită: „Să ieşim din G. Călinescu, dar cu G. Călinescu cu tot”.Am aplicat-o oarecum tacticos, ca să zic aşa – adică m-am străduit din răsputeri să-l înţeleg pe G. Călinescu, să-mi explic mai întâi mie de ce evită „a doua parte” a informaţiei privitoare la Eminescu. În rest, nu cred că veţi găsi, în cărţile mele, hulă sau resentiment faţă de marele biograf. El a creat un mit fertil din viaţa lui Eminescu, toţi ne-am hrănit din acest mit, ne-a construit primele tinereţi. Este mitul poetului tânăr, geniu, inteligent, creator în multe domenii, al cărui destin s-a frânt brusc de boala secolului său, ca o fatalitate, ca Ahile în mitologia greacă de pildă. Ce e mai frumos decât să ai un asemenea mit în centrul culturii tale? Tragicul destinului înnobilează fiinţa. Se acceptă şi se respectă.

Numai că…nu se potriveşte – nu cu adevărul, cum s-ar putea înţelege; Eminescu însuşi spune undeva: „Adevăr deplin în viaţă încă nimeni n-a cules”; – dar nu se potriveşte cu paradigma, cu destinul real al lui Eminescu. Pe măsură ce treci prin documente apare tot mai clar în lumină sacrificarea sa conştientă de către cei apropiaţi, inconştientă, dar tot sacrificare este, de către lumea largă în care a trăit. Sacrificiul ţine, nu este aşa, de sacru; sunt popoare care au fost nevoite să-şi sacrifice zeii ca să supravieţuiască. Sunt capcane ale destinului, aporii ale destinului unui neam – care cer sacrificiu ca să poată fi depăşite, trecute. Eminescu este o astfel de victimă colaterală a politicii – ca să vorbim în termeni reali – sau un asemenea sacrificiu necesar care ne-a fost ascuns. Cărţile mele asta încearcă să spună, documentele asta arată cu insistenţă.

Celelalte cărţi ale dumneavoastră aduc în discuţie alte aspecte din biografia scriitorului. Mă refer acum la “Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu”. Putem identifica, pornind de la operă, imaginea unei epoci?

Poate nu trebuia să public “Cercul strâmt”; in orice caz, m-am grăbit, trebuia să aştept să apară mai întâi cartea lui Mihai Ungheanu despre campania de presă a lui Eminescu pe tema Tudor Vladimirescu.  Aşa, ieşind eu mai înainte, pare că-i iau tema – sal că-l îndrept. A fost o oportunitate, cum se zice, iar Mihai Ungheanu nu s-a supărat pe mine (dar prietenii noştri comuni mi-au reproşat gestul). Nu se putea, însă: ca să argumentezi că Eminescu a intrat repede în dizgraţia liberalismului vremii (mai ales în dizgraţia politicianismului oltean de la noi) ai nevoie de argumentul Tudor Vladimirescu. Pe scurt, liberalii şi-l revendică pe slujer drept precursor al liberalismului (într-o serie lungă istoric, pornind de la voievozi: unii au fost “liberali”  – alţii, ca de pildă Mihai Viteazu sau Vlad Ţepeş, au fost “reacţionari”) – pe când Eminescu stopează energic tocmai  tendinţa de a introduce prezent în istorie, de a face ideologie din istorie. Este tocmai momentul când Partidul Liberal îşi schimbă numele, în Partidul Naţional Liberal, şi încearcă pe toate căile să se legitimeze în societate, între alegători adică, şi în istorie, să-şi facă rădăcini. Nu insist, textele sunt de faţă. Şi Eminescu se consideră, în felul său, şi defineşte Partidul Conservator  ca un partid de orientare liberală cum am zice astăzi. El observă, însă, că liberalii de la noi sunt în mare, covârşitoare proporţie, străini, aventurieri politici, oameni fără rădăcini – şi trage concluzia că este imposibil să-i afiliem trecutului autohton. Lucrurile acestea trebuiesc spuse cu maré grijă, pentru că nu convin nici astăzi, aşa cum n-au convenit nici în vremea lui Eminescu, nici în tradiţia de după el. Dar trebuie spuse, adică să ni le asumăm istoric. Avem de-a face, în fond, cu crearea României moderne, cu partea a doua a secolului al XIX-lea – şi bărbaţii aceştia au creat-o, cei care se revendicau dintr-un liberalism străvechi românesc, şi pe care Eminescu îi arată cu degetul spunându-le în faţă că nici nu ştiu româneşte, mulţi dintre ei, că nu au acte de împământenire, că nu cunosc poporul, etc., etc. Trebuie spus că Eminescu a prins capitalismul românesc în faza acumulării primitive de capital, în plină corupţie. Că acest capitalism se va aşeza, se va potoli, chiar se va ”eminescianiza” – iarăşi este adevărat, dar patriotismul său s-a hrănit mai întâi de la buget şi din privilegii, adică: mai întâi s-a întărit, şi apoi a devenit iubitor de neam şi ţară. România modernă se edifică pe fondul culturii critice româneşti, aceasta este situaţia.

Nu numai Eminescu a sesizat-o, dar cu el se petrece un lucru unic la noi. El reuşeşte, cu un ziar mic, „Timpul” (tiraj modic, abia o mie de exemplare) să ţină în loc, timp de un an întreg, cât a fost redactor şef, o imensă maşinărie de propagandă, „Românul”, ziar guvernamental, oficios liberal cu răspândire în toate judeţele. Cum anume? – Simplu: în loc să-şi desfăşoare programul teoretic, „Românul” este obligat aproape zilnic să răspundă „Timpului”, să-l citeze amplu ca să-l combată. S-a întâmplat aşa: întreaga presă românească asistă şi participă la această luptă de idei din centrul ţării, „Timpul” este citat de la Galaţi până la Iaşi şi aşa mai departe, „Românul” de asemenea. În felul acesta „Românul” devine vectorul ideilor „Timpului”, adică le transportă peste tot. Aceasta este, în fond, fapta culturală a lui Eminescu; pe mine nici nu mă interesează conţinutul de idei al articolelor lui Eminescu – dar constat că „Românul” îşi consumă întreaga pagină întâi, număr de număr, pentru a le rezuma şi comenta. Acest lucru este unic în cultura română, în sensul că nu s-a mai repetat. Eminescu nu este un „articlier”, un „editorialist” cum am spune astăzi – ci edifică teorii sociale în ziar, este un teoretician care-şi construieşte sistemul cu material din realitate şi din presa oficială. Mari editorialişti vor mai fi la noi – de n-ar fi să-l amintim, aici, decât pe Pamfil Şeicaru, care chiar a realizat lucruri importante prin ziar, adică a determinat evenimente – dar dialogul lor a fost cu realitatea, n-au fost reluaţi atât de insistent în alte ziare, n-au creau „agon”, luptă de idei în centrul ţării reverberată peste tot în ţară. Această faptă culturală a lui Eminescu trebuie reţinută ca atare – vă repet: chiar fără a ne interesa neapărat  conţinutul de idei. Ea, ca faptă culturală, reiese din studierea presei vremii, a ziarelor sincrone „Timpului”.

Cercetările dumneavoastră se îndreaptă şi spre Veronica Micle, spre ginerele ei Eduard Gruber. Sunt în aceste cărţi aspecte de istorie literară ce reflectă relaţiile interumane şi epoca. Consideraţi că mentalităţile au evoluat faţă de cele specifice secolului al XIX-lea? Vă întreb acest lucru, deoarece consider că cei despre care scrieţi au suferit foarte mult din cauza unor conjuncturi create de nişte reguli, care nu le-au permis să fie împreună.

Mentalităţile se schimbă (nu “evoluează” neapărat, in sensul că nu văd um scop, o ţintă precisă a acestor schimbări). Regulile generale se păstrează, însă. Este de bun simţ pentru orice societate sau epocă să faci cutare sau cutare lucru, să nu faci aşa sau aşa (cum nu se face). Veronica Micle, mai ales ea, a forţat uneori nota, a şocat chiar. După 5 august 1879, data când a murit soţul ei, Ştefan Micle, rectorul Universităţii din Iaşi (era una dintre cele mai importante funcţii – şi, în orice caz, o poziţie de reprezentare esenţială pentru fosta capitală a Moldovei) – în loc să stea şi să-i facă parastasele, cum se zice, a fugit la Bucureşti şi s-a afişat public cu Mihai Eminescu, dând pe faţă o iubire veche, arătându-se amândoi dispuşi să-şi oficieze relaţia. Asta i-a deranjat răi pe ieşeni, mai ales pe soţiile profesorilor universitari. A fost numai începutul, pentru că de acum în acolo comportamentul Veronicăi Micle va fi insistent atipic. Relaţia dintre ei doi a fost una profund, curată, continuă – dar cu ceilalţi n-au putut păstra măsura convenienţelor sociale. Ce a urmat este o succesiune de imagini, care de care mai mişcată din datele ei, mai ostentativă. Rămâne, însă, dincolo de aceste imagini, un lucru foarte important: romanul epistolar dintre Eminescu şi Veronica Micle. Este unul dintre cele mai emoţionante romane epistolare din istoria literaturii române – şi ar merita editat în curgere continuă, aşa cum ar merita căutate toate piesele lui (nu sunt sigur că nu mai există scrisori, mi-am arătat argumentele în cărţile mele).

Există o tendinţă generală, despre care aş vrea să vorbim. Marele public îl recunoaşte pe Mihai Eminescu drept poetul naţional, însă nu-l citeşte. L-a aşezat pe un podium şi îşi aduce aminte de el doar pe 15 ianuarie. În şcoli, se studiază doar câteva poezii. Ce ar trebui să facem pentru a-i dezvolta marelui public plăcerea de a-l descoperi, în profunzimea ideilor, pe Mihai Eminescu?

Este nevoie, înainte de toate, de ediţii bune, de revenirea la voinţa autorului, a lui Eminescu, in privinţa textului său. Este nevoie, apoi, de o corelare a vieţii cu opera. Este nevoie de o explicare mai simplă a contextului, de o istorie a eminescianismului, a eminescologiei. Pe scurt: este nevoie de o instituţie Eminescu, aceasta va administra marea zestre lăsată culturii române de către el.

Interviu realizat pentru revista Ateneu si preluat de Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea / Video: Victor Roncea

Nicolae Georgescu a debutat ca poet în revista Luceafãrul, iar dupã 1989 a devenit secretar de redactie la revista Academica. În perioada cât a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Academiei s-a specializat în cercetarea bibliograficã astfel încât, dupã 1994 începe sã publice mai multe lucrãri despre viata lui Mihai Eminescu: A doua viatã a lui Eminescu, Cercul strâmt, Eminescu si editorii sãi, Moartea antumã a lui Eminescu, Un an din viata lui Eminescu, Cartea trecerii. Boala si moartea lui Eminescu. Aceasta din urma, impreuna cu lucrarea profesorului Theodor Codreanu, Drama sacrificarii lui Eminescu, se afla disponibile online la Mihai-Eminescu.ro/Dosarul-Eminescu

Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884

Print Friendly, PDF & Email

6 comments

  1. anonymus

    chiar privesc acum la o emisiune dedicata(?) lui Eminescu, pe TVR2, unde cativa circari sunt deranjati de faptul ca se foloseste EMINESCU POET NATIONAL si vor sa ne convinga sa renuntam la formulare, fiindca Eminescu ar fi “poetul fiecaruia”, de parca ambele nu pot sta impreuna. A, se pare ca sunt obsedati de nebunia lui Eminescu, lingori elitiste din usr in frunte cu florin iaru.

  2. Pingback: Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator „Timpul”, este arestat | 1traducator's Blog

  3. Pingback: 28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu este arestat, la 33 de ani, pentru scrierile “conspirationiste”, care azi ar fi acatolgate drept fake news!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.