A murit patriarhul ardelean Raoul Şorban şi a venit la Cluj, din beciurile documentare ale „Europei Libere”, arogantul „documentarist” Michael Shafir. El este cioclul-şef! La începutul anilor ’60, când a fugit din România, a blestemat acest pământ şi a jurat că nu-l va mai călca niciodată. Dar nici acolo, în Ţara Sfântă, nu şi-a găsit rosturile.

A pornit din nou la drum, spre Europa, chemat de Nöel Bernard şi-ai lui. I s-a oferit şi-un „job“ care i-a satisfăcut orgoliile: timp de 22 de ani a fost şef al Departamentului de Cercetare a Opiniei Publice de la „Europa Liberă“… Când a venit sfârşitul „Europei Libere“, a bătut cu disperare pe la porţile Europei, momind curţile cu cele 300 de volume cu documente. L-au primit până la urmă clujenii de la „Studii Europene“, cărora, în schimbul bunăvoinţei, le-a adus documente, împreună cu dulapul lui special pe care îl ţinea în propria-i casă. E drept, suportând greu palma dată de cei care l-au refuzat cu zestrea „documentară“ cu tot. Bucureştenii de la Institutul de Istorie Recentă, i-au spus „Nu”, refuzând chiar şi „zestrea” documentară. Cea care, în copie, se află şi la CIA, dar şi la Budapesta, oraşul unde s-a născut buna lui bunică!

Ajuns în Clujul profesorului Raoul Şorban, a trecut la atac. Şi, cum rătăcitorul Michael Shafir a aflat că în 18 iulie a murit patriarhul ardelean Raoul Şorban, s-a aşezat la masa de scris, închegând primele atacuri jalnice, la adresa unui bărbat care nu-i mai putea da replica. Ieşit la atac, Michael Shafir scrie: „Raoul Şorban a decedat la venerabila vârstă de 94 de ani. Venerabilă a fost însă numai vârsta, nu şi controversata personalitate a dispărutului (…)“ Dureroasă şi nedreaptă afirmaţie, aparţinând unui individ care se joacă cu destine umane, încercând să impună grile şi raţionamente dubioase de apreciere a unei vieţi închinată exemplar ştiinţei şi umanismului.

Altfel aş fi dorit să scriu aceste pagini, dar, un personaj care întinează statutul de „universitar”, un profanator de cadavre, m-a obligat să fac recurs la memorie. Textul său, „În loc de necrolog”, publicat cu exces de generozitate de Revista 22, care slujeşte idealuri stranii, mi-a produs scârbă şi revoltă. Cu sau fără voia lui Michael Shafir, sau a lui Randolph Braham, acest de ei hulit, românul Raoul Şorban, Cetăţean Onorabil al Universului, şi-a câştigat dreptul la eternitate, prin neodihna de 94 de ani pe tărâmurile Culturii şi ale Omeniei. N-a scris cărţi de conjunctură şi nici cărţi impuse de clipa politică. A făcut ştiinţă, nu speculaţii. Şi-a dus cu demnitate, până la capăt, crezul, chiar dacă i-au apărut în cale destule valuri potrivinice. Cărţile sale au rămas şi vor sluji generaţiilor acestui mileniu. Cele de conjunctură vor ajunge acolo unde le e locul: în lada de gunoi a Istoriei…

Aţi fost un om ocupat. Vreme de 22 de ani, cât aţi slujit cu maxim devotament idealul „Europei Libere”, a trebuit să alergaţi prin München şi prin Occident să-i intervievaţi pe cei care puteau depune mărturii despre starea comunismului. Aţi adunat, cu hărnicia albinelor, o comoară de informaţii, atât de utilă omenirii şi serviciilor secrete. Şi, poate, nici nu v-au fost răsplătite meritele excepţionale, încât, salariul de vreo trei mii de dolari, oferit de Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca, devine o reparaţie. Chiar dacă mai sunt cârtitori, gata să iasă în stradă, să ceară să li se suplimenteze cele nici 11 milioane cu încă vreo câteva, spre a-şi putea plăti întreţinerea lunară la bloc. Ei, cârtitorii… Cei care, nici nu prea pricep cum, citez din vulg, „v-aţi cocoţat pe scaunul de profesor universitar?” habar n-au că un super-profesionist de talia lui Michael Shafir, prin cursurile pe care le predă, între altele „Gândirea politică” şi „Aspecte comportamentale în totalitarism”, este o prezenţă vitală, indispensabilă, pentru progresul societăţii româneşti. Mai aud, ici-colo, fel de fel de bârfe. Cum că, atunci când aţi fugit din România, în 1961, aveaţi în acte alt nume: Frisch. Tot frumos… Ei nu pricep de ce-aţi devenit… Shafir. Trebuie să-i lămurim „de ce”. Simplu: când v-aţi însurat, ca să-i dovediţi soţiei, care se chema Fischer, cât de mult o iubiţi, aţi recurs la o anagramare, din care a rezultat… Shafir. Cum n-am habar de regulile anagramării, nu pot comenta. Nu pot comenta nici zicerile celor care vă acuză că aţi fi scuipat pe harta României, sub jurământul că nu veţi mai călca niciodată în această ţară nenorocită. Nici chiar în calitate de turist! Simple bârfe. Eu n-am fost de faţă. Alţii, continuă să vă acuze că v-aţi continuat şi azi apucăturile de odinioară, indicând şi surse documentare, în care, creionul dumneavoastră, nervos şi agitat, rar îşi găseşte răgaz pentru o vorbă bună despre ţara care v-a reprimit cu braţele deschise, oferindu-vă unul dintre cele mai mari salarii pe care le are un profesor universitar din prea săraca Românie! E drept, a contat şi arhiva pe care aţi adus-o la Cluj-Napoca, aceasta conţinând fondul documentar al „Europei Libere”, cu referire specială la perioada când în Estul Europei se schimbau vremurile, pentru care, dumneavoastră, cercetătorul, v-aţi implicat atât de ferm. Şi nici nu-i pot înţelege pe cei care v-au refuzat „comoara”, intuind, probabil, pretenţiile din spatele ei ale arhivistului-cercetător. N-au înţeles că, de fapt, marea comoară nu era lada de documente, ci omul, cel care a creat-o. S-au supărat, e posibil, şi pentru faptul că nu le-aţi oferit exclusivitate, acelaşi „dar” dându-l mai întâi Budapestei… Falsă şi inacceptabilă supărare. Ei n-au putut înţelege, nici accepta, legăturile sufleteşti pe care le aveţi faţă de Budapesta şi de lumea ungurească. Oameni insensibili, care, neavând bunică născută la Budapesta, bârfesc. Eu nu pot trăi nici sentimentele nepotului, al cărui bunic patern îşi trage rădăcinile tot din bătrânul imperiu bicefal. O lume de poveste în care aţi trăit: bunic conţopist, cu soţie născută la Varşovia, străbunic arendaş pe moşiile lui Sturza, în vremuri când în familie, aşa se zice, limba română se vorbea doar în bucătărie şi într-o singură zi pe săptămână. Azi aţi devenit un recunoscut holocaustolog. Veţi face carieră mondială, veţi scrie încă zeci de cărţi, ucenicia de la „Europa Liberă”, când aţi interogat mii de oameni, devenind merinde pentru tot restul vieţii, completând studiile pe care le-aţi făcut la Ierusalim, la Universitatea Ebraică – Facultatea de literatură engleză şi istorie, cât şi pe cele de master şi doctorate. Fără a trece nici peste directoratul la Departamentul de Ştiri de la Kol Israel, sau peste perioada de lector la Facultatea de Ştiinţe Politice de la Tel Aviv. Destule merite pentru a nu vi se pune eticheta de „purtător de servietă” al lui Wiesel, aşa cum au făcut-o unii. Vă recomandă impresionanta operă pe care aţi lăsat-o Planetei, deşi nu v-aţi spus încă ultimul cuvânt.

Cercurile intelectuale, care vorbesc tot mai mult despre dumneavoastră, Michael Shafir, au şi o idee cu tâlc profund: dacă se va descoperi o altă civilizaţie în Univers şi se va solicita traducerea celor mai celebre lucrări realizate pe planeta Pământ, numele dumneavoastră nu poate lipsi din marile biblioteci ale Universului…

Noianul de probleme care v-au format personalitatea, nu v-a îngăduit să-l cunoaşteţi mai profund pe profesorul Raoul Şorban, iar de aici, furibundul atac şi nedemn pentru înalta dumneavoastră talie ştiinţifică. L-aţi înjurat pe acest om, ca la uşa cortului, sau, posibil, v-aţi aflat într-o accentuată stare euforică, fericit că acest mare bărbat a murit. N-am mai văzut şi nici n-am mai auzit despre un caz similar de vărsare de venin. De ce n-aţi făcut-o când era încă în viaţă? Laşitatea oricui e condamnabilă. Chiar şi-n ultimele luni, când era pe patul suferinţei, v-ar fi putut răspunde. Era util şi folositor un dialog civilizat, pe care profesorul Raoul Şorban nu l-ar fi evitat, aşa cum, demn, l-a pus la punct şi pe Randolph Braham, care trăieşte la New York, unde este profesor la City College of The City University. Trebuie să-l ştiţi: este la fel de mare holocaustolog, ca şi dumneavoastră. Profesorul Şorban l-a cunoscut la Bucureşti, la Institutul de Istorie a Partidului Comunist Român, la o reuniune ştiinţifică, în cadrul căreia a surprins auditoriul cu o propunere neaşteptată: să se ridice la Bucureşti o statuie închinată Mareşalului Antonescu, pe care îl considera salvatorul evreimii. Era de faţă Gheorghe Gaston-Marin, demnitar, şi el evreu, care a adus, ca argumente împotriva propunerii, afirmaţiile lui Mozes Rosen, care l-a calificat pe mareşal a fi nazist, unealtă a lui Hitler. După ’90, poziţia lui s-a schimbat radical, mai ales după ce preşedintele Ungariei, Arpad Göncz, i-a decernat o importantă medalie.

Să vă fi înfuriat concluziile profesorului Raoul Şorban despre comportamentul lui Braham? Vi le reamintesc: „Braham se zbate să intre în graţiile ungurilor! Şi, pentru a-i reuşi strategia, foloseşte toate armele. Fabrică scrisori şi le expediază în toate ziarele, scrie articole, scoate cărţi, mânjindu-le, cu neruşinare, cu minciuni. Incalificabil! Mă atacă pe mine, îi pune la zid, cu neobrăzare, pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger. Articolul «Allitólagos Mentöackcióc – förtérelem tisztogatás Romániában» („Pretinse acţiuni de salvare; Purificarea istoriei în România”) este o mostră de felul cum se pot construi minciuni, cum se pot răstălmăci fapte. Şi, toate acestea, pentru a şterge crimele Ungariei împotriva evreilor, şi a-i fabrica documente şi mărturii pentru o astfel de istorie. Bineînţeles, Braham, îi acuză pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger că vor să scoată basma curată atât pe Antonescu, cât şi România. Mincinosul şi penibilul Braham, acest «Hopa Mitică», neagă totul. Neagă salvarea evreilor cu vapoarele, din Portul Constanţa, dar şi cu trenuri, prin Bulgaria şi Turcia, cu destinaţia Palestina”.

Profesorul Raoul Şorban a trăit evenimentele, fiind implicat direct. Vă cam sună şi dumneavoastră acest răspuns, pe care nu vi-l mai poate da astăzi, din mormânt. Şi mai afirma profesorul Raoul Şorban despre absurda negare a lui Braham: „După opinia lui, totul este o fantezie ce s-a născut în închipuirea lui Moshe Carmilly-Weinberger şi a lui Raoul Şorban, pentru a polei imaginea României şi a scoate în evidenţă barbaria ungurilor. Dar nu toţi oamenii sunt în stare de astfel de trădări! Ce vrea Braham? Să participe la rescrierea Istoriei Regatului Ungar. Să şteargă din memoria omenirii cele 618.000 de crime, evrei omorâţi de unguri în Holocaustul anilor ’60 şi să reînvie vremea amiralului Horthy. O vreme de mărire a Regatului Ungar…” L-a supărat pe Raoul Şorban, şi manipularea la care a recurs Braham în cartea sa: „A magyar Holocaust” („Holocaustul ungar”) despre crimele şi masacrele săvârşite de armata maghiară la Novi-Sad sau de la Kameneţ-Podolsk, în 1941, unde au fost masacraţi 36.000 de evrei din zona Maramureşului, a amintit doar discret, într-o notă de subsol. Lipseşte şi altceva, esenţial: tragedia particulară, specială, a evreimii ungare, cum scria György Ránki, fostul director al Secţiei de Istorie din cadrul Academiei Ungare de Ştiinţe. Revista Elet és Irodalom, remarca, de asemenea, faptul că Braham a cosmetizat nepermis comportamentul ungurilor în perioada Holocaustului. Este şi motivul – cred că ştiţi – pentru care Comunitatea Evreiască din Budapesta n-a permis difuzarea cărţii lui Braham, decât prin biroul Comunităţii. Este obolul adus de acest „holocaustolog”, pentru decoraţia şi recompensele ce i-au fost oferite de Guvernul Ungariei.

E o explicaţie a unui comportament penibil, mincinos. Negarea eforturilor de salvare a evreilor de către români şi de către autorităţile de la Bucureşti este o sfidare grosieră. Depun mărturie, ca publicist cu o activitate de o jumătate de veac pe acest tărâm. Deţin documente. Păstrez chiar şi mărturii înregistrate pe benzi magnetice. Fără să mă intereseze războaiele pe care, cei câţiva, le-aţi pornit de-o vreme, pătând memoria şi buna-credinţă a unui popor. Cunosc cazul „Kazbek”, având şansa de a-l afla chiar de la unul dintre organizatori: Cezar Apreotesei. Atunci, în zilele când dumneavoastră vă pregăteaţi să veniţi pe lume, la Bucureşti, într-o altă zonă de ţară, la Constanţa, trei vapoare supraîncărcate cu evrei salvaţi de români luau drumul Palestinei. El, Cezar Apreotesei, pe-atunci ofiţer de marină, a avut misiunea să asigure securitatea vaporului „Kazbek”, pe care l-a escortat până la părăsirea apelor teritoriale ale României. Voi publica acest document, pe care, sper, nu-l veţi nega.

E indignantă pornirea sadică de a-i face mincinoşi pe atâţia oameni, între ei numărându-se şi Raoul Şorban. Mi-a părut însă blasfemiator gestul de a pune astfel de etichete rabinului Clujului din anul când eraţi în burta mamei, Moshe Carmilly-Weinberger. Aceeaşi jignire aţi adus-o şi rabinului-şef al RomânieiAlexandru Şafran. V-aţi războit, direct sau indirect, şi cu rabinul Zwi Kestenbaum. De ce? Pentru că a avut curajul să afirme că România a fost singura ţară din Europa care n-a deportat evrei la Auschwitz?! Prea mult, domnule Shafir! Şi nici nu sunteţi cu nimic credibil. Pe unde aţi trecut, aţi făcut valuri, lăsând o imagine penibilă, spre a vă satisface orgoliul de cocoţat în fotolii râvnite. Aţi râvnit la scaunul ocupat de Annelise Utte Gabany, v-aţi ploconit în faţa lui Vlad Georgescu reuşind până la urmă să deveniţi şef. L-aţi cunoscut, desigur, pe René Al. de Flers, fostul director al „Europei Libere”… El face public acest episod în cartea sa „Radio Europa Liberă şi exilul românesc”, apărută în anul 2005, la Editura „Vestala” din Bucureşti. Pentru a-mi păstra buna imagine pe care mi-am construit-o despre prea onorabila dumneavoastră personalitate, vreau să cred că toate aceste afirmaţii sunt simple răutăţi pornite din invidia unora.

Afirmaţi că aţi discutat doar câteva minute, telefonic, la München, cu profesorul Raoul Şorban. Nu l-aţi cunoscut! Şi nici n-aţi avut curiozitatea (sau, poate, timpul!) să-i cercetaţi Opera, înainte de a-l nega. Aşa i-ar sta mai bine unui cercetător plătit cu optzeci de milioane de lei de către Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca. Ce-aţi scris, este la îndemâna oricărui impostor.

Fiţi sigur că profesorul Raoul Şorban n-a supravieţuit în umbra părintelui său, Guilelm Şorban. Şi-a urmat drumul şi vocaţia de creator. A urmat studii de drept, încheiate în anul 1939, studii muzicale şi de pictură la Milano, Viena, Graz şi Cluj. Din anul 1943 şi-a luat doctoratul în Istoria Artei, Arheologie şi Estetică, avându-l conducător pe prof. dr. Zoltán Felvinczi-Takáts. Poate, când aţi scris acel revoltător „În loc de necrolog”, aţi uitat câteva lucruri esenţiale: că, în anul 1946, a devenit director al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, unde a fost conferenţiar până în anul 1948, când a pus bazele Institutului de Arte din Cluj, în calitate de rector. Şi de-ar fi singurele ignoranţe la care aţi recurs, chinuindu-vă să-i manipulaţi pe cei care v-ar fi citit „opera”.

Vă deranjează, poate, faptul că nu i-au fost indiferente problemele naţiei lui. E o lecţie pe care a învăţat-o în familie. Avea doar 11 ani când a murit tatăl său, compozitorul Guilelm Şorban, căruia, cu destulă insolenţă, îi puneţi eticheta de „autor al unor «hituri» din vremuri mai liniştite”. Mama lui, care nu era româncă, a dus mai departe crezul soţului său. L-a educat în spirit românesc, l-a dus la şcoli româneşti din Blaj, i-a sădit în suflet dragostea faţă de neamul românesc. A ţinut la neamul lui, dar a respectat cu religiozitate toate celelalte neamuri. Cumva, vă supără, domnule Shafir? Şi dumneavoastră vă zbateţi pentru dreptatea poporului evreu, cu deosebirea că n-aveţi echilibrul uman al lui Raoul Şorban. Sunteţi un mărunt declanşator de verbe imaginându-vă că sunteţi altcineva. Sunteţi un om stăpânit de nevroză, pe care aţi contactat-o încă din fragedă pruncie. O şi mărturisiţi, de altfel, într-un interviu acordat unui săptămânal editat de Media Pro: „…ura faţă de comunism am învăţat-o în familie, la 11 ani”. La vârsta aceea, Raoul Şorban învăţa muzică şi armonie. Era senin şi visa să-şi poată sluji neamul, dar şi să nu se despartă niciodată de prietenii lui de joacă, fie români, unguri sau evrei. El a învăţat să lege prietenii şi să le respecte. Le-a învăţat şi limba… Spuneţi că la 11 ani ura anticomunistă v-a dus la jurământul că, dacă în 20 de ani nu veţi reuşi să fugiţi din ţară, vă veţi sinucide. N-a mai fost cazul: la 17 ani, în 1961, aveaţi biletul pentru Israel. V-a rămas însă puternic sădită în conştiinţă, ura, pe care aţi revărsat-o nu doar asupra profesorului Şorban. El chiar n-avea nimic în comun cu implantarea comunismului în România. Era „meritul” unora pe care, în calitatea dumneavoastră de cercetător şi alcătuitor de dosare, ar trebui să-i ştiţi foarte bine, chiar dacă, mulţi, ca şi dumneavoastră, şi-au schimbat numele, cu sau fără metoda anagramării.

Cât despre metoda presupunerilor în evaluarea unor oameni, cred că nici mie, publicistul, nu mi-ar putea fi permisă. Cu atât mai mult unui cercetător de talia dvs., domnule Michael (e tot o anagramare a prenumelui trecut în Registrul Stării Civile din Bucureşti?!). Iată câteva mostre de diletant: „S-a zvonit că a beneficiat şi de o pensie în Israel (n.n. – Raoul Şorban) şi că fiica lui Şorban s-ar fi bucurat de o substanţială bursă la Universitatea Tehnică din Haifa”. Şi, cu dezinvoltură, completaţi: „Nu am putut confirma niciodată (s.n.) zvonul”. Atunci, de ce lansaţi „zvonul” în murdarul articol pe care l-aţi comis, probabil într-o noapte de euforie şi insomnii specifice? Ar fi meritat să vă respectaţi statutul de cercetător plătit gras, de Statul Român şi oamenii pe care i-aţi urât viseral, supărat pe motivele care v-au împins atât de ferm spre ideea de a părăsi România! Citesc o altă afirmaţie: „Meritele atribuite lui Şorban s-au datorat unei imposturi. A existat, într-adevăr, o reţea în Ministerul de Externe al României, care a participat la salvarea unor evrei maghiari, transilvani, dar şi de alte naţionalităţi, cărora le-a facilitat tranzitul din Ungaria prin România, cu destinaţia Palestina. Centrul acestei reţele se afla la Legaţia română din Budapesta. Numai că Raoul Şorban n-a făcut niciodată (n.n.) parte din ea”.

Sunteţi în eroare, domnule Shafir! Când a pretins Raoul Şorban că a făcut parte din reţeaua de la Budapesta, de la Legaţia României? A avut legături cu oameni din Legaţie, inclusiv cu fostul ministru plenipotenţiar al României la Budapesta, Eugen Filoti. Rolul său, a fost altul. A acţionat la Cluj, colaborând cu locotenent-colonelul Gurgu… Şi nu doar cu el! Vă fac o destăinuire de publicist, cu ani mulţi de jurnalism, dar şi cu Premiul I pentru Publicistică al Uniunii Jurnaliştilor: cu vreo două decenii şi ceva în urmă, când am aflat despre aceste reţele ale omeniei, am avut curiozitatea să merg la Aiton, o comună pe unde au tranzitat sute de evrei, spre a fi salvaţi de lagărele morţii, pentru a mă convinge dacă faptele aflate sunt şi adevărate. Da, am stat de vorbă cu vreo cincisprezece octogenari, toţi participanţi la evenimentele de atunci. Oamenii aceia au confirmat sută la sută fenomenul. Cu sacrificiul libertăţii şi chiar al vieţii… Nu ştiau nume. Erau însă convinşi că au fost fapte omeneşti, pentru care au încasat, totuşi, o sumă de bani pentru fiecare om salvat. L-am cunoscut şi pe omul care a fost „călăuza” rabinului-şef neolog al Clujului… Nu-i ştia numele, dar aflase că va trebui să-l treacă peste graniţă, de undeva, din zona Gheorgheni, pe cel mai mare conducător al evreilor din Cluj. Atunci, din nefericire, n-am putut scrie despre aşa-ceva.

Mi-au vorbit mulţi oameni despre sacrificiul acestui bărbat, Raoul Şorban. Într-o toamnă, la Bucureşti, pe strada Herăstrăului, l-am întâlnit pe Francisc Păcurariu. Vreo oră mi-a povestit despre eroismul lui Raoul Şorban. Al lui, dar şi al altor români, care au salvat vieţi de la moarte sigură. Da, şi el mi-a povestit despre meritele importante ale lui Aurel Socol. Oamenii aceştia chiar au fost prieteni, care au avut un ideal comun: chiar îi interesa soarta românilor aflaţi sub ocupaţie ungurească, în urma Diktatului de la Viena. Şi chiar se implicau, îşi riscau şi viaţa pentru a se pune capăt crimelor cumplite petrecute în Ardealul cotropit. Citaţi excesiv o carte (să fie singura pe care aţi avut-o la dispoziţie, când aţi scris josnicul „În loc de necrolog”?!): „Cel mai activ dintre aceştia, un veritabil «Drept între Popoare», a fost, fără îndoială, Aurel Socol. O demonstrează, fără nici un dubiu, jurnalistul clujean Zoltán Tibori Szabó, în palpitantul volum «Frontiera dintre viaţă şi moarte», apărut anul trecut, la Editura Compania. Din nou, Şorban nu a avut nimic de a face cu aceste fapte eroice”. Ciudat, domnule Shafir! Dumneavoastră, cercetător de elită, plătit cu 80.000.000 de lei, stabiliţi verdicte, citind câteva pagini dintr-o carte scrisă de un jurnalist, altfel talentat. Jurnaliştii au o regulă de care chiar şi ţin: să cerceteze trei surse şi apoi să încerce să interpreteze un fapt. Mă gândesc că un cercetător de talia dumneavoastră, ar trebui să caute zece surse şi abia apoi să-şi exprime opinia. Ea trebuie să fie credibilă! Altfel, totul rămâne o poveste urâtă, căreia, titlul de „doctor” nu-i poate asigura acoperire.

„Înghiţiţi“ altă informaţie necontrolată! Citez: „Un interviu luat de către Tibori Szabó, fostei logodnice a lui Şorban, Eva Semlyén. Şorban, însă, avea să pretindă că el este cel ce a salvat viaţa Evei Semlyén, afirmând mai întâi că cei salvaţi s-au numărat cu zecile, treptat ajungând la mii“. Iar sunteţi în eroare inadmisibilă pentru un cercetător versat. Dacă aţi fi deschis paginile cărţii mele, „Dialoguri cu Raoul Şorban“, apărută la Editura „Anotimp“ din Oradea, aţi fi găsit şi răspunsul profesorului Raoul Şorban:

„– De ce n-aţi mai plecat în Palestina (dle Şorban)?

– În zilele acelea, prin intermediul lui Tudor Bugnariu, a ajuns la mine o scrisoare de la prietena mea, Eva Semlyén, evreică din Cluj. Reuşise să evadeze din ghetoul de la Cluj şi mă implora s-o salvez. N-am ezitat nici o clipă s-o fac. Am renunţat la paşaportul fals şi am luat drumul Clujului. Trebuia nu doar s-o salvez, ci şi să organizez reţeaua de călăuze. La Cluj, n-am mai găsit-o, însă. Au arestat-o ungurii şi o aştepta de-acum deportarea în lagărele morţii. A supravieţuit, cu zile, vremurilor de atunci…“.

Nu prea seamănă opiniile. Dumneavoastră, domnule Shafir, cercetătorul plătit cu vreo 3.000 de dolari, rămâneţi, în tabăra inexacţilor (ca să nu folosesc cuvântul „mincinoşilor“). Din câte puteţi lesne realiza, profesorul Raoul Şorban nu-şi arogă rolul de salvator. Nici chiar de salvator al bijuteriilor de familie ale Evei! Ar fi meritat să studiaţi pentru a fi în cunoştinţă de cauză, atunci când v-aţi pornit să încropiţi acest „În loc de necrolog“ şi cartea Danei Deac, „Oraşul de dincolo. O istorie a evreilor“!

Pe Elie Wiesel l-am cunoscut din amintirile depănate zile în şir de Harry Maiorovici. Au fost, o vreme, conorăşeni, în Sighetul românesc. Atunci, când peste Europa au apărut norii negri ai fascismului, Harry a fost deportat în lagărul de la Maidling, dar a avut şansa ca, înaintea lichidării, să fie salvat de intrarea în Viena a armatei sovietice. Era în ’45, spre primăvară… El, Harry, a fost unul dintre cei 16.000 de evrei din Sighet deportaţi spre lagărele morţii. I-au dat lacrimile când mi-a spus finalul acestor oameni: nici cinci dintr-o sută nu s-au mai întors. Când l-am întrebat pe Harry Maiorovici, cel care a realizat muzica pentru 110 filme, obţinând 17 premii internaţionale, autor, între altele, a muzicii filmelor „Moartea căprioarei“, „Ultima noapte a copilăriei“, „Aventuri la Marea Neagră“ sau „Falansterul“, ce destin au avut ţăranii-evrei din Maramureş – dintre care s-a ridicat şi el, mi-a răspuns ferm: „Hitler n-a ales!” Nimeni n-a fost iertat: toţi au avut acelaşi destin. Dacă, totuşi, au mai rămas copii şi bătrâni, asta e mulţumită românilor. Ei i-au salvat. Elie Wiesel, evreu maramureşan, azi Laureat al Premiului Nobel, le-a adus un tulburător omagiu ţăranilor români, pentru tot ce-au făcut spre a salva vieţi omeneşti. Ei au riscat, ascunzându-i (n.n. – pe evrei) în propriile case sau în pădurile dintotdeauna prietene ale românilor. Cartea sa, „Porţile pădurii“, rămâne un document. Repet ce-a zis Elie Wiesel: toate premiile şi onorurile de care s-a bucurat cartea (Premiul Goncourt!), sunt ale ţăranului român din Maramureş. Eram vecini şi m-am bucurat de privilegiul de a fi în preajma sa până în preajma plecării sale spre „State”. Îmi repeta adesea crezul său despre omenie: „În Sighet, trăiam în armonie români, unguri, evrei, ţipţeri, ruteni. Toţi eram însă moroşeni!“ El, evreul, ocrotit în vremuri tulburi de români şi chiar de episcopul greco-catolic,Iuliu Hossu. Timpul avea, însă, să aducă şi în sufletul lui Harry umbre peste imaginea despre prietenul său din copilărie, Elie Wiesel. Nu pentru că l-au contestat vehement o serie de evrei americani, Israel Charmi, Norman Finkelstein, Norvick şi alţii, care i-au contestat obiectivitatea şi l-au acuzat pentru lăcomia cu care a vânat profituri materiale, inventând fapte şi lansând afirmaţii fanteziste, care au discreditat memoria Holocaustului. N-a înţeles de ce, profitând de autoritatea pe care i-o conferea Premiul Nobel, i-a băgat în corul criminalilor şi pe maramureşeni. L-a revoltat ciudata pierdere de memorie a lui Elie Wiesel, care ştia bine ce-au făcut românii pentru salvarea evreilor. Şi nu l-a mirat defel eticheta ce i-a pus-o pe frunte Norvick: „Furnizor de mistificări!“ Postură descalificantă pentru un purtător al Premiului Nobel, pentru care, firesc, ar trebui să se autodenunţe în faţa Comitetului „Nobel“… Cam aceleaşi gânduri le avea despre acest falsificator al adevărurilor, Elie Wiesel, şi Raoul Şorban. Cel care, împreună cu Harry Maiorovici, mi-au oferit numeroase argumente despre sacrificiile românilor spre a-i salva pe evrei, atunci când erau adunaţi în ghetouri, spre a fi trimişi în lagărele morţii. Fapte pe care, se pare, nu le prea ştiţi, domnule Michael Shafir! Ba, mai mult, se pare că recurgeţi la aceeaşi tehnică a mistificărilor, atunci când „analizaţi“ viaţa profesorului Raoul Şorban. Spre a vă uşura „documentarea“ sau „cercetarea“ pe care o faceţi, redau câteva fragmente din cartea „O istorie a evreilor. Oraşul de dincoace“ (Editura IRC, 2005): „Întrebată (n.n. – Eva Semlyém) dacă la Turda l-a văzut pe Şorban, Eva a declarat că acesta a venit la Jandarmerie şi a vorbit cu colonelul Craioveanu. Ulterior, Şorban i-a spus că a luat legătura cu unii membri ai comunităţii evreieşti din Turda şi a încercat să rezolve ceva“. (p. 53) Zoltan Tibori Szabo, în cartea sa „Frontiera dintre viaţă şi moarte…“, la întrebarea dacă ex-logodnicul ei, Raoul Şorban, a participat, împreună cu rabinul Weinberger, la acţiuni de salvare, a răspuns astfel: „Despre asta eu nu ştiu nimic, despre asta nu mi-a vorbit niciodată. Mai târziu, când am discutat problema, mi-a răspuns că eu n-aveam cum să ştiu tot ce se întâmplă. Am fost întrebată şi de Yad Vashem, dar şi lor le-am spus doar că Raoul Şorban m-a ajutat să trec frontiera; că el a vorbit cu Socol şi l-a rugat pe Vaszi Moldovan să mă însoţească…“

Dacă eu pricep bine, Eva Semlyén, care a devenit soţia fratelui marelui profesor Eduard Pamfil, doctorul în ştiinţe farmaceutice, Gabriel Pamfil, confirmă că Raoul Şorban, pe-atunci logodnicul ei, a ajutat-o să treacă frontiera! El n-a pretins, chiar a făcut-o, domnule Michael Shafir! Momentul acesta a fost cercetat în cele mai mici detalii de către un istoric adevărat: dr. Gh.I. Bodea. Puteaţi evita şi această jignire, consultând cartea despre holocaust, care i-ar fi stat bine unui om care pretinde că ştie totul despre acest episod trist şi dramatic trăit de oameni vinovaţi doar de faptul că s-au născut evrei. Şi acest distins cărturar susţine acelaşi lucru: între Raoul Şorban şi Eva Semlyén a fost o iubire mare, iar Raoul Şorban a fost gata să facă orice pentru a o salva. Deşi viaţa lui era în mare pericol, şansa salvării fiind doar plecarea în Palestina, cu vaporul Kazbek, pentru care avea pregătite şi documente sub o nouă identitate,Robert Şmilovici, a renunţat, s-a implicat în organizarea acţiunii, dar fără succes. A fost la mijloc nerespectarea sfaturilor celor două călăuze din Aiton, oprind pentru popas de odihnă unde nu trebuia. Aşa s-a produs arestarea… A intervenit peste tot unde avea porţi deschise pentru a o salva pe Eva Semlyén. A stat de vorbă şi cu colonelul Victor Cupşa, cumnatul său. N-a reuşit să ducă la capăt acţiunea de salvare.

E absurdă tenacitatea dumneavoastră de contestatar al lui Raoul Şorban, mai ales că o faceţi fără argumente. Mai sunt însă oameni în viaţă care au trăit şi au cunoscut evenimentele de atunci. La New York, prof. dr. Moshe Carmilly-Weinberger – şi el născut la Budapesta, ca şi bunica dumneavoastră, domnule Shafir – se apropie de vârsta centenară.

În anul 1934, la 26 de ani, era rabin-şef al Clujului. L-am cunoscut la Cluj-Napoca, unde a venit însoţit de soţia sa, nepoata lui Troţki. A ţinut să se reculeagă la mormântul lui Emil Haţieganu, din Cimitirul Central al Clujului. Era de faţă şi Raoul Şorban… S-au evocat clipele dramatice prin care au trecut, după care am realizat un amplu interviu, pe care l-am publicat în cartea „Reconstituiri“ (Ed. Militară, 1991, pg. 48-66, „Din vâltoarea unor ani dramatici“). Transcriu doar câteva opinii ale rabinului-şef, referitoare la subiectul incriminat în acel de rea-credinţă „În loc de necrolog“: „Conlucrasem mult la Cluj cu Raoul Şorban, pentru a organiza salvarea evreilor. El a înţeles suferinţa noastră şi, cu puterile lui – chiar atunci când şi el era hăituit – ca şi alţi neevrei, oameni cu gândire umanistă, antifascistă, ne-a întins mâna sa protectoare, sfidând pericolele la care se expunea. Era tânăr, plin de energie, venea dintr-o familie de vază a Transilvaniei. Era un om care a refuzat să privească impasibil crimele din nordul transilvănean. Şi, mai ales, tot ce se petrecea după 27 martie 1944, când a început să funcţioneze la Cluj administraţia de tip nazist. Prin el am organizat cele mai multe drumuri de salvare de pe platforma Feleacului, prin intermediul lui am fost primit de Maniu şi am obţinut 1.200 de legitimaţii în alb ale Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a servi ca documente de identitate evreilor ce urmau să mai treacă din Ungaria în România“; „Raoul Şorban a fost gata să facă orice sacrificiu. Chiar şi atunci când viaţa îi era în pericol şi-i propusesem – îi procurasem şi acte false, pe numele de Robert Şmilovici – să plece împreună cu mine, în Palestina, a preferat să mai facă încă un drum la Cluj, apoi altul, pentru a mai salva oameni în mare suferinţă şi pentru a mai revedea cum funcţionează reţelele de salvare“.

Păstrez şi acum în suflet imaginea acestui sfânt, dar şi textul scris pe eşarfa ce învăluia impresionanta coroană: „Lui Emil Haţieganu, curajosul şi înţeleptul conducător al românilor din Transilvania de Nord, care, în anii 1940-1944, a contribuit la salvarea a mii de evrei. Cu recunoştinţă, Moshe Carmilly-Weinberger, fost rabin-şef al Clujului“. Un mesaj care i se adresa în mare măsură şi lui Raoul Şorban, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Emil Haţieganu, în vremea de tristă amintire a Diktatului de la Viena. El, Raoul Şorban, pe care dumneavoastră, Michael Shafir, la zece zile după înmormântare, l-aţi împroşcat cu noroi şi l-aţi omorât a doua oară, a fost în anii aceia un personaj providenţial pentru viaţa românească din Ardeal. El este cel care a avut şi responsabilitatea de secretar-general de redacţie al singurului ziar românesc care apărea în toată Transilvania de Nord, aflată sub cenzură străină.

M-am gândit că e bine să ştiţi şi cum a fost la prima înmormântare (a doua i-aţi făcut-o dumneavoastră, prin acel unic, josnic şi descalificant „În loc de necrolog“). A fost lume multă, au fost mai mulţi parlamentari, doi episcopi greco-catolici, o suită de preoţi şi mulţi, foarte mulţi oameni care au ţinut să-l conducă pe ultimul drum. Dejul, oraşul său natal, prin primarul judeţului, ing. Ioan Ungur şi echipa sa, a hotărât să organizeze funeralii municipale, ca o impresionantă despărţire, chiar în Sala Festivă a Municipiului. La Catedrala Greco-Catolică am trăit un moment emoţionant: între cei care au ţinut să vorbească la despărţirea de Raoul Şerban, a fost şi un coleg de generaţie, preotul Alexandru Nicula, înalt prelat papal. Acolo, lângă sicriul cu corpul neînsufleţit al profesorului Raoul Şorban a ţinut să vorbească şi despre anii Diktatului de la Viena. Era unul dintre secretarii apropiaţi ai lui Iuliu Hossu… Episcopia devenise un forum al românilor hăituiţi de unguri, dar şi locul unde se puneau la cale soluţii de salvare a evreilor, ameninţaţi de moartea lagărelor de exterminare. „Comandament”, din care prezenţa lui Raoul Şorban a fost esenţială. A confirmat-o răspicat colegul său de generaţie, înaltul prelat papal, Alexandru Nicula. Dacă eraţi acolo şi mai aveţi un dram de credinţă în Dumnezeu şi-n adevăr, aţi fi ars acel text, scris în aşteptarea morţii lui Raoul Şorban, spre a-l publica vitejeşte şi triumfător, încercând să uitaţi laşitatea care vă domină. Aţi fi cerut, cred, Celui de Sus, iertare şi v-aţi fi plecat în faţa celui care n-avea cum să vă mai răspundă atacurilor mizerabile la care v-aţi pretat. Să vă mai spun încă ceva: la Paris, trăieşte fiul colonelului Victor Cupşa. Poartă numele tatălui şi e doctor. Poartă însă şi amintiri… Le-a trăit alături de tatăl său, în vremea când Turda devenise prin cedarea Clujului Ungariei, un oraş foarte important. Un centru al durerilor românilor, dar şi ale evreilor. Şi el poate să depună mărturie despre zbaterea lui Raoul Şorban de a salva de la moarte suflete de oameni. Vă mărturisesc şi un secret: o poveste petrecută într-o seară de toamnă târzie, în 2000, undeva în actuala Piaţă Avram Iancu, spre strada Constanţa. N-aveam stabilită o întâlnire cu profesorul Raoul Şorban, dar ne-am trezit faţă în faţă, salutându-ne. Apoi, ne-am plimbat un timp, când şi-a făcut apariţia o doamnă cam la 80 de ani, încă frumoasă. Profesorul i-a strâns afectuos mâna, a sărutat-o, după care m-a prezentat, cum că aş fi unul dintre importanţii publicişti ai Ardealului. Era Eva Semlyén-Pamfil. Când i-am auzit numele, am tresărit. Ştiam că a fost logodnica lui Raoul Şorban, dar şi că a rămas pentru el o iubire de taină. Ei, domnule Shafir, cât am stat cu Eva şi Raoul, s-au depănat poveşti, în parte exact cum le ştiam şi eu. Era începutul unui posibil dialog, la pas prin Făget şi Dealul Feleacului, spre Turda, după care vremea aresturilor, a drumului spre Auschwitz şi reîntoarcerea la Cluj. Era poate una din puţinele situaţii când n-aveam în geantă nici unul din cele două sau chiar trei reportofoane care mă însoţeau oriunde. A rămas să ne întâlnim altă dată… A venit însă ultima zi a anului 2001. Ultima din viaţa Evei Eva Semlyén, iar dialogul meu a rămas doar un vis nerealizat.

Mi-au vorbit mulţi oameni despre acest bărbat de mare omenie, Raoul Şorban. Nu-l pot uita, dintre aceştia, pe Iosif Gădălean. Era miezul verii ’89. Citise cărţile mele şi mi-a telefonat, propunându-mi o întâlnire. A fost o întâlnire-încântare, în care eroul discuţiilor noastre a fost Raoul Şorban. S-au depănat însă şi amintiri. Omul acesta s-a născut în anul 1910 şi a fost opt ani cetăţean austro-ungar. Până la Unire… I-a fost dat să fie şi cetăţean ungur. I-a fost greu să accepte înverşunarea administraţiei ungureşti din vremea Diktatului de la Viena. Apoi, amintirile care nu se şterg… Ca să ajungă funcţionar la Dermata, a fost supus la examen de limba maghiară. Era anul , toamna. Dermata, fabrică ridicată la Cluj de fraţii Remer, saşi din Reghin, a fost gata-gata să fie mutată în Pastă! În vremea Diktatului de la Viena, pe tot teritoriul „rechiziţionat” de armata ungurească, au fost desfiinţate toate şcolile româneşti. Sau, cum poţi privi „fabricile” de hârtii care proclamau peste noapte doctori pe bandă rulantă… În vremurile acelea dramatice l-a cunoscut şi pe jurnalistul Raoul Şorban. L-a admirat pentru curajul de a se bate cu administraţia ungurească pentru drepturile românilor. În câteva rânduri, l-a căutat, iar strigătul lui de durere a apărut în ziar. Problema semnalată n-a fost rezolvată, dar nici nu s-a mai accentuat. Agresiunea antiromânească a staţionat… Apoi, după un timp, nu l-a mai găsit. L-a reîntâlnit în ’45, în 13 martie, când s-a reinstalat administraţia românească. Omul acesta mi-a mai vorbit şi despre fabrica de „ilegalişti”, care funcţiona în strada Dobrogeanu-Gherea nr. 21. Şi ştiţi cine s-au înfruptat cu aceste privilegii… L-am întrebat şi despre drama evreilor. Merită să ştiţi ce-a spus acest om, poate nu veţi găsi timp, preocupat de studiile şi cercetările pe care le faceţi cu neodihnă, să răsfoiţi cartea „File din Biblia Transilvaniei”, apărută la editura Daco-Press.

„Am încercat, cu puterile mele, să fac şi eu ceva pentru oamenii aceia, dar n-am reuşit. Ce-am văzut, m-a cutremurat. Mai întâi, mi-a fost dat să asist la drama evreilor din azilul de bătrâni. Azilul era undeva, aproape de Sinagoga de pe strada Horea de azi. Acolo îşi duceau zilele mulţi evrei bătrâni, paralizaţi. Îi aşezau pe scaune şi aşa îi aduceau. Priveau acest sinistru spectacol jandarmii şi poliţiştii unguri, care se distrau pe seama acestor oameni nenorociţi. De acolo, spre ghetoul de la Fabrica de Cărămidă din Cluj, îi duceau cu ajutorul gunoierilor! Urma, după transportarea lor, jefuirea. Luau tot ce întâlneau în casele lor, iar acolo, la Fabrica de Cărămidă, era un calvar: peste 15.000 de evrei, destinaţi morţii, aşteptau îmbarcarea în trenuri! Se inventau însă şi un fel de taxă de salvare: cine avea bani, putea, totuşi, să scape. Cine nu, pornea spre cuptoarele morţii. Acolo, de unde s-au mai întors doar câţiva, între care şi Pavel Blath…”. Urmează rânduri cutremurătoare, despre drama acestei familii. Caz multipliant în sute de mii!

Referitor la relaţia Raoul Şorban – Eva Semlyén, apreciaţi că „trădarea” logodnicii, închipuită de dumneavoastră, domnule Shafir, n-ar fi cea mai întunecată filă din lunga-i viaţă a lui Raoul Şorban, încât, scrieţi ferm: „Arestat de către comunişti, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, sub suspiciunea de a fi colaborat cu naziştii (suspiciune niciodată confirmată sau infirmată), avea să fie salvat de la puşcărie de filosoful marxist Tudor Bugnariu, soţul lui Dorli Blaga. Răsplata? Aşa cum arată Dorli Blaga în memoriile publicate în revista Apostrof, după ce a văzut dosarul său la CNSAS, Şorban avea să devină unul din principalii informatori ai Securităţii împotriva lui Blaga şi a lui Bugnariu – ultimul devenind din ce în ce mai suspect, cu cât naţional-comunismul avea să înlocuiască marxismul vulgar al anilor ’50”.

Când aruncaţi în presă „suspiciuni niciodată confirmate sau infirmate”, trădaţi statutul de cercetător pe care l-aţi avut vreme de 22 de ani la „Europa Liberă”. Un post în care chiar am crezut. Sper că acolo n-aţi recurs la aproximări şi presupuneri spre a satisface jocurile cuiva. E impardonabil să afirmi că „Se pare că familia Blaga nu a fost singura victimă a lui Raoul Şorban”, sau să ridici la rang de certitudine o răfuială a lui I.D. Sârbu cu Raoul Şorban. Geneza conflictului o şi precizaţi, preluând-o din „Scrisori către bunul Dumnezeu” de Ioan Dezideriu Sârbu: „De la Conferinţa de Istoria Teatrului am zburat, am fost zburat de un oarecare nobil ungur pe nume Raoul Şorban; acesta este unic în istorie – făcuse doi ani de Litere la unguri, o vară la o universitate mussoliniană, în Italia, dar nu avea licenţă…”.

Chiar, n-aţi avut în vedere tonul excesiv polemic al lui I.D. Sârbu? Dacă nu simţul de cercetător, cel puţin termenii precum „zburat”, „oarecare nobil ungur”, „unic în istorie”, „o vară la o universitate mussoliniană”, ar fi trebuit să vă trezească, înainte de a cădea în penibila capcană a alegerii acestui citat. În ’48, aveaţi doar patru ani şi n-aţi ştiut cine hotăra pe-atunci, la Reforma Învăţământului… Dar, o viaţă întreagă aţi studiat totalitarismul şi aţi scris tratate despre promotorii lui. Indivizi de toate naţiile şi toate culturile. Profesorul Raoul Şorban era rector şi venea după trei arestări. Nu i-am ţinut lumânarea, dar, probabil, să nu fi fost un sfânt. Ca orice om, a fost supus şi el greşelilor, mai ales în acele vremuri dramatice. E cale lungă până la a lua în serios aceste răutăţi, prin care acest mare prozator şi dramaturg, I.D. Sârbu, a încercat să se răzbune pe rectorul care a întemeiat Institutul de Arte. Iar concluziile supte din deget nu prea miros a ştiinţă universitară. E, mai degrabă, un fel de comentariu auzit la colţ de stradă.

Prin citatul din I.D. Sârbu, vă asumaţi şi afirmaţia că Raoul Şorban n-ar prea fi avut studii. Fals. Penibil. E bine să ştiţi că, documentându-mă pentru o carte de dialoguri cu acest mare bărbat, am obţinut informaţii directe despre studiile sale la Facultatea de Drept din Cluj, încheiate cu examen de licenţă, dar şi despre cele de Istorie-Filosofie. Vă mai spun şi o taină: i-am cunoscut colegi… Cât despre studiile sale de arte, ar merita să daţi o fugă prin Italia, la Milano. Cercetaţi acolo arhivele Conservatorului „Giuseppe Verdi” (1930-1932) şi pe cele ale Academiei de pictură Brera (1932-1934), dar încercaţi să aflaţi câte ceva şi despre studenţii lui Oskar Kokoschka. Sper că vă spune ceva numele acestui om… Mai interesaţi-vă şi de relaţiile sale cu alţi mari artişti: Sándor Szolnay, Alexandru Ziffer sau Aurel Bernáth. Dacă a obţinut şi licenţa la Milano, chiar nu ştiu. Dacă a obţinut-o, s-ar putea să fie în arhiva sa, dar şi prin cine ştie ce depozite ale Securităţii, „arestată”, împreună cu sute de documente, în desele descinderi în Casa Şorban. Mai există însă şi o altă posibilitate, ca şi-n cazul lui Aurel Ciupe, care a studiat în Franţa, la Academia „Iulian”, una de reputaţie mondială. Peste ani, stând de vorbă despre anii de-atunci, a ţinut să-mi spună: „…Când m-am întors de la Academia Julian, tata, om practic, mi-a cerut diploma… I-am spus că acolo nu se dau diplome, ci se învaţă. Dar el voia diploma!”. Or, acolo, în Italia, la Milano, Raoul Şorban chiar a studiat!

Prin 1986, spre toamnă, la una din întâlnirile mele cu maestrul Aurel Ciupe, în atelierul său de pe strada general Grigorescu, a venit şi Raoul Şorban. S-au depănat amintiri cât pentru un roman, după care, pictorul Aurel Ciupe a ţinut să-mi vorbească despre excepţionalele merite ale profesorului Şorban în reclădirea învăţământului artistic la Cluj. El este cel care a adus două mari personalităţi, asumându-şi toate riscurile vremurilor „realismului socialist”: pe marele sculptor Ion Irimescu şi pe celebrul dirijorAntonin Ciolan, împreună cu soţia sa, toţi reputaţi dascăli ai Iaşiului, pe-atunci huliţi de caracatiţa comunistă, care îşi întindea tentaculele peste tot, eliminând din calea lor chiar şi marile valori ale neamului. Pur şi simplu, chemându-i la Cluj, le-a salvat cariera, pentru că nu mai erau păsuiţi să lucreze la catedră!

Spre onoarea lui, I.D. Sârbu a avut tăria să-i recunoască valoarea: „A făcut carieră la Istoria Artelor în Bucureşti, l-am auzit conferenţiind, nu era rău ca vorbitor. «Trăncănitor de arte abstracte» – cum îl numea un coleg mai rău de gură” (I.D. Sârbu, „Scrisori către bunul Dumnezeu”, Biblioteca „Apostrof” nr. 12/1996, pag. 160-161).

Mi-au mai vorbit despre profesorul Raoul Şorban şi alţi importanţi cărturari. În 1946, când încă tragedia românilor ardeleni nu se încheiase, s-a aflat, pe alt plan, alături de studentul-călugăr Valeriu Anania. În anul 2001, când s-a lansat primul volum din ciclul „Student la Cluj”, au participat împreună, destăinuind amintiri din vremurile de-atunci. Erau în sală vreo 400 de oameni, iar pe scenă, în Sala mare de spectacole a Casei de Cultură a Studenţilor, alţi colegi de generaţie ai lui Raoul Şorban: profesorul Cornel Opriş(azi, aproape de vârstă centenară), artista lirică Susana Coman-Bosica sau distinsa doamnă Elena Daniello, soţia celebrului medic clujean Leon Daniello, nepoata lui Sextil Puşcariu. Toţi oamenii aceştia n-au uitat despre rosturile lui Raoul Şorban în bătălia pentru România.

N-aţi avut, poate, nici răgazul să-i răsfoiţi cărţile, măcar titlurile lor. Câte? Peste 30, poate 40… Nici profesorul nu le-a numărat. Multe? Puţine? Destule, domnule Michael, chiar dacă vreo 15 ani, din cauza unor denigratori precum dumneata, a tăcut. Citiţi-i, cel puţin „O viaţă de artist, între München şi Maramureş”. Ar merita, dincolo de „interviurile” luate pentru a întregi informaţiile „Europei Libere”, să-l cunoaşteţi pe Simon Hollósy, mai ales că, la mai bine de o jumătate de veac distanţă, aţi respirat acelaşi aer al Münchenului. Cumva, profesorului Şorban i-aţi agăţat tinicheaua de „şovin” şi pentru faptul că n-a acceptat preluarea acestui mare artist, Hollóssy, în patrimoniul maghiar?! Atunci, aveţi dreptate…

Ce l-a apucat pe Şorban să sape în istorie, pentru a găsi adevăruri şi a desfiinţa minciuni? Putea s-o lase aşa, cel puţin şi în respect pentru amintirile ce vă leagă de lumea ungurească a bunicii dumneavoastră care a trăit zile atât de senine la Budapesta. Ce i-a trebuit lui Şorban să schimbe povestea şcolii de la Baia Mare şi să dovedească faptul că Simon Hollósy nu era ungur, ci armean, pe care, de fapt, îl chema Corbul. Simion Corbul… Ce nemaipomenit ar fi fost ca-n cei 22 de ani cât aţi slujit Europa Liberă s-aveţi inspiraţia să căutaţi urmele acestui mare pictor la München!

Vă îndeamnă, poate, la o lectură profundă a operei celui pe care l-aţi omorât a doua oară la vreo zece zile de la înmormântarea care a avut loc în cimitirul „Dealul Florilor”, din Dej, recomandarea acad. Virgil Vătăşianu: „În contextul literaturii de specialitate, o carte ca aceasta – originală şi cuprinzătoare – vine să tălmăcească, cu o incontestabilă autoritate, pe de o parte, un capitol neglijat de istoria noastră de artă, pe de alta, opera unui mare pictor, activ la München şi în Maramureş între anii 1880-1918. (…) Raoul Şorban – dispunând de o bogată şi îndelungată experienţă, de un limbaj clar, sugestiv, şi de o participare vibrantă – reuşeşte să impună atenţiei noastre, un pictor a cărui operă a avut meritul de a fi pregătit şi impulsionat un climat artistic nou, cu bogate resurse de inspiraţie”.

V-a supărat, poate, şi dezvăluirile pe care le-a făcut, cu demnitate, Raoul Şorban, despre cel care a scris, cu siguranţă, cea mai injurioasă carte la adresa românilor, în rândul cărora, vă includ şi pe dumneavoastră. E vorba de romanul „Împotmolirea” („Zátony”). Autorul, sub pseudonimul Mózes Székely, în fapt fostul teolog reformat şi mic moşier din Dej, Daday Lorant, după o puternică şi energică acţiune antievreiască, a declanşat o nu mai puţin fermă campanie antiromânească, pentru care Justiţia românească l-a condamnat la şase luni de închisoare. În vremea Diktatului, pentru „meritele” anterioare, a fost numit inspector şcolar al judeţului Someş, calitate în care a îndepărtat toţi învăţătorii români din şcolile unui judeţ locuit în proporţie de 87 la sută de români. El este cel care a propus „soluţia finală” pentru „rezolvarea eficientă a chestiunii valahilor, care se înmulţesc ca iepurii”. A propus şi metoda: „să fie smulse din măruntaiele femeilor valahe făturile lor scârboase…”. Era anul 1943, iarna. Acest criminal a devenit erou al Lexiconului maghiar, iar după eliberare, primar al Dejului. Stupefiant! Profesorul Şorban n-a rămas spectator. A reacţionat şi a deranjat. N-a putut suporta nici obrăznicia udemeristă de a-i ridica acestui criminal un monument. Dar câte astfel de fapte nu l-au cutremurat! Îmi destăinuia adesea dramele sale… Când contele Bánffy trata în numele „mişcării comuniste ilegale” cu Horthy şi cu Dálnoky, comandantul unui corp de armată, şi soldaţii unguri ai acestuia, dezlănţuiau la Sărmaş una dintre cele mai oribile crime colective ale secolului douăzeci: în noaptea de 16 spre 17 septembrie 1940, 126 de evrei, toţi câţi locuiau în Sărmaş şi-n zonă, au fost ucişi! Cu ei, au fost lichidaţi şi români, între aceştia aflându-se şi tatăl cunoscutului actor Ovidiu Iuliu Moldovan.

De-aici au venit neliniştile umanistului Raoul Şorban. Şi de la Sărmaş, şi de la Ip, şi de la Trăznea, şi de la Sucutard, şi de la Mureşenii de Câmpie. De peste tot unde minţi bolnave au săvârşit crime inimaginabile. De aceea s-a zbătut să-şi respecte statutul de OM!

E o afirmaţie ce ar putea veni doar din partea unui diletant în judecarea oamenilor sau a unuia cu porniri fixe şi prea puţină cultură. În cazul „Raoul Şorban”, un cercetător cocoţat pe scaunele înalte ale unei universităţi de talia celei din Cluj-Napoca, nu! Argumentele: „colaborarea cu Ilie Ceauşescu, în a cărui revistă de aşa-zisă istorie tocmai publicase un articol ultraşovinist, cu stridente note antimaghiare”, „…şi alte publicaţii – printre ele una pusă în circuit de către nu mai puţin ultranaţionalistul Josif Constantin Drăgan înainte de căderea comunismului”, cărora le-aţi mai adăugat cariera politică de după 1989, a lui Raoul Şorban. Oferiţi şi explicaţii, care v-au întărit convingerea că verdictul de „naţionalist” are acoperire: a fost membru al Partidului Socialist al Muncii verdeţ-păunescian, iar apoi, membru al Partidului România Mare…

E uimitor cât venin aţi adunat în primii 17 ani de viaţă, pe care, iată, îl vărsaţi şi spre oameni care nu merită acest tratament. Aţi coborât mult prea jos, în vecinătatea josniciei. Oamenii vă judecă nu ca pe o ţaţă. pe care o mai şi iartă, ci ca pe un mare dascăl, care pregăteşte România pentru buna-vieţuire în lumea Europei. Aţi auzit dumneavoastră de un partid „verdeţ păunescian”? Eu, nu. Ştiam doar că Ilie Verdeţ a fost „şef” de partid, iar Adrian Păunescu o importantă personalitate a culturii româneşti, dar şi un om angajat ferm pentru destinul neamului românesc. Un om care niciodată nu şi-a ascuns nici crezul, nici trecutul. A lăsat o operă demnă să treacă de vama timpului şi a spaţiului planetar, în vreme ce chiar şi numele „accidentului” Michael Shafir, la nici o zi după plecarea pe urmele lui Raoul Şorban, va fi uitat pentru totdeauna. Îl mai acuzaţi pe Raoul Şorban că i-ar fi găsit merite lui Antonescu în salvarea evreilor. Prin faptul că-l înfruntaţi fără argumente, în calitatea de cercetător pe care o aveţi, nu convingeţi. Explicaţi-vă poziţia. Cercetaţi argumentele profesorului Şorban şi analizaţi-le critic, nu cu porniri ultraviscerale, ca să vă folosesc propriul sistem de etichetare. Şi ar fi meritat s-o faceţi câtă vreme era în viaţă, asigurându-vă că aş fi fost unul dintre cei dispuşi să modereze o întâlnire Shafir-Şorban. Chiar, vă-ntreb din nou: de ce-aţi aşteptat, ca un cioclu, la colţ, moartea profesorului Raoul Şorban pentru a vă scoate pistolul şi a-l secera, deşi era căzut?! Sunteţi un laş, maestre Shafir. Până şi-n război sunt reguli umane: în soldatul rănit, n-ai voie să mai tragi. Devine prizonier… Te condamnă legile umanităţii, scrise şi nescrise! Dacă Dumnezeu i-a dat zile, n-ai voie să i le iei. Dumneavoastră aţi tras cu pistolul într-un mort, i-aţi întinat memoria, cu o sălbăticie practicată poate doar în triburile în care n-a pătruns civilizaţia. Este acuzaţia pe care v-o aduc toţi cei care v-au citit insolentul „În loc de necrolog”… Aplecaţi-vă, cercetaţi şi acuzaţi în deplină cunoştinţă. Să fiţi credibil. Altfel, oamenii vor ridica din umeri şi se vor întreba „de fapt, ce vrea ăsta?”. Şi iar vor zbura imaginaţiile spre vremurile fericit trăite de bunica dumneavoastră, în Budapesta natală. Şi ar fi păcat!

Nu uitaţi nici alte câteva amănunte. Raoul Şorban, cu spiritul său de dreptate, n-a putut rămâne pasiv la dramele celor peste 2.000.000 de conaţionali, rămaşi în teritoriul cotropit de unguri, în Ardeal. I-a fost dat să vadă cu ochii săi noua ediţie istorică a suferinţelor româneşti, provocate de şovinismul unguresc, pornit să stingă, cu toate mijloacele, orice pâlpâire de aspiraţie la existenţa naţională a românilor. Aceste elemente au marcat o nouă etapă în evoluţia lui Raoul Şorban. În 1942, el a fost arestat şi închis la Miskolc, alături de alţi tineri – evrei, români, slovaci, ruteni şi cehi, devenind unul dintre prigoniţii oficialităţilor din Regatul Ungar. De ce? Dincolo de argumentele vechi, s-au mai adăugat şi alte cauze: el, Raoul Şorban, a devenit principalul organizator al vieţii artistice a românilor! A întemeiat şi condusEditura Românească din Ardealul de Nord – E.R.A.N., a fost secretar de redacţie al unicului ziar românesc din Ungaria, Tribuna Ardealului, al cărui director fusese providenţialul Prof. dr. Emil Haţieganu. Tot acest om, atât de nedrept hulit de dumneavoastră, a organizat Sindicatul Mixt al Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor. A fost profesor universitar, decan, directorul Conservatorului şi rector al Institutului de Arte din Cluj. A fost pictor şi, împreună cu acad. Virgil Vătăşianu şi prof. univ. dr.Gyula Szabo, a organizat primul Salon de Artă Plastică al Transilvaniei. O vreme a fost chiar şi pictor-scenograf la Teatrul Naţional din Cluj.

Veţi accepta, domnule Michael Shafir, că era mai bine ca înainte de a vă înarma rudimentarele pistoale, să cercetaţi ce-a făcut acest distins profesor universitar. Găseaţi, poate, şi un cuvânt bun, revizuindu-vă pornirea primară: „Raoul Şorban a decedat la venerabila vârstă de 94 de ani. Venerabilă a fost însă numai vârsta, nu şi controversata personalitate a dispărutului”. Şi, tot mai sper că veţi avea tăria morală să corijaţi ce se mai poate corija, fie şi în faţa propriei conştiinţe. Mai ales după ce veţi parcurge câteva din cele peste 40 de cărţi ale sale, fie „G.A. Boltraffio” (Milaano, 1935); „Tonitza” – Scrieri despre artă, prefaţată de Tudor Arghezi (Bucureşti, 1962 şi 1965); „C. Baraschi” (Ed. Meridiane, 1965); „Th. Pallady”, „Aurel Ciupe”, „Aurel Popp” (1968), „Frederich Bömches” (1974); „Szervátius” (1973); „Vide” (1982); „Ter Borch” (1985); „O viaţă de artist între München şi Maramureş” (1986).

Mai staţi de vorbă şi cu puţinii oameni care l-au cunoscut îndeaproape. În Israel trăieşte Alexandru Anca, publicist român, coleg cu Raoul Şorban la Tribuna Ardealului, unicul ziar românesc care apărea în vremea Diktatului de la Viena. Daţi o fugă acolo şi-l veţi găsi la Hedera. Căutaţi-l la Cluj-Napoca pe profesorul universitar Virgil Salvanu, a cărui admiraţie pentru omul hulit atât de urât de dumneavoastră, îl îndeamnă spre ideea realizării unui monument, în vreme ce foarte mulţi clujeni aşteaptă ca numele său să fie purtat de o stradă importantă a Clujului. Ar merita să-i ştiţi şi gândurile profesorului Crişan Mircioiu, ale lui Florin Piersic, sau ale lui Dorel Vişan. Eu am fost un pic mai norocos: în întâlnirile mele cu alţi mari bărbaţi care l-au cunoscut bine pe Raoul Şorban, am aflat alte fapte remarcabile, pe unele consemnându-le în cărţi deja publicate. Mă gândesc la Francisc Păcurariu (colegul său de redacţie), laGeorge Sbârcea, alt coleg şi prieten al său, la scriitorul Vasile Copilu-Chiatră, la cel mai important publicist clujean al jumătăţii veacului trecut, Miko Ervin, prof. dr. Coriolan Tătaru, fostul rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale din Cluj, sau prof. dr. Victor Jinga, fost ministru al Cooperaţiei, în vremea când Raoul Şorban era şeful de cabinet al Rezidentului Regal al Ţinutului Someş.

Citiţi, domnule cercetător! Documentaţi-vă şi apoi aşezaţi-vă la masa de lucru. Încercaţi să vă lepădaţi de impulsurile primare şi chiar de şoptitorii de subiecte la comandă. Şi din cartea ultimă a lui Raoul Şorban – sunt convins că vom avea şansa să asistăm şi la momentul apariţiei altora, postum – aveţi multe de înţeles despre viaţa exemplară a acestui om. În preajma apariţiei ei, am stat de vorbă cu Raoul Şorban, înserând câteva pagini şi în volumul „Dialoguri cu Raoul Şorban” (Ed. Anotimp Oradea, 2002):

– Ce nume va avea?

– „Invazie de stafii”…

– …Şi mesajul?

– Să nu uităm trecutul! E foarte important. Mai ales, că maşina politică merge spre a uita. Este posibil să poarte şi un subtitlu: „Însemnări şi mărturii despre o altă parte a vieţii”. Cea pe care eu n-aş fi vrut s-o trăiesc.

– Vă temeţi de stafii?

– Nu. Nu m-am temut în viaţa asta de nimic, decât de eventualele slăbiciuni ale mele, sau de eventualele mele comodităţi…

– Este o carte autobiografică?

– Va fi o carte despre o lume trăită…

*

Raoul Şorban, omul pe care l-aţi luat la ţintă chiar în mormânt, convins că veţi ţopăi în voie pe cadavrul său, n-a inventat fapte. Le-a trăit. Sunteţi chiar atât de enervat că a ţinut să le transfere memoriei omenirii, spre a fi cunoscute?

În ce vă priveşte, cu un pic de imaginaţie, vă cam puteţi închipui ce cred despre dumneavoastră, cei din preajmă, sau mai de departe. Expresii ca „antiromân”, „ultraşovin”, „rău din naştere”, sunt între cele mai blânde. Eu cred însă în onestitatea care vă caracterizează, iar episodul „Raoul Şorban” rămâne doar o rătăcire. Că vă luptaţi pentru adevărul despre holocaust, meritaţi să culegeţi admiraţia oamenilor de bună credinţă, dar şi aprecierea poporului evreu, din care v-aţi născut. Fără să vă poată pune cineva eticheta de şovin. E prea mult. Să nu negaţi însă că nu vă bateţi pentru dreptatea evreimii. Chiar dacă, cum cârcotesc unii, a ţine la propria naţie, fără a le nesocoti pe celelalte, înseamnă să fii naţionalist… Dacă e aşa, atunci profesorul Raoul Şorban a fost un naţionalist. Nu s-a ferit să afirme că a fost un om de stânga, chiar dacă provenea dintr-o familie cu moşii întinse în Ardeal, pe Valea Someşului. Fără să se răsfeţe în bogăţie, mai ales că la vârsta de 11 ani a rămas orfan…

Apar ca ciupercile după ploaie cărţile revizioniste ungureşti, după un program bine concertat. Strigătul lui Raoul Şorban, de stopare a acestui „fix”, care datează încă de la Marea Unire a Românilor, n-a fost niciodată îndreptat împotriva poporului maghiar, ci a grupurilor de nebuni, care tulbură viaţa şi liniştea acestei părţi a Continentului. N-a fost şi nici nu s-a considerat vreodată politician. A fost un om care, prins de valuri, a încercat să ajungă la mal. Şi nu i-a fost uşor. A pătimit mult, mai mult decât dumneavoastră, puştiul care, la 17 ani, se zice, că ar fi blestemat pământul românesc şi a plecat în Israel. El n-a avut unde să plece. A rămas aici, în singura lui ţară… Ştiţi, desigur, zbaterea lui de întemeiere a Institutului de Arte din Cluj. Era în anul 1948… Peste un an, prin octombrie, pictorul Zoltán Kovács, rectorul Institutului de Artă Maghiar, pentru a duce la îndeplinire un program revizionist, l-a denunţat pe Raoul Şorban la Regionala P.C.R. (unde şef de cadre era Marcinkievics) şi la Ministerul Învăţământului (unde director general era Öcsi Tóth) cum că şi-ar fi ascuns din actele de cadre, originea socială de nobil şi moşier. Denunţul a fost susţinut şi de şeful de cadre al Institutului, István Szekely, despre care, mai târziu, avea să se afle că ar fi fost şef în Partidul Crucilor de Săgeţi din Ungaria, de orientare nazistă. Urmarea? A fost destituit şi trimis să lucreze ca vopsitor, la o cooperativă din Cluj, de unde, peste un an, a fost dat afară. Se apropia ziua stabilită a arestării: 10 iulie 1952. De el, avea să se ocupe de acum „tovarăşul căpitan Barany”. Erau paşii mărunţi spre împlinirea unui plan urzit de Edgár Balogh, de a elimina Institutul de Arte, condus de Raoul Şorban, încât Clujul să devină capitala culturală a maghiarimii din România. Şorban voia altceva: Clujul să rămână al tuturor! Din acea încrâncenare absurdă, a rezultat, după reţetele vremii, condamnarea de 4 ani de detenţie a rectorului Raoul Şorban!

Sunteţi total descoperit, domnule Shafir! Dacă, în urmă cu câteva decenii, aţi fi avut intuiţia, prin mijloacele care vă erau la îndemână, să staţi de vorbă cu Iosif Bălaş din Cluj, aţi fi avut şansa să cunoaşteţi direct ce a făcut Raoul Şorban pentru salvarea evreilor. Omul acesta l-a cunoscut, în închisoare, pe un subofiţer din cadrul Gestapoului din Cluj, care, trecând cu misiuni oficiale peste Feleac, la Turda, a fost unul dintre cei care au răspuns chemării profesorului Şorban. El a trecut peste graniţă mai multe grupuri de evrei, concentraţi în detaşamente de muncă forţată. Salvarea evreilor avea, în acele împrejurări dramatice, o cale unică: România. Până la urmă, a fost prins, arestat şi închis într-un penitenciar din Ungaria, în aşteptarea judecării. Acolo, în închisoare, era şi Iosif Bălaş, condamnat la 10 ani. I-a spus clujeanului că ştia ce-l aşteaptă, dar că nu regretă nimic. Îşi făcuse doar datoria de om, salvând oameni de la moarte. Omul acesta, care a răspuns apelului lansat de Raoul Şorban, a fost condamnat la moarte şi executat chiar în curtea închisorii, în faţa deţinuţilor, ca un avertisment: cine face ca el, tot ca el va sfârşi! Se numea Wilhelm Müller şi era din Zwentendorf, din Austria, dar avea rădăcini la Bistriţa, în Transilvania. E încă un moment trist din viaţa Ardealului.

Aţi cunoscut vreodată „Cazul Balogh Edgár”? Erau şi-n vremurile postbelice cât şi-n cele ale Diktatului de la Viena „Shafiri”, gata de dat lovituri nimicitoare. Cei doi, Şorban şi Balogh, se-ntâlneau la o cafenea, pe strada Ferdinand de azi. El, Balogh, era omu’ zilei, purtând toate decoraţiile pe care le-a zămislit statul socialist, în vreme ce Raoul Şorban era muritor de foame. N-avea slujbă, nici casă n-avea. Era hulit, pentru că puterea se afla în mâinile comuniştilor şi securiştilor unguri şi evrei. Şi unii, şi alţii, îi reproşau că nu s-a pliat pe vrerile lor, păstrându-şi cu fermitate poziţia de român. El n-a trădat. La o astfel de întâlnire, a vrut să-l înduplece pe Balogh, pe-atunci redactor şef al revistei Korunk, în mare vogă, să intervină pentru salvarea lui Aurel Socol. Era grav bolnav, cardiac, exclus din avocatură şi trimis să-şi câştige pâinea, la munca de jos: dulgher pe un şantier! Nu i-a cerut să-l susţină pentru o slujbă înaltă, ci pentru una de simplu funcţionar. Ştiţi ce i-a replicat „ilegalistul” Balogh Edgár? Că „nu-i treaba lui, nici a alor mei (n.n. – a ungurilor!), ci a voastră, a românilor”. Balogh îl ştia. Se cunoşteau… Nu i-a păsat. Privea totul, ca şi azi U.D.M.R.-ul, din perspectivă ultraşovină.

Chiar, domnule Shafir! De ce n-aţi scris o singură frază în care să-i daţi dreptate şi acestui om, mai ales că, după apele în care v-aţi scăldat, aţi înţeles că nu există nici negru-negru, nici alb-alb?! Aşa, aţi dat apă la moară celor care vă acuză şi pe dumneavoastră, şi pe Randolph, şi pe Wiesel, că sunteţi în slujba Budapestei, plătiţi să faceţi aceste jocuri antiromâneşti, pentru a scoate basma curată Guvernul Ungariei din vremea Diktatului de la Viena. Cel care ar trebui să poarte marile răspunderi pentru „holocaustul” atât de mult mediatizat.

Ştiţi, desigur, câte ceva din Istoria Românilor, chiar dacă atunci, în vremea Diktatului de la Viena, băteaţi la uşa lumii, de acolo, din burta mamei. Era anul 1944 şi eraţi la Bucureşti. Ştiţi, desigur, că Maramureşul românesc era ocupat de cizma ungurească, iar ordinele Budapestei erau ascultate, sub ameninţarea puştilor, pe tot teritoriul Ungariei. Ca să pricepeţi „vina” românilor, vă voi povesti o întâmplare petrecută în Maramureşul istoric, în urmă cu trei ani.

Era anul 2004… Spre sfârşitul lui august, eram la Rozavlea, la Festivalul „Roza Rozalina”, invitat de primarul ing. Gheorghe Vişovan, într-un fel, chiar ca fiu al comunei. Aici eram în anul 1940, împreună cu toată familia, tata fiind şef de post. În faţa invaziei ungureşti, el a fost cel care a pus în practică planul de evacuare. Camioanele cărau agoniseala fruntaşilor români ai Rozavlei, spre gara de la Baia Mare, iar de aici, urmând să fie dirijată mai departe, spre ţară. O tragedie care n-a ocolit nici chiar statuile. Cu trenul în care a fost evacuată şi familia mea, în unul din celebrele „bou-vagon”, şi-a început exilul chiar şi statuia lui Vasile Lucaciu, salvată astfel de la dinamitare, spre a nu avea soarta altor semne şi simboluri româneşti, cum au fost monumentul lui Mihai Viteazul de la Guruslău, sau troiţa lui Baba Novac de la Cluj.

În ziua aceea, Rozavlea îşi chemase acasă şi fii, indiferent de unde ar fi fost ei. Programasem câteva intervenţii în direct, de la faţa locului, pe postul de Radio Cluj, între care şi una de o oră. Seara, la sala specială de nunţi şi ceremonii comunitare, invitasem bătrânii satului, cei trecuţi de 80 de ani… Veţi vedea şi de ce! Am trăit atunci la Rozavlea un eveniment unic: am întâlnit o echipă israeliano-americană, de vreo 20 de persoane, venită să realizeze un film comandat de o Casă de Filme din New York.

Atunci am aflat povestea. O poveste-reportaj, o poveste-carte, o poveste-film. O poveste senzaţională, începută prin anul 1996, la Haifa, în Israel. Se pornise Campania „Holocaust în România”, şi jurnaliştii din Israel, în atacarea subiectului „gras”, au pornit la atac. Episodul „Haifa”, a fost cel dintâi care a făcut ocolul lumii. Într-o zi din anul 1994, doi jurnalişti din Haifa băteau la poarta unei familii de evrei veniţi din Maramureşul românesc. Au bătut la uşă, şi după un timp, le-a apărut în faţă o bătrână trecută de 80 de ani, care s-a prezentat „Perla”. Tema „băieţilor” era clară: să dea în vileag holocaustul românesc. Biata femeie, i-a privit mută. Ei, jurnaliştii, dar şi lansatorii ideii, nu prea aveau habar de geografia… politică a Europei, şi nici de drama românească impusă de Diktatul de la Viena. I-a lămurit până la urmă… octogenara „Perla”. Când biata femeie a-nceput să le vorbească despre comportamentul românilor, nefericiţii jurnalişti au crezut că se află pe o altă planetă: „Nu, domnilor, românii din zonă au făcut tot posibilul să ne salveze. Ne-au îmbrăcat în hainele lor maramureşene, au încercat să ne ascundă şi chiar să ne salveze din ghetouri, unde ne-au adus apă şi mâncare”. Replică neaşteptată!

Aşa a-nceput povestea familiei lui Eizick Shimshon din Rozavlea – Maramureş, un sat aflat la vreo 20 şi ceva de kilometri de Sighetul Marmaţiei. Când avea 53 de ani, Eizeck, a trăit un moment aparte. Soţia sa,Batia Ovici, i-a adus pe lume al zecelea copil zdravăn, sănătos, cu greutatea de peste 3 kilograme şi înălţimea de 50 centimetri. O fetiţă normală, aşa cum doar 2 dintre ceilalţi 9 au mai fost. Şapte au fost pitici şi n-au depăşit niciodată înălţimea de 90 de centimetri.

Când jurnaliştii au auzit de povestea celor şapte pitici ai familiei Shimshon, au tresărit şi-au pornit să scrie un reportaj cu titlu de senzaţie: „Cei şapte pitici de la Rozavlea – România”. Numai că nu le prea ieşea misiunea de a înfierea holocaustul pus pe seama românilor. Oricum, reportajul publicat de Eliot Negev în „Sunday Telegraph” a făcut senzaţie, fiind preluat şi tradus în peste 40 de publicaţii de pe toate continentele.

Perla le-a vorbit nu despre holocaust, ci despre omenia românilor din Maramureş şi despre armonia care a existat între români şi evrei până la instalarea regimului unguresc de ocupaţie. Le-a povestit cum le-a dat haine maramureşene şi i-a ascuns cum au putut, pentru a nu-i prinde spre a fi duşi în lagărul de la Dragomireşti. Le-a mai spus că şi acolo au încercat să-i ajute: le-a adus apă şi mâncare. Fapte care aveau apoi să fie consemnate într-o carte întreagă, scrisă la solicitarea editurii „Econ” din München de Eliot Negev şi Yehuda Koren: „In Herzen waren wir Riesen”, purtând şi adnotaţia „Uber Lebensgeschichte einer Liliputanerfamilie”. O carte despre viaţa unei familii de pitici din România.

Poveste adevărată, domnule Shafir! La Cluj, între cei care au scris-o, a fost şi Raoul Şorban. La Rozavlea şi-n tot Maramureşul, au fost alţi Şorbani. Mi-a fost dat să fiu martor ocular al unei tulburătoare reconstituiri în comuna de pe malul Izei, unde s-a născut familia Shimshon, care deţinea multe magazine în zonă. Echipa de filmare, una complexă, a filmat câteva zile în şir regizoarea americancă Debbie Bruckman şi producătorul Ilan Kirmaier (evreu născut în România, un foarte competent cunoscător al subiectului!). Au fost clipe extraordinare. Echipa de filmare, la care s-au ataşat şi autorii cărţii, a reconstituit vremea de odinioară, când părinţii şi cei zece copii trăiau în liniştita Rozavlea, înainte ca autorităţile de la Budapesta să-i trimită în lagărele morţii. Au regăsit Casa piticilor, casa rituală, iar dincolo de Iza, cimitirul. L-am văzut emoţionat pe primarul Gheorghe Vişoran, cu eşarfa tricoloră pe piept, depunând o coroană de flori la mormântul familiei Shimshon. Încercaţi să vă imaginaţi şi întâlnirea cu bătrânii satului, cei care au cunoscut celebra familie de evrei, decimată în bună parte în cuptoarele morţii de la Auschwitz.

V-am povestit acest episod – urmat de drumurile echipei de filmare spre Sighetul lui Elie Wiesel, apoi spre Budapesta bunicii dumneavoastră şi, mai departe, spre Auschwitz. Ştiu că o tânără regizoare s-a documentat amplu despre acest subiect şi la Cluj-Napoca. Profesorul Şorban, nu mai este, dar sunt zeci de cărţi şi documente, rămase mărturii despre vremurile tulburi când norii negri au întunecat cerul Transilvaniei. Cine neagă aceste fapte, este de totală rea-credinţă, urmărind interese străine adevărului. O echipă din care, alături de Randolph Braham şi un oarecare Bogdán Tibor, alt condeier cu pană otrăvită de minciuni, aţi făcut parte şi dumneavoastră.

Tot mi-e greu să pricep ce v-a mânat spre acest condamnabil atac asupra unui om, aflat de nici zece zile înmormântat. Să vă fi supărat fermitatea cu care a apărat memoria celor oameni, ucişi de Albert Wass, la Mureşenii de Câmpie? Pentru crimele de-atunci, din 23 septembrie 1940, Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat la moarte. Şi pe el, şi pe tatăl lui. Doi criminali. Şi Tribunalul de la Budapesta le-a dat aceeaşi pedeapsă: condamnare la moarte. A fugit, a ajuns în America, unde, mult prea târziu, mustrat de conştiinţă, şi-a ciuruit capul cu gloanţe. Oricât de greu atârnă Ordinul Republicii Ungare la gâtul tovarăşului dumneavoastră de idealuri, Randolph Braham, înmânat chiar de preşedintele Árpád Göncz, spre care onor, probabil, tânjiţi şi dumneavoastră, cu destulă invidie, e nevoie şi de onestitate, de bun simţ. Strălucirea „Ordinului” l-a orbit. S-a făcut preş, preamărind personalitatea umanistă şi literară a luiÁrpád Göncz, „uitând” subit cărţile sale revizioniste, una dintre ele retipărind-o chiar în timpul mandatului de preşedinte al Ungariei. Fie să citez doar câteva rânduri din pledoaria acestui traficant de conştiinţe, care a fost Árpád Göncz: „Naţiunea ungară este gata în orice clipă să ia arma în mână pentru a-şi exercita acest drept (n.n. al naţiunii maghiare asupra întregii Transilvaniei) sacrificându-şi chiar viaţa în luptă, fiindcă fără Transilvania nu poate exista un stat ungar, nici o misiune ungară şi nici viaţă ungurească”. Astfel de idei a slujit acest analist şi specialist în Holocaust. Cu astfel de aberaţii, evident, Raoul Şorban n-a putut fi de acord. N-a acceptat nici lipsa de elementar bun simţ a celor care au sărit la atac împotriva celor care n-au intrat în corul antiromânesc. Fie să mă gândesc doar la Rabinul-şef al României, Alexandru Şafran şi la Şef-Rabinul Clujului din anii Diktatului de la Viena, Moshe Carmilly-Weinberger. E dureros. E o blasfemie… Cum tot blasfemie e să negi fapte evidente, cum au fost cele privind participarea lui Raoul Şorban la salvarea evreilor din Transilvania de Nord vremelnic ocupată de armata ungurească.

Să vă fi lezat poziţia sa faţă de reinstalarea la Arad a Grupului Statuar „Hungaria”, într-un Parc al Reconcilierii? Monumentul celor 13 generali, nu poate fi unul al Reconcilierii. Este, de fapt, cum susţinea profesorul Raoul Şorban, Monumentul „Hegemoniei rasei ungare”. Din memoria românilor nu s-a şters holocaustul unguresc, care a dus la săparea a 40.000 de morminte. Şorban, n-a tăcut. Locul acelui monument, altfel o adevărată operă de artă, nu putea fi acolo unde a fost aşezat cu aprobarea primului-ministru Adrian Năstase… Un gest făcut împotriva voinţei unui popor, care, a găsit o singură cale de pedepsire: n-a mai votat „puterea” care i-a nesocotit voinţa.

Raoul Şorban s-a războit şi cu fărădelegile UDMR-ului. A ţinut la neamul lui, dar n-a făcut nici un gest nepotrivit faţă de alte neamuri. De fapt, vă-ntreb din nou: ce-aveţi cu profesorul Raoul Şorbaan, domnule Michael Shafir?! Cum dumneavoastră ţineţi la neamul din care vă trageţi, aşa ţine şi Raoul Şorban la neamul românesc. Este neamul lui. Este o conştiinţă plină de demnitate, pe care orice om cu bun-simţ trebuie s-o respecte. Iar cei ce-o întinează, vor primi, cu siguranţă, blamul istoriei.

Culeg cuvinte din „dizertaţia” dumneavoastră: „I-am reproşat colaborarea cu Ilie Ceauşescu, în a cărui revistă de aşa-zisă istorie tocmai publicase un articol ultraşovinist, cu stridente note antimaghiare”; „Şorban a fost şi a rămas până la ultima suflare un şovin. O dovedesc şi alte publicaţii – printre ele una pusă în circuit de către nu mai puţin ultranaţionalistul Iosif Constantin Drăgan înainte de căderea comunismului”; „Institutul Yad Vashem are cunoştinţă de această impostură, dar se pare că nu doreşte să se pună în penibila situaţie de a-i retrage titlul”…

Vă preocupă şi punerea la punct a „nealiniatului” la ideile şi ideologia dumneavoastră, a lui Victor Roncea, care, presupuneţi că ar fi semnatarul unui necrolog (şi nu al unui „În loc de necrolog”, ca al lui Michael Shafir!), în care „şi-a permis” să scrie „În ultima perioadă a vieţii sale, tinerii apropiaţi ideilor naţionale îl numeau un «sfânt între oameni»”. Şi conchideţi, plin de triumf: „…despre ce este sfânt pentru prezumtivul autor voi scrie în altă publicaţie. Şi chiar foarte curând”.

Scrieţi, domnule Shafir. Când terminaţi pixul, cumpăraţi altul nou. Merită. Ardelenii v-au oferit vreo 3.000 de dolari. Suficienţi şi pentru pixuri. Scrieţi cât vă ţine pixul. Dar, cât de cât, respectaţi-vă şi statutul de cercetător. Posibilele erori ale unui jurnalist, le mai poţi scuza. Gafele unui mare cercetător, nu. Cum adică? Nu primează ce a scris cineva, fie într-o revistă sau alta (cu, sau fără viza ideologică a lui Shafir!), ci asocierea cu nume pe care le decretaţi… „ciumate”? Scrieţi, dar şi gândiţi. Oricum, încercaţi să vă convingeţi că beţia cuvintelor nu ţine loc de argumente. Cu atât mai puţin ficţiunile sau goana după lauri. Nu fiţi invidios pe Braham. Medalia pe care i-a dăruit-o chiar şeful suprem al Ungariei, Arpád Göncz, i-a cocoşat binişor conştiinţa, aruncându-l spre gunoaiele acestor timpuri, în care, căutând tot ce este mai urât, se uită că sunt şi destule fapte care nu ţin de astfel de graniţe şi viziuni. Iar de la cei, ca dumneavoastră, care aţi făcut parte din celebra „Comisie Wiesel”, oamenii aşteaptă decenţă şi echilibru, nu calităţi specifice agresorilor. Că, altfel, se pot înmulţi afirmaţii gen „Cu aşa oameni, aşa Comisie”! Şi e păcat. Nu, domnule Shafir?

Păcat că n-aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe compozitorul Harry Maiorovici, a cărui admiraţie faţă de Raoul Şorban, era fără limite. Şi a lui, şi a Evei Katona, soţia sa, amândoi supravieţuitori ai lagărelor de exterminare: Harry la Meidling, iar Eva, la Auschwitz. Au iubit Israelul, dar au respectat România, căreia, acest mare artist, Harry Maiorovici, i-a dăruit muzica pentru peste 110 de filme, între care şi pentru filmul de notorietate „Moartea căprioarei”, după poemul lui Labiş. Harry Maiorovici este autorul cantatei Kaddish, despre tragedia holocaustului, cu versuri recitate de Eva Katona. O familie care n-a acceptat niciodată holocaustizarea României, vorbind admirativ despre implicarea românilor ardeleni în ocrotirea şi salvarea evreilor. Chiar dacă nu aţi avut şansa să-l cunoaşteţi, aţi fi avut obligaţia morală, înainte de a-l împroşca pe Raoul Şorban cu noroi, să vă documentaţi. Cu o elementară documentare, aţi fi evitat „spectacolul” penibil în care v-aţi aventurat, pentru motive pe care, probabil, a trebuit să le slujiţi.

Pentru a vă limpezi gândurile şi a vă spăla ruşinosul atac la cadavrul lui Raoul Şorban, încercaţi să-i găsiţi pe cei câţiva colegi de acţiune din vremurile de atunci. La Cluj-Napoca trăieşte încă doctorul Ioan Macovei. Are 95 de ani şi memoria vie. Vă poate spune tot ce vă interesează despre „ţinta” Raoul Şorban, în care trageţi fără discernământ, din toate poziţiile. Ar merita să mergeţi, cum v-am mai sugerat, şi-n ţara-mamă, unde, abătându-vă pe la Hedera, v-aţi putea întâlni cu Alexandru Anca. Au suferit împreună în vremurile ocupaţiei horthyste, lucrând la unicul cotidian de limba română, Tribuna Ardealului. S-a ataşat trup şi suflet de cauza românilor, realizând rezistenţa prin cultură în faţa tragediei tâlhăreşti, provocată de guvernul de la Budapesta. Cel care a gratulat entuziasmul antiromânesc al colegului dumneavoastră de „Comisie Wiesel”, e Randolph Braham. Poate îl iubiţi şi pe Lorand Dadai. Profesorul Şorban l-a dezavuat. El a fost autorul cărţii „Mincs Kegyelem”, pe care a semnat-o cu pseudonimul Dücsö Csaba. Criminal, instigator la crime… Şi el a primit onorurile Budapestei, ale cărei programe le-a slujit exemplar.

Unii încearcă să vă pună în cârcă tot o astfel de slujire, în memoria Budapestei natale a bunicii dumneavoastră şi a bunei colaborări pe care aţi avut-o în timp. Oamenii aceştia, ştiindu-vă preocupat de cercetarea Holocaustului, cred că aţi dovedi corectitudine dacă aţi cerceta şi holocaustul trăit de românii din Ardeal, dar şi dacă v-aţi arăta, cât de cât, preocupat de vinovaţii de drama evreilor care au trăit pe teritoriul Ungariei în anii 1940-1944. Care, sub nici o formă, nu sunt românii! V-ar fi de folos şi o întâlnire cu fostul prefect al judeţului Someş, Gheorghe Neamţu. Trăieşte, e lucid, scrie o nouă carte despre vremurile trăite. Vă pot conduce să vă documentaţi pe viu.

Oamenii aceştia, care au făcut istorie, vă pot spune cu precizie cine a fost Raoul Şorban. El s-a opus cu înverşunare „soluţiei finale” aplicată de aparatul de stat al Regatului Ungar. E de neînţeles cum un cercetător de talia dumneavoastră, domnule Michael Shafir, poate să rămână indiferent în faţa memoriei celor 618.000 de evrei din Ungaria, deportaţi în lagărele morţii, oricât de dragi v-ar fi rămas amintirile budapestane ale bunicii dumneavoastră, mai ales ştiind că din acel drum al morţii, au scăpat doar cei 15-16 mii de evrei care au trecut hotarul dintre viaţă şi moarte, ajungând în România. Iată ce scriaAlexandru Anca în cartea sa „Din Bucureşti în Ţara Făgăduinţei” (Ed. Limes, 2004, pag. 224):

„Ca o amară ironie a soartei, oamenii de bine care, urmând apelul episcopului Hossu, «au ajutat evrei nu cu gândul, ci cu jertfa lor», în loc de laudă şi recunoştinţă, au avut parte după terminarea războiului de crunte şi nedrepte represalii. Profesorul Emil Haţieganu, avocatul Emil Socol, profesorul Raoul Şorban, episcopulMárton Áron, episcopul Iuliu Hossu însuşi, au fost aruncaţi în închisoare, supuşi la incredibile umilinţe”.

Niciodată Raoul Şorban n-a pretins şi nu şi-a arogat rolul de „mare dirijor”. Chiar aţi ţinut să-i atrageţi atenţia, făcând aluzie la titlul „Drept între popoare”, care i-a fost atribuit la 7 aprilie 1987, la Ierusalim, de către Institutul „Yad Vashem”, că omul cu mari merite este Aurel Socol. Dacă i-aţi fi citit, fie şi-n diagonală, cuvântul profesorului Raoul Şorban la festivităţile de la Yad Vashem, aveaţi un răspuns al său:

„Dacă într-una din operaţiile de salvare a celor urgisiţi, participarea mea a devenit astăzi mai vizibilă decât a altora, datorită titlului ce mi-a fost acordat de Yad Vashem, îmi revine obligaţia de a releva pe cei ce au contribuit la reuşita acestei acţiuni, datorită căreia s-au salvat de la deportare în lagărele morţii câteva mii de evrei, în primăvara şi vara anului 1944, prin trecerea lor peste graniţă, din Ungaria în România. Aceştia au fost: dr. Areul Socol, avocat; dr. Emil Haţieganu, conducătorul Comunităţii Române din Ungaria; episcopul greco-catolic dr. Iuliu Hossu şi secretarul său, preotul Vasile Aştilean; studentul Vasile Moldovan; Gh. V. Giurgiu, redactorul şef al ziarului Tribuna Ardealului; prof. Tudor Bugnariu; preotul greco-catolic Titus Moga din Apahida; Ministrul Plenipotenţiar al României la Budapesta, Eugen Filotti; consulul României la Oradea, Mihai Marina; Ion Isaiu, consilier la Consulatul din Oradea; lt. col. Gurgu şi şoferul său,Releanu…”. O listă lungă, prezentată cu recunoştinţă şi respectul cuvenit, din care n-au lipsit niciDumitru Foica, funcţionar la Prefectura din Turda; lt. col. Victor Cupşa, comandantul Cercului de recrutare Turda; dr. Ghiţă Bran, din Turda; avocatul dr. Iuliu Micşa din Dej, ministrul plenipotenţiarVasile Stoica – din Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Bucureşti; prof. dr. Coriolan Tătaru din Sibiu; scriitoarea Letiţia Papu ş.a.

E strigător la cer să-i negaţi sacrificiul pe care l-a făcut în acele vremuri atât de tulburi. Fiecare acţiune de salvare, însemna condamnare la moarte, pentru toţi cei implicaţi. La scurt timp după ce a trecut graniţa în România, în 17 mai 1944, un agent al Siguranţei, Dumbrăviţeanul, alcătuia următoarea notă informativă:

„Un oarecare Raul Şorban a trecut săptămâna trecută din Transilvania de Nord în România şi cu această ocazie – prin cine, e o enigmă – a ajutat trecerea clandestină a unei familii de evrei din Cluj, cari evrei sunt din familia logodnicei sale. (…) Rugăm să interveniţi ca să se caute acest domn Şorban Raul, să i se pună mâna în ceafă şi să fie trimis, împreună cu jidoavca lui, acolo unde i-e locul”.

Veţi inventa, poate, şi pentru acest document, aflat în Arhivele Naţionale din Cluj, „argumente” cum că ar fi minciună, cum mincinoşi au fost, după logica dumneavoastră, şi rabinii Alexandru Şafran, Zwi Kestenbaum sau Mashe Carmilly-Weinberger, şi Alexandru Anca, şi istoricul clujean Gh. I. Badea şi alte sute de oameni pe care i-am contactat, în calitate de publicist, pentru a-mi elucida semnele de întrebare asupra acestui subiect. Am avut până şi confirmarea celui care a fost Preşedinte al Tribunalului Poporului din Cluj, avocatul Nicolae Matei. Evident, n-am nici cea mai ică îndoială privind contribuţia profesorului Raoul Şorban la organizarea acţiunilor de salvare a evreilor din Ardealul ocupat de armata ungurească. Ca atare, vă acuz de totală rea-credinţă, de denigrare a profesorului Şorban şi de ostilitate faţă de o acţiune demnă a românilor!

Pe măsură ce scriu aceste rânduri, revolta mea creşte. Primesc zeci de telefoane de la oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, care, ştiind că am scris o carte despre acest bărbat, îmi cer să-mi spun punctul de vedere, care să cuprindă şi strigătul lor ferm. Nimeni n-a înţeles ce v-a determinat să recurgeţi la gestul de incalificabilă insolenţă, fără să vă ceară cineva să nu vă exprimaţi punctul de vedere. Atât vă cer oamenii: decenţă! Decenţă, respect şi, evident, o dezbatere civilizată, nu atacuri la care un cadavru nu mai poate răspunde. Eu cred în buna-credinţă a dumneavoastră, dar, din ce a ieşit, cei care vă condamnă vă cred sadic. Chiar profanator de cadavre zic c-aţi fi. Sau, că aţi dorit să vă faceţi propagandă.

Simt nevoia să nu mai amân povestea „Kazbek”, punându-vă, totuşi, o întrebare simplă: de ce credeţi că Raoul Şorban a fost sfătuit şi implorat să plece necondiţionat în Palestina? Excursie? Ar fi o glumă sinistră, domnule Shafir! Să se fi temut de represiunile naziste? Păi, încercaţi să insinuaţi, prin informaţii neconfirmate, că ar fi colaborat cu naziştii. Atunci, logic, survine un paradox: se ştie că tânărul asistent de-atunci, Raoul Şorban, de la Universitatea din Cluj, a procurat de la cei doi protopopi ai Clujului, greco-catolic şi ortodox, Vasile Aştilean şi respectiv Florea Mureşan, certificate de botez. Cu ele a „botezat” zeci de evrei şi neevrei, scăpându-i de la deportarea în lagărele morţii. Cu noile identităţi, oamenii aceştia au ajuns în România, iar de aici, mai departe, spre Palestina sau alte locuri unde viaţa nu le mai era în pericol. Ştiţi când se-ntâmplau aceste acţiuni? Atunci când inventatorii „soluţiei finale”, Hitler şi Horthy, i-au transferat execuţia lui Eichmann! Grea şi riscantă misiune şi-a asumat în acele împrejurări dramatice Raoul Şorban, ca alături de rabinul Moshe Carmilly Weinberger, publicistul dr. Ernö Marton şi alţi evrei din Turda, să organizeze acţiunile de salvare, pe care, dintr-un condei, veniţi dumneavoastră, domule Shafir, să i le anulaţi. Dar cele 1.200 de legitimaţii în alb, de membru al P.N.Ţ. primite de la Maniu, pe care le-a împărţit evreilor?! De ce credeţi atunci că i s-au făcut şi lui acte false pentru a emigra în Palestina, cu vaporul Kazbek?

Chiar ştiindu-vă dispreţul şi faţă de Rabinul-şef al României, Alexandru Şafran, mai stărui asupra opiniei sale cu privire la salvarea consângenilor dumneavoastră. Ştiţi, desigur, domnule Shafir, că atunci când presiunea germană asupra guvernului de la Bucureşti, pentru a pregăti urgent vagoanele pentru transportul evreilor din Transilvania de Sud şi din Vechiul Regat, a căpătat forme maximale, Rabinul-şef al României, Alexandru Şafran, după o suită de încercări eşuate, declanşate împreună cu dr. Fildermann, s-a adresat mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, rugându-l să vină la Bucureşti. Voia să-l roage să se implice… (cu toate că se… autoimplicase!). Ar fi dorit să meargă el la Sibiu, dar n-avea voie să părăsească Bucureştiul. Era, pur şi simplu, ostatic. Mitropolitul n-a stat pe gânduri. S-a deplasat la Bucureşti. Despre acel moment, Rabinul-şef declara solemn în faţa Parlamentului României: „S-a ridicat, s-a dus şi a intervenit în favoarea celor osândiţi (…) Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de către unguri, nu au avut norocul să se găsească în dioceza vajnicului mitropolit Bălan, nu au putut, deci, beneficia de oblăduirea lui, a acestui mare suflet românesc. Ei, sărmanii, au fost expediaţi, cu mare cruzime, la Auschwitz, pentru a fi înăbuşiţi acolo, în camerele de gazare, şi mistuiţi în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei răzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit să scape de la deportarea de la Auschwitz, datorează salvarea lor simţului nobil românesc al prof. Raoul Şorban (…) şi al aceluia al prietenilor săi. Ei s-au căznit ca aceşti evrei, răzleţi, să poată să treacă în România, la noi, şi, de aici, din acest liman al izbăvirii, să ajungă apoi în Ţara Făgăduinţei, în Ţara Sfântă.”

Cuvântarea l-a înfuriat pe Randolp Braham, iar ce a spus în continuare a considerat că este, nici mai mult, nici mai puţin decât… „manevră politică”: „Aşadar, România, din acest punct de vedere, al deportării evreilor în Polonia, se situează în rândul celor puţine ţări europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiască să piară în gazul şi focul de la Auschwitz”.

Cum v-aţi înfrăţit cu ideile lui Braham? Sunt iarăşi mirat de obrăznicia de a-l nega pe Rabinul şef al evreilor din România, ca şi pe Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger. Să vă fi supărat şi faptul că n-a uitat sacrificiile lui Raoul Şorban? Braham şi-a dat cărţile pe faţă: orbit de onorurile pe care i le-a dat chiar preşedintele Árpad Göncz, pentru serviciile aduse Ungariei, e gata să continue să falsifice adevărurile istoriei. E calea bătătorită pe care, se pare, defilaţi şi dumneavoastră, cu entuziasm, chiar dacă n-aţi fost încă medaliat. Legătura sufletească cu amintirile din inima bunicii dumneavoastră, care s-a născut şi a trăit o vreme la Budapesta, este la fel de puternică…

Povestea „Kazbek” poate să se-ntindă pe dimensiunile unui veritabil roman. Şi n-a fost doar „Kazbek”. Au fost încă trei veliere, care au fost închiriate din Turcia pentru a-i salva pe evreii din România. Plecarea era din portul Constanţa… Între ei, era şi locul lui Raoul Şorban, care avea deja acte româneşti „fabricate” la Bucureşti. Chestiune complicată, mai ales că Raoul Şorban era la acea oră cetăţean ungar, deoarece locuia în Transilvania, la Cluj, în teritoriul vremelnic cedat Ungariei. I s-a ales şi un nume, care să corespundă iniţialelor numelui adevărat, încât, pe paşaportul său, era… Robert Şmilovici. Atunci, în zilele acelea, când se apropia plecarea vaporului Kazbek, Raoul Şorban a primit o scrisoare de la Eva Semlyén, transmisă prin intermediul lui Tudor Bugnariu. Eva, logodnica lui, îl implora s-o salveze. A renunţat la paşaportul fals şi a luat drumul Clujului, pentru a organiza reţeaua de călăuze. Acţiunea a eşuat. Au arestat-o ungurii şi o aştepta de-acum deportarea în lagărele morţii. A avut însă zile şi a fost între puţinii supravieţuitori care s-au întors, devenind pentru o vreme soţia fratelui prof. univ. dr. Eduard Pamfil, Gabriel, care avea studii farmaceutice şi doctorat susţinut în anul 1938.

În aceste împrejurări n-a mai plecat Raoul Şorban cu vaporul Kazbek, în Palestina. Kazbek a plecat din portul Constanţa la 7 iulie 1944, ajungând în Bosfor două zile mai târziu, sub pavilion turcesc. Era vreme de război… Pe vas, s-a instalat un grup de pază şi control, alcătuit din şase marinari români, sub comanda căpitanului Dumitru Trandafirescu. Escorta a fost asigurată şi de submarinul VS-3, comandat de Cezar Apreotesei, pentru a da, la nevoie, riposta. Între 3-5 august, au plecat şi celelalte trei veliere:Marina, Bülbül şi Mefkure cu 1.000 de refugiaţi. În primăvara anului 1944, mai plecaseră din portul Constanţa, vasele Milka, cu 360 de emigranţi şi Mariţa, cu 200. Pe Kazbek, vasul pe care se afla şi Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, s-au înghesuit 750 de refugiaţi, mai mult decât dublu faţă de capacitate (300), 256 fiind copii. Avea să se-ntâmple şi o drama: în zona Burgas, velierul Mefkure a fost scufundat. Din cei 320 de oameni, doar cinci şi echipajul turcesc au fost salvaţi de velierul Bülbül.

V-am povestit toate aceste amănunte, ştiute de la ofiţerul de marină Cezar Apreotesei, – şi sper că nu v-am plictisit prea tare – să pricepeţi că românilor nu le-a fost indiferentă soarta evreilor. Altfel, de ce atâta grijă pentru ca vasele, fie Milka şi Mariţa, fie Kazbek, Marina, Bülbül şi Mefkure, în mod sigur şi altele, necontabilizate de noi, să iasă în siguranţă din apele teritoriale ale României. Multă vreme, ofiţerul de marină Cezar Apreotesei, care, după ce am publicat un amplu interviu cu Rabinul Moshe Carmilly-Weinberger, în Almanahul „Flacăra” din anul 1989, m-a căutat, pentru a-mi oferi mărturii cutremurătoare din acele vremuri, trăite de el, în acţiunile de salvare, în calitate de comandant al „vânătorului” de submarine VS-3. Tot din acel interviu a aflat şi de destinul unei alte mari personalităţi, salvată cu acel transport asigurat de vasul Kazbek: Maie Rose, care avea să devină ambasador al Israelului în SUA. În 3 iunie 1987, după încheierea mandatului său, vorbind la Radio Washington, a evocat cu emoţie călătoria sa de la Iaşi la Constanţa, şi îmbarcarea, la 7 iulie 1944, pe vasul Kazbek.

Vă mai întreb ceva, domnule Michael Shafir: chiar credeţi că este posibil ca şi această amplă mişcare de salvare a evreilor să fi fost făcută fără ştiinţa sau aprobarea tacită a conducătorilor României din acea vreme? Fiţi sigur că nu! Iar în lanţul acesta al salvării evreilor, şi-a avut şi Raoul Şorban locul lui. Fie cât de modest… Ar merita să-l respectaţi, iar într-o zi, să-l sunaţi la telefon în America pe Randolph Braham şi pe ceilalţi câţiva denigratori de meserie, să ajungeţi la Dej, în cimitirul de pe Dealul Florilor, să-ngenuncheaţi, cu lumânările aprinse în mână, să-i cereţi iertare, iar apoi, să-i mulţumiţi pentru marile sacrificii făcute în ani buni din viaţă, pentru salvarea evreilor. Atunci când Hitler şi Horthy, în bună înţelegere, au creat Proiectul „Soluţia finală”, spre a scăpa Europa de evrei. Gest pentru care amiralul Horthy n-a ajuns nici măcar printre acuzaţii de la Procesul de la Nürenberg, iar peste ani, Ungaria i-a organizat chiar funeralii naţionale, cu prilejul reînhumării.

De dincolo de viaţa demnă pe care a trăit-o alături de români, Harry Maiorovici, soţia sa Eva şi miile de oameni la a căror salvare a contribuit omul, profesorul, criticul de artă, conducătorul de doctorate, doctorul Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” şi al Universităţii din Oradea, Cetăţeanul de Onoare al Clujului, Gherlei şi Dejului, dar şi „Drept între popoare” şi Cetăţean de Onoare al Statului Israel, vă priveşte cu milă şi scârbă pentru aventura de a declanşa necugetatul act de profanator de cadavre.

Un cercetător de talia dumneavoastră, plătit în România la nivelul marilor savanţi, ar fi fost bine să-l cunoască pe Raoul Şorban, cu bunele şi relele lui, iar abia apoi să verse venin. Profesorul pe care îl incriminaţi atât de dur, poate n-a făcut chiar degeaba umbră pământului, cum vreţi să-i convingeţi pe cititori. Poate, pe cei neinformaţi! Strecurând ici-colo şi câte o rază de lumină din viaţa sa, aţi fi devenit şi credibil.

Să punem lucrurile la punct. M-am gândit că n-ar fi rău să vă ajut în documentare, oferindu-vă extrase din câteva opinii ale celor care l-au cunoscut. Persoane autorizate, nu amatori de însăilat denigrări, atâtea cât poate suporta coala de hârtie. Mai ales că v-aţi anunţat triumfător intenţia de a continua acţiunea de ucidere a unui om care ar fi meritat să fie lăsat să-şi doarmă în linişte somnul veşniciei.

De ce aţi aşteptat să moară, profesorul Raoul Şorban, pentru a-l ataca? Ar fi trebuit s-o faceţi, cu decenţa şi deferenţa cuvenită, cât timp era în viaţă. Cred că o discuţie purtată între doi intelectuali, ar fi fost binevenită, iar eu, autorul acestor rânduri, n-aş mai fi avut nici un motiv să vă sugerez să îngenuncheaţi lângă mormântul familiei Şorban, spre a-l ruga să vă ierte. Cel puţin pentru laşitate. N-aţi avut curajul confruntării. Şi morţii nu mai pot vorbi! Aşa vreţi să vă asiguraţi triumful, domnule Michael Shafir?!

Aţi atacat în mod condamnabil un om, la zece zile de la deces, uitându-i şi triumfurile, dar şi marile suferinţe. L-au prigonit legionarii, a fost apoi prigonit de oficialităţile din Regatul Ungar, iar mai apoi, a venit vremea închisorilor comuniste. Aţi uitat până şi faptul că profesorul Raoul Şorban a fost eliminat din viaţa academică şi a fost exclus din viaţa socială, câştigându-şi existenţa în calitate de zugrav la o cooperativă din Cluj. Chiar, omeneşte, nu v-au înduioşat cei şase ani de închisoare?! Dar faptul că un om care a trecut prin atâtea necazuri, a fost în stare să devină autor al monografiei Terborch, sau al altora destinate altor mari personalităţi ale artei mondiale precum Friedrich Bömches, Theodor Pallady, Vida, Boltraffio şi alţii.

Oameni de bună credinţă vă condamnă pentru laşitate, domnule Michael Shafir. Ar mai trebui doar atât: să se afle, într-o bună zi, că aţi fost şi colaborator al cine ştie căror Servicii Secrete. Le-aţi da apă la moară celor care abia aşteaptă o posibilă răfuială.

„Găselniţa”… Tudor Bugnariu – Dorli Blaga

Şi-n acest caz lansaţi ipoteze. Timpul, va lămuri situaţia, pe care o aruncaţi în presă, cum că profesorulRaoul Şorban a fost unul dintre principalii informatori ai Securităţii împotriva lui Lucian Blaga şi Tudor Bugnariu. Cercetătorii adevăraţi nu emit ipoteze. Dau verdicte, pe baza unor studii profunde. Îl acuzaţi pe Raoul Şorban pe baza memoriilor publicate de Dorli Blaga în revista Apostrof, după ce a văzut dosarul părintelui său, Lucian Blaga, la CNSAS. Chiar, domnule Shafir, nu v-aţi pus întrebarea că memoria oamenilor ar putea juca feste, sau că anumite documente ar putea fi creaţia imaginaţiei unor securişti? Merita să aveţi ezitări, înainte de a da verdicte. Sunteţi cercetător de elită şi n-aveţi voie să lăsaţi loc îndoielilor. Nici unui jurnalist, în căutare de senzaţional, nu-i este admis aşa-ceva. Îl obligă regula celor trei surse. La gafele lui, mai poţi închide ochii, la ale unui mare cercetător, nu. În plus, el, jurnalistul, câştigă de vreo zece ori mai puţin decât dumneavoastră.

Chestiunea Bugnariu – Şorban e complexă, după cum şi relaţia Bugnariu – Blaga îşi are conotaţiile ei greu de descifrat. Cum le ştiţi pe toate, aţi găsit repede vinovatul: profesorul Raoul Şorban! Pe el l-aţi „descoperit” a fi stat în coasta lui Bugnariu, în slujba Securităţii, mai ales în etapa când „naţional-comunismul avea să înlocuiască marxismul vulgar al anilor ’50”.

Cei doi, Bugnariu şi Şorban, s-au cunoscut prin 1935, într-o închisoare din Cluj, unde Tudor Bugnariu era… puşcăriaş, condamnat pentru binecunoscuta sa activitate comunistă. O mişcare la care a aderat sincer. Una din surorile sale, a fost soţia acad. Constantin Daicoviciu, iar alta a acad. Virgil Vătăşianu. Era un om curajos, implicat în lupta pentru dreptatea socială a celor mulţi. Era asistent universitar la catedra de filosofie, dar nu s-a adaptat convenţiilor vieţii universitare. A fost căsătorit cu Kató Balázs, evreică, simpatizantă a mişcării comuniste. Tudor Bugnariu a trăit o viaţă zbuciumată, luptând pentru împlinirea idealurilor. A fost eliminat din corpul profesoral, a fost cercetat, anchetat şi condamnat la închisoare în mai multe rânduri, fiind internat chiar şi în lagărul de la Caracal. Prin anii ’39-’40, pentru a-l salva, soţia sa, Kató Balázs, s-a adresat Rezidentului Regal din Ţinutul Someş, cu sediul la Cluj, prof. univ. dr. Coriolan Tătaru. Atunci, pentru eliberarea lui Tudor Bugnariu, a intervenit şi directorul de cabinet al Rezidenţei, Raoul Şorban, asigurând-o pe Kató Balázs că va face toate demersurile necesare.

Drama românească adusă de Diktatul de la Viena i-a unit şi mai mult. Bugnariu a fost trimis pe front, ca soldat al armatei ungare, acolo unde ar fi trebuit să fie lichidat împreună cu cei peste 100.000 de români, mai ales că era membru marcant al Partidului Comunist. Când s-a-ntors de pe front, în anul 1943, era muritor de foame. Fără ezitare, Raoul Şorban, care era secretar de redacţie, a intervenit pe lângă directorul ziarului Tribuna Ardealului, Emil Haţieganu, asumându-şi întreaga răspundere, să fie angajat cu un salariu corespunzător, trecând peste faptul că Tudor Bugnariu nu era membru al Colegiului Ziariştilor. Despre acele împrejurări, Raoul Şorban avea să scrie peste ani: „Sarcina de a organiza şi conduce un ziar de importanţă Tribuna Ardealului era prea mare pentru mine. Tudor Bugnariu a devenit sfetnicul meu. Domol şi delicat, el m-a atras în tărâmul său propriu de gândire. Ar fi fost mulţumit dacă aş fi înţeles marxismul în profunzime, lucru repetat de-a lungul mai multor decenii, deşi am apelat mereu la sfaturile sale, respectându-le, în general, mai ales în probleme de politică. După 19 martie 1944, când Armata Germană s-a instalat în Ungaria, o dată cu mine şi Tudor Bugnariu s-a văzut obligat să părăsească ziarul, nevoind să lucreze sub îndrumarea şi controlul Consulatului general al Germaniei”.

Ştiţi, desigur – sau ar fi trebuit să ştiţi! – că, după ce nepoţii doamnei Kató Balázs au fost exterminaţi în lagărul de la Auschwitz, unde nu Antonescu i-a trimis, ci Horthy, s-a sinucis! Dramă care l-a marcat pentru tot restul vieţii pe Tudor Bugnariu. Între cei care i-au rămas credincioşi, s-a numărat, în toate etapele, şi Raoul Şorban. Şi atunci când Tudor Bugnariu era primar, şi când era la Ambasada României de la Belgrad, şi când era prorector al Universităţii din Cluj sau mai apoi ministru adjunct al învăţământului. Fără a deveni susţinătorul lui Raoul Şorban, fiecare urmându-şi drumul. Nu vă sunt, în mod sigur, necunoscute desele şi nedreptele suferinţe pe care i le-au adus închisorile prin care a trecut. În 20 martie 1945, era din nou în închisoare, în timp ce primar al Clujului era Tudor Bugnariu. Se punea atunci la cale chiar lichidarea fizică a lui Raoul Şorban. Trecuse doar o săptămână de la festivităţile de reinstalare a administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, iar dumneavoastră, ca autentic cercetător, ştiţi ce rosturi a avut Şorban: a fost comisar al Guvernului României, pentru organizarea festivităţilor! Momentul acela, ştiţi tot atât de bine, n-a convenit unora, adică foştilor ocupanţi, care tot mai sperau că la Paris se va hotărî altfel, o absurditate de care epigonii nu s-au despărţit nici până azi… Ar fi trebuit să se-ntoarcă la Bucureşti cu trenul guvernamental, dar a preferat să rămână în Ardeal, pentru a-şi vizita mama, la Stoiana, lângă Cluj. Atunci l-a arestat chiar şeful poliţiei, care se chema… Cioclu. Nume predestinat! S-ar putea să nu ştiţi că la grefă a fost înregistrat cu alt nume: Farkas László. Era numele unui activist, considerat trădător al mişcării comuniste din Transilvania, a cărui moarte n-ar fi regretat-o nimeni. Cum şi-a recăpătat identitatea? Graţie unui poliţist, care, în anul 2002, mai trăia. El i-a destăinuit şi faptul că în pivniţa închisorii îi era pregătit şi coşciugul. Spre cinstea lui, n-a vrut să fie părtaş la o astfel de crimă şi, cu orice risc, i-a pus la dispoziţie o bucată de hârtie şi un creion, spre a se adresa unui prieten, care să intervină. Biletul, dus de poliţist, a ajuns la Tudor Bugnariu. La intervenţia lui, şi-a recăpătat imediat identitatea. Peste câteva luni, când s-a eliberat, a intentat şi un proces împotriva luiLajos Jordáki şi Teofil Vescan, pentru abuz de putere. Din ordinul lor a fost arestat Raoul Şorban…

Cât de elegant aţi fi fost, domnule Shafir, dacă aţi fi descifrat astfel de enigme, în loc să mânjiţi cu noroi memoria unui om, cu o obrăznicie fără egal. Oamenii aceştia, profesorii Bugnariu şi Raoul Şorban, s-au cunoscut bine. Au colaborat. Merită să studiaţi atent referinţa pe care a dat-o, în decembrie 1955, prof. dr. Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei R.P.R. şi prorector al Universităţii „Victor Babeş”:

„Subsemnatul Tudor Bugnariu (…) domiciliat în Cluj, str. Türr István, nr. 22, cu privire la activitatea politică din trecut, precum şi la orientarea ideologică a tovarăşului Raoul Şorban, ştiu următoarele:

Planurile intelectualilor antifascişti n-au putut fi duse însă la îndeplinire, deoarece, fiind denunţaţi, autorităţile horthyste au împrăştiat gruparea antifascistă ce se înfiripase, trimiţând pe front pe Teo Bindea şi subsemnatul, întemniţând la Miskolc pe alţii, între care şi Raoul Şorban. (…) Întorcându-mă de pe front în august 1943, am fost chemat să colaborez la Tribuna Ardealului. Raoul Şorban mi-a dat posibilitatea de a propaga prin scris ideile democraţiei şi ale păcii, în limitele în care puteam dejuca cenzura – prin aceea că legea (n.n. ungurească) nepermiţând participarea în redacţie decât a membrilor Colegiului Ziariştilor, Raoul Şorban şi-a asumat răspunderea în faţa autorităţilor pentru scrisul meu. Într-adevăr, Raoul Şorban a acceptat să răspundă pentru articolele şi cronicile mele care interpretau evenimentele dintr-un punct de vedere antihitlerist, care dezbăteau problemele viitoarei păci şi care căutau să trezească simpatia cititorilor pentru Uniunea Sovietică, sau în care se vorbea despre «falimentul mareşalilor».

După intrarea trupelor germane în Ungaria (19 martie 1944), linia Tribunei Ardealului se sschimbă din nou şi Raoul Şorban fu nevoit să plece de la ziar. Peste câtva timp, când autorităţile horthyste au luat măsuri pentru deportarea evreilor, Raoul Şorban, fiind implicat într-o acţiune de trecere clandestină peste graniţă a unor cunoscuţi de-ai săi evrei, a trebuit să fugă în România (s.n.) În legătură cu aceasta, persoane rău intenţionate au vânturat o serie de bârfeli şi calomnii la adresa lui Raoul Şorban. Acţiunea lui Raoul Şorban făcea parte dintr-o acţiune mai largă a grupării antifasciste din Cluj, având ca scop salvarea evreilor şi despre această acţiune a lui am fost informat în amănunt în cursul desfăşurării ei. (…) De altfel, calomniile au fost spulberate chiar de evreii în cauză şi dintre care mulţi se află în prezent la Cluj (Eva Pamfil de la Institutul de Arte Plastice; dr. Hugo Semlyén, str. Apáczai Cseri 26; Ernest Fischer, str. Berthelot 19 etc.).

(…) După fuga lui în România, câtva timp am ţinut prin scris legătura cu el, în vederea organizării condiţiilor de trecere clandestină a altor evrei (s.n.), dar, fireşte, o dată cu creşterea încordării politice de pe urma apropierii frontului de România şi Ungaria, orice legătură între noi s-a întrerupt. (…) Raoul Şorban a fost un „tovarăş de drum”, dar un tovarăş de drum care nu ne-a părăsit în vremuri grele şi care s-a străduit să ne însoţească şi să ne ajute.” (…)

*

Sunt referinţe date de Tudor Bugnariu la 5 decembrie 1955. Trei decenii mai târziu, avea să se producă o metamorfoză ciudată. Amnezie? Interese şi presiuni comandate din zone gri? Răzbunare? Descoperirea unor fapte „mascate” mai bine de o jumătate de veac? Rămâne, aşadar, o mare enigmă: când a fost corect academicianul Tudor Bugnariu? În 1955, când afirma că Raoul Şorban „s-a comportat ca un bun patriot, în înţelesul adevărat al cuvântului şi un sincer democrat” sau că a fost „implicat într-o acţiune de trecere clandestină peste graniţă a unor cunoscuţi de-ai săi evrei…”, sau în anul 1986, când insinua cu ironie că „ceea ce Şorban a salvat în mod absolut sigur, prin trecerea la Turda, a fost averea logodnicei sale (respectiv bijuteriile acesteia)…”. După 30 de ani, pentru Tudor Bugnariu, Raoul Şorban devine din „sincer democrat”… naţionalist, iar salvarea evreilor o închipuire inventată spre a manipula opinia publică internaţională.

Când îşi răstălmăcea propriile-i afirmaţii, Tudor Bugnariu avea 76 de ani, fiind născut la Budapesta, la 30 iulie 1909. Presupun că v-a căzut în mână, pentru documentare, şi cartea „Holocaust Romániában” („Holocaust în România”), cu subtitlul „Exod prin Porţile de Fier”, apărută în limba maghiară, la Viena, în Editura „Galeria”, scrisă de un personaj care se ascunde sub semnătura „Maghiar”. Lasă să se înţeleagă că este un intelectual ungur, care, trăind în Ardeal, are obligaţia morală, în faţa morţii, pe care o simte foarte aproape, să spună tot adevărul. O carte construită pe argumente oferite de Tudor Bugnariu, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o scriitorului Mihai Ungheanu (în prezent senator în Parlamentul României), scrisoare care, se zice că ar fi circulat peste tot, fără să ajungă însă la… destinatar. Hrană bună pentru revizioniştii de la Budapesta şi pentru anonimul „Maghiar”.

Scrisoarea lui Tudor Bugnariu are conţinutul sintetizat şi în titlu: „Pe marginea problemei deportării evreilor din Transilvania de Nord”. În calitatea dumneavoastră de holocaustolog de înaltă clasă, cititorii celebrului dumneavoastră articol „În loc de necrolog”, publicat în generoasa revistă 22 (online) nr. 856, apărută în 4 august 2006, ar fi avut de câştigat, dacă aţi fi recurs la o analiză profundă a fenomenelor pe care le persiflaţi, folosind metoda… vulgului. Altfel, ce-aţi însăilat, seamănă a plată de poliţe, sau „servicii” slujite fără demnitate profesională. Chestiune etică, pe care o ştiu şi studenţii dumneavoastră, de la Facultatea de „Studii Europene” din Cluj-Napoca, încă din primele zile de şcoală.

Direct sau indirect, vă războiţi nu doar cu Raoul Şorban, ci şi cu respectaţii istoriei Gheorghe I. Bodea – care v-ar putea consilia în problemele „holocaustului”, pentru a evita gafele monumentale pornite din entuziasmul primar care vă domină, dr. Vasile T. Ciubăncan, autor al unor cărţi scrise cu respectul adevărului (vă recomand pentru bibliografia obligatorie a oricărui holocaustolog, lucrarea „Drumul Holocaustului”, realizată împreună cu Maria I. Ganea şi Ion V. Rancea) sau Moshe Carmilly-Weinberger („Istoria Evreilor din Transilvania”), chiar dacă v-aţi declarat detaşarea de acest fost şef-rabin al Clujului, ca şi despre Alexandru Şafran, rabinul-şef al României. Cât îl priveşte pe Aurel Socol, citându-l, se pare că aţi reuşit să frunzăriţi cartea sa „Furtună deasupra Ardealului”… Are mai puţine pagini şi litere ceva mai mari.

Nici în publicistul Adrian Riza nu credeţi. E ardelean get-beget, din Nojorid, o comună apropiată de Oradea. Vă postaţi sută la sută de partea lui Tudor Bugnariu, care, din „ilegalitate”, a pus serios umărul la instalarea regimului comunist, făcând corp comun cu grupul consângenilor dumneavoastră. A fost şi rămâne o importantă personalitate a culturii şi vieţii ardelene în general. Nimeni nu-i neagă rolul jucat, chiar dacă n-a fost întotdeauna pozitiv. Ce i se reproşează? Şi Raoul Şorban şi Gh. I. Bodea, şi V.T. Ciubăncan, dar şi alţii, nu i-au înţeles resorturile şi rosturile acelei scrisori stranii, adresate, chipurile, luiMihai Ungheanu, drept la replică la opiniile sale şi ale altor participanţi la dezbaterea despre Holocaustul ardelean, publicată în anul 1986, în Almanahul „Luceafărul”. Ţinta era una precisă: Tudor Bugnariu a bătut şaua să priceapă iapa. Şi „iapa” era la Budapesta, acolo unde sunt cele mai înverşunate „laboratoare antiromâneşti”, cum subliniază adesea patrioţii ardeleni.

Cartea „anonimului”, care semnează… Maghiar, a fost disecată, cum e şi normal, de unul dintre cei care au pătimit grav datorită planurilor hungariste, Raoul Şorban. Mesajul ei este „de a demonstra că românii i-au nimicit fără milă pe evreii lor naţionali; că românii sunt «extirpatori» de evrei («zsidóirtók») şi că, în acest scop, s-au folosit până şi de unităţi ale Armatei Române; că românii continuă să fie antisemiţi şi în prezent, dar propaganda oficială a României caută să demonstreze că numai ungurii i-au prigonit pe evrei” (Raoul Şorban, Invazie de stafii, p. 397). Cine poate sta cu mâinile în sân la astfel de acuze gratuite? Cu atât mai puţin Raoul Şorban, bărbatul cu sufletul vibrând pentru adevăr! Şi totul pornit de la sursa „Bugnariu”, aflat cu arme cu tot în solda Budapestei… Este imaginea lăsată de trecerea sa prin viaţa publică şi frământările din Ardeal.

„Dragostea” e oarbă. Ana Blaga (Dorli), născută la 2 mai 1930, se căsătoreşte cu Tudor Bugnariu (n. 30 iunie 1909), la un an de la trecerea licenţei în fizică, la Universitatea din Cluj (22 mai 1956), cu teza „Descărcări în gaze”. Era 17 mai 1957… În anul următor, vine pe lume şi copilul lor, Tudor. Tudor Bugnariu. Primul nepot al lui Lucian Blaga. O căsnicie privită cu multe semne de întrebare. Un ultracomunist se căsătorea cu fata unuia dintre cei mai mari poeţi români, ostracizat de regimul comunist. Apoi, diferenţa de vârstă, 21 de ani! Mulţi căutau explicaţia şi în prima căsnicie, eşuată, a Anei (Dorli) Blaga, dar şi în speranţa că acest mariaj îl va ocroti pe Lucian Blaga. Memorii scurte, chinuite… S-a trecut până şi peste penibilul moment de la Academia Română faţă de violenţa comunistă. În vreme ce ginerele, Tudor Bugnariu, intra în triumf, pe criterii politice, în Academia Română, Poetul era eliminat. Acolo îşi găseau locul, atunci, propagandiştii comunismului şi apologeţii lui Marx, Engels, Lenin, Stalin şi Dej. Ceilalţi, între care şi Lucian Blaga, au devenit impostori.

Raoul Şorban n-a tăcut. Mai ales că a ştiut pe pielea lui ce-nseamnă nedreptatea, cu toate că ar fi avut motive să stea deoparte şi să privească în linişte „spectacolul” penibil care se derula şi în România lui. Originea lui socială era „nesănătoasă”. Provenea dintr-o familie de nobili ardeleni, care au avut o moşie frumoasă, chiar şi o moară. Chiaburi! Ba, mai mult: şi-a întărit convingerile de om de stânga… Azi, Dorli Blaga, la 76 de ani, îşi varsă amarurile vieţii pe Raoul Şorban, considerându-l neprietenul soţului său. Sigur, scrisoarea pe care a ticluit-o primul primar comunist al Clujului, Tudor Bugnariu, spre a sluji „industria antiromânismului ungar, ca armă împotriva românilor şi a României” l-a obligat la prudenţă în relaţii, găsindu-i chiar şi o scuză: poate n-a cunoscut suficient de bine realitatea! E drept, scrisoarea i-a asigurat lui Tudor Bugnariu şi ceva notorietate, mai ales că au apărut şi contestatorii titlurilor ştiinţifice aduse de meritele sale de comunist din ilegalitate, o notă bună dându-i-o şi căsătoria cu evreica Kató Balázs, la modă pentru urcuşurile ştiinţifice şi politice din anii de după al II-lea Război Mondial. În cartea „Holocaust Romániában”, anonimul autor „Maghiar” (mulţi analişti se întreabă: n-o fi chiar el, T.B.?) îi aduce elogii lui Tudor Bugnariu (drept „tain”?): „Român curat, de altfel căsătorit cu fata lui Lucian Blaga, una dintre figurile cele mai mari ale poeziei româneşti din acest secol – legat profund, prin numeroase fire, de vechea intelectualitate română – care odinioară, ca tânăr intelectual, s-a orientat spre stânga şi a participat la mişcarea de rezistenţă antifascistă, desfăşurându-şi cariera universitară ca marxist, după război, la Cluj, şi, apoi, la Bucureşti. (…) În acelaşi timp, printre românii din categoria sa, cu aceleaşi concepţii politice, foarte puţini au luat poziţie faţă de naţionalism. Mai mulţi dintre românii clujeni, numeroşi oameni de stânga pe vremuri – între ei Raoul Şorban, ca şi Francisc Păcurariu, autorul cărţilorLabirintul şi Geneza, astăzi urlă împreună cu lupii naţionalismului-extremist” (pag. 194).

După ce Tudor Bugnariu a studiat atent Almanahul „Luceafărul” din anul 1986, realizat de scriitorulMihai Ungheanu, a „descurcat” iţele şi a descoperit scopul în care a fost scris reportajul „România – pământ al speranţei; Fascism şi antifascism pe meleagurile Transilvaniei; Reţeaua omeniei”: „A devenit limpede pentru mine că atât prezentarea Holocaustului din Nordul Transilvaniei, cât şi condamnarea horthysmului sunt doar pretexte pentru a participa la campania, declanşată în ultimele luni, împotriva ungurilor şi, în general, împotriva Ungariei”.

Chestiune delicată. Ei, Mihai Ungheanu, Adrian Riza şi Raoul Şorban, n-au ţinut cont de sensibilitatea şi legătura sufletească sădite în sufletul său de anii trăiţi la Budapesta, la începutul veacului trecut. Atunci când se plămădeau sentimente de acest fel şi-n inima bunicii dumneavoastră, acolo, în Capitala Ungariei, Budapesta, de unde continuaţi să primiţi semnalele intime de ajutor, în apărarea amintirilor de familie. Ecourile nu se pot stinge niciodată!

Atunci, în noiembrie 2003, ca din senin, s-a iscat zarvă mare. Cu un triumf necontrolat, „Evenimentul Zilei” titra în numărul său din 21 noiembrie că „CNSAS a dezvăluit cine a fost, timp de 20 de ani, informatorul Securităţii infiltrat în familia marelui poet şi filosof: Raul (?!) Şorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga”. Jurnalistul Alexandru Dida, cunoscut pentru rigurozitatea documentară, a purtat o amplă discuţie, pe această temă, cu „sursa”, scriind un amplu articol în „Flacăra lui Adrian Păunescu” din 27 noiembrie 2003, cu titlul „N-am turnat pe nimeni niciodată la Securitate!”. A simţit nevoia unei mărturisiri-prolog: „Pe distinsul profesor Raoul Şorban l-am cunoscut în urmă cu doi ani. Întotdeauna mi-a făcut impresia unui om extrem de echilibrat, foarte tolerant cu semenii săi, un excepţional istoric ce şi-a dăruit întreaga viaţă adevărului. De aceea, la vederea articolului „Raul Şorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga”, am rămas complet înmărmurit. Chiar dacă documentele incriminate în respectivul articol apărut în „Evenimentul Zilei” de vineri, 21 noiembrie 2003, proveneau de la CNSAS, nu mi-am putut imagina că, timp de 20 de ani, profesorul Raoul Şorban ar fi putut fi informatorul Securităţii, infiltrat în familia marelui poet şi filosof. Că pictorul Raoul Şorban şi-ar fi turnat , ca agent, pe bunul prieten, Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga. Cu inima strânsă, dar dornic de aflarea adevărului, l-am contactat la Cluj-Napoca, pe profesorul Raoul Şorban, care, cu detaşarea-i şi seninătatea-i recunoscute, ne-a oferit amănuntele pe care vi le dezvăluim în continuare”.

Aţi avea de câştigat, domnule Michael Shafir, să zăboviţi prin biblioteci şi să căutaţi şi acest material. Până atunci, încerc să sintetizez câteva din opiniile consemnate în mass-media ale profesorului Şorban, nu atât pentru informarea dumneavoastră, cât pentru marele public, pe care, prin articolul-injurie „În loc de necrolog”, l-aţi supus, cu insolenţă, unui adevărat bombardament cu neadevăruri:

1. Între anii 1948-1988, m-am aflat (s.n. Raoul Şorban) permanent sub ancheta Securităţii, iar între anii 1952-1954, m-am aflat chiar în stare de arest, unde mi se cereau numeroase explicaţii suplimentare. Lucrurile grave s-au limpezit în perioada arestării mele. E le ţineau de perioada în care am fost director de Cabinet la Rezidenţa Regală din Cluj.

2. Pe Bugnariu l-am cunoscut în 1935, când se afla arestat la Închisoarea Militară din Cluj, fiind condamnat pentru activităţi comuniste. După cum a recunoscut ulterior, eu am fost printre puţinii care l-au vizitat la închisoare. Eu am fost în relaţii destul de bune şi cu prima lui soţie, Kato Balazs, care era evreică-maghiară. În 1942, atât eu, cât şi Tudor Bugnariu, am fost trimişi pe frontul ucrainean, eu pentru a culege mine, iar el, pentru a lupta în armata maghiară, la Cotul Donului. La revenirea acasă, eu am fost numit secretar de redacţie la „Tribuna Ardealului”, unicul ziar de limbă română din Ungaria, unde am avut posibilitatea să-l angajez în redacţie pe Tudor Bugnariu, el devenind sfetnicul meu, pe probleme de politică.

3. Amândoi am fost nevoiţi să părăsim redacţia ziarului, atunci când acesta a fost pus sub cenzura Consulatului general al Germaniei. Tot în acea perioadă a început şi prigoana împotriva evreilor. Începând cu sfârşitul lunii aprilie 1944, la chemarea Mişcării Sioniste, eu am început să particip la acţiunea de salvare a evreilor, operaţiune la care şi-au adus contribuţia Bugnariu şi soţia sa Kato Balazs. La 1 Mai 1944, de teama arestării, am părăsit Clujul, aflat atunci în Ungaria şi am venit la Turda, unde am păstrat în permanenţă legătura cu Bugnariu, care, astfel, ştia exact ce se petrece cu mine. Bugnariu era un adept înfocat al lui Marx, era înscris în PCR, motiv pentru care, după eliberarea ţării, el a beneficiat de o serie de funcţii importante: primar al Clujului şi, apoi, delegat al PCR în conducerea Statului Independent Transilvania – moment despre care istoria de astăzi nu pomeneşte absolut nimic -, în vreme ce eu mă aflam în arest, învinuit de unii evrei că aş fi organizat deportarea unora dintre ei, din nordul Transilvaniei, la Auschwitz.

4. Cine m-a salvat de la închisoare? Tudor Bugnariu! Când m-au arestat, în primăvara anului 1945, la Cluj, la scurt timp după ce am participat la organizarea festivităţilor de reinstalare a administraţiei româneşti în Ardeal, m-au înscris la grefă sub numele de Farkas Lásló. În timp ce eu am urmat destinul familiei, cel al unei clase înstărite, Tudor Bugnariu a urmat o carieră politică: prorector al Universităţii din Cluj, consilier al lui Tudor Vianu la Belgrad, academician, ministru adjunct la Educaţie. Pe Tudor Bugnariu aveam să-l revăd la înmormântarea primei sale soţii, care s-a sinucis din cauza asasinării nepoţilor ei, la Auschwitz. Acestea au fost relaţiile mele cu Bugnariu, până prin anii ’60. L-am considerat un om foarte onest, care mă judeca pe motiv că nu sunt marxist, dar mă considera un tovarăş de drum foarte util. În perioada 1958-1986, pe Tudor Bugnariu îl vedeam o singură dată pe an.

5. Dacă l-am cunoscut pe Pavel Apostol? Da, în 1948, la Cluj. L-am cunoscut mai bine când eram amândoi la Cluj, în beciurile Securităţii, într-o cameră comună, în care se mai aflau încă 18 deţinuţi. Mai târziu, când mă aflam la Bucureşti, am avut tot timpul impresia că el mă ţinea permanent sub supraveghere. Era un colaborator apropiat al lui Bugnariu, care, după propriile spuse, îi redacta cursurile acestuia.

6. Dacă mi-am văzut „dosarul”? Vreme de zece ani (1991-2000) n-am reuşit, dar l-au văzut Randolph Braham, profesor la New York, specialist în holocaustul din România şi Ungaria, Rabinul Moses Rosen şi cercetătorul clujean dr. Gh. I. Badea, care a şi publicat pasaje din el.

7. Cum privesc articolul din „Evenimentul Zilei”? Cu îngăduinţă faţă de cei ce se zbat, din varii interese, să inventeze istorii false. Bugnariu nu făcea parte din anturajul lui Blaga. Era chiar un duşman ireductibil al acestuia, încât, de la începutul anilor ’30, l-a considerat a fi un tip dăunător societăţii, un antimarxist. Dorli, fiica lui Blaga, a avut un comportament extrem de jenant faţă de familia sa, pe care, până la urmă, a părăsit-o.

8. O inepţie: Dorli Blaga m-a acuzat că eu aş fi acel „Şerban”, turnătorul Securităţii! Nu, nicidecum! Multă lume îmi spune Şerban. În urmă cu doi ani, Dorli Blaga a făcut cunoscut unui grup de prieteni că în dosarul tatălui său a dat de un anume Şerban, pe care a crezut că îl poate identifica cu persoana mea. Atunci mi-a spus că e dispusă să ajungem la o înţelegere. Cum nu am reacţionat în nici un fel, se vede treaba că, de aceea, am fost chemat la CNSAS, de către o funcţionară, care mi-a comunicat oficial, că acel Şerban, din dosar, sunt chiar eu. E revoltător! Cu această instituţie, CNSAS, am refuzat orice legătură, pe motiv că un membru din conducerea acesteia, a declarat public, la o şedinţă la care am luat parte şi eu, la Centrul Universitar de Partid Bucureşti, că, în calitate de membru al PCR, am fost informatorul Securităţii! (E bine să ştiţi, domnule Michael Shafir, că o galerie importantă de personalităţi ale Ardealului – demnitari, profesori universitari, rectori, iar ultimul, Alexandru Şerban, provin dintr-o ramură a Şorbanilor. O străveche familie de patrioţi ardeleni.)

9. Olimpiu Andrei, securistul care m-a recrutat? E prima oară când aflu despre aşa ceva. Că mă-ntâlneam cu el, în casa conspirativă „Magheru”? E o nedreaptă dezonoare! Pe bulevardul Magheru am avut o singură cunoştinţă, pe care am frecventat-o: Miron Radu Paraschivescu. Şi, în mod sigur, nu era securist!

10. De unde a apărut campania declanşată împotriva mea? De la teama că apariţia anunţatei cărţi „Invazie de stafii”, îi va îngenunchia pe mincinoşi. E o ţesătură murdară. Doamna Bugnariu (Blaga) afirmă aceste lucruri de aproape trei-patru ani. Faţă de afirmaţiile pe care mi le-a adresat Braham mie, insinuările doamnei Bugnariu sunt floare la ureche. Atâta doar că, în presa de limba română, ele nu au avut succes, dar au făcut ocolul lumii în publicaţiile de limbă maghiară şi engleză, fără ca autorităţile competente din Israel să le fi acordat vreo importanţă. Împrejurarea de acum, în care e implicată doamna Bugnariu, mă face să cred că ea a fost declanşată de anunţul meu, făcut public în emisiunea „Bătălia pentru România”, a lui Adrian Păunescu, despre iminenţa apariţiei cărţii mele „Invazie de stafii”, în care, un capitol consistent, îi este rezervat lui Tudor Bugnariu. (Vai, domnule Shafir, cum a fost posibil să vă aruncaţi într-un bazin fără apă. V-aţi zdrobit corpul şi capul! Invectivele nu ţin loc de argumente!)

Când povestea „deconspirării” oficiale, ca turnător la Securitate, a profesorului Raoul Şorban, a fost lansată furtunos cu trei ani în urmă de CNSAS, doi jurnalişti de la „Clujeanul”, Bety Blagu şi Paul Niculescu, au publicat, sub genericul „Senzaţional” articolul, subtitrat „CNSAS a provocat un adevărat cutremur în intelectualitatea din Cluj: profesorul Raoul Şorban a fost deconspirat ca turnător la Securitate”. Jurnalişti tineri, dornici de afirmare, la început de carieră… Aceşti tineri, au avut bunul simţ să stea de vorbă cu cel acuzat, şi chiar să-i publice opiniile, deşi, uneori, accentele au alunecat spre zone pe care, firesc, n-au reuşit să le descifreze până la capăt. Au avut bunul simţ al confruntării. Dumneavoastră, n-aţi avut nici această minimă decenţă. Aţi avut doar „curajul” să vă confruntaţi cu un cadavru, sperând ca astfel să vă declaraţi învingător. Penibil!

Las deoparte bâjbâielile tinerilor jurnalişti, dispuşi să dea crezare necondiţionată fiicei poetului şi filosofului Lucian Blaga, Dorli, cum că Raoul Şorban ar fi cel care l-a „turnat” la Securitate pe soţul ei, Tudor Bugnariu. Dorli Blaga a declarat că agentul „I. Dragomir” este chiar… Raoul Şorban. E bine să ştiţi şi punctul de vedere al profesorului Şorban: Nu l-a „cunoscut” şi nu ştie nimic despre acel „Dragomir”! Ştie însă altceva: „Mă căutau periodic (n.n. cei de la Securitate) şi-mi puneau întrebări. Dar, toate temele pe care le-au abordat cu mine, au privit perioada de dinainte de 1944. Nu ţin minte să fi dat vreodată declaraţii despre viaţa mea de zi cu zi, din care să poată fi extrase discuţii cu alte persoane”.

A precizat şi motivele „regii orchestrate de duşmanii mei, unguri, care nu vor să mai exist pe acest pământ”. „Am făcut imprudenţa ca în emisiunea lui Adrian Păunescu, să pomenesc despre faptul că voi lansa o nouă carte. S-au simţit, probabil, ameninţaţi şi atunci s-au gândit că e nevoie să reacţioneze”. Şi a mai completat ceva: „În ultimii cinci ani nu mi-au mai dat atenţie, pentru că şi-au dat seama că, mediatizându-mă, riscă să atragă oameni care să-mi ia apărarea”.

„Clujeanul”, pe baza deducţiilor lui Dorli Blaga (neconfirmate niciodată şi respinse ferm de profesorul Raoul Şorban!) a titrat că „Dragomir este Raoul Şorban”. Săptămânalul care apare în Cluj-Napoca, editat de Mediapro, care se autodefineşte ca fiind „singurul ziar din Cluj cu tiraj auditat”, şi-a pus întrebarea cine poate fi „agentul Vasile”. Comenta astfel: „Alături de «I. Dragomir» şi deja deconspiratul informator Pavel Apostol («Agentul Şerban») în dosarele întocmite de Securitate ginerelui lui Lucian Blaga, Tudor Bugnariu, mai apare un nume: «Agentul Vasile»”. Dorli Blaga a cerut CNSAS deconspirarea informatorului, despre care spune că a fost „un personaj sinistru”. A cerut să fie puşi sub urmărire cei care nu au votat pentru sancţionarea soţului meu (în şedinţa din 1965, când Tudor Bugnariu a fost înlăturat din funcţia de decan – nota redacţiei „Clujeanul”), Dorli Blaga menţionând în special numele lui Tudor Bugnariu. Cercetările „Clujeanului” au mers cu presupusul spre un coleg de generaţie al lui Tudor Bugnariu. Un psiholog, cadru didactic, al cărui nume nu l-a mai deconspirat, fiind decedat. El n-ar mai fi avut şansa să-şi apere cu argumente demnitatea.

De ce credeţi, domnule Michael Shafir, că profesorul Raoul Şorban era revoltat pe Randolph Braham, născut în Bucureşti, dintr-o familie de evrei ardeleni? Aţi citit, poate, interviul acordat cotidianului „Kronika”, de Braham, şeful Institutului Rosenthal pentru cercetarea Holocaustului, referitor la atribuirea titlului de „Drept între popoare”, profesorului Raoul Şorban… Afirma atunci că acest titlu a fost o „plată” pentru serviciile aduse Institutului „Yad Vashem” de Moshe Carmilly-Weinberger. El reproşează în acel interviu că Institutul din Ierusalim n-a solicitat şi opinia unor cercetători români caJean Ancel, autorul cărţii „Antonescu and the Jews”, sau Radu Ioanid, specialişti în holocaustologie, pe-aproape de faima pe care aţi atins-o şi dumneavoastră. Merită să ştiţi şi ce a declarat profesorul Raoul Şorban ziariştilor de la săptămânalul „Clujeanul”: „Până în 1998, mulţi evrei au dat declaraţii în care spun cum s-au comportat românii (în anii Diktatului de la Viena, când s-a declanşat cumplitul şi nedreptul Holocaus! – n.n.). Carmilly a formulat foarte clar că au fost două posibilităţi să te salvezi de nazism: una în Spania lui Franco, alta în România. Acest lucru nu convinge. Agenţii ideii că în România a fost Holocaust, sunt evreii maghiari, cei din SUA, Canada, Israel etc. Realitatea este că nu s-au găsit decât români care au colaborat cu evreii, nici un ungur!” („Clujeanul”, nr. 193/2003, pag. 5).

V-aţi cam bătut joc de bruma de prestigiu pe care visaţi c-o aveaţi, domnule Shafir. V-aţi aventurat într-un joc al altora, care au de plătit poliţe. Vreau să vă fac o mărturisire: m-au întrebat adesea şi s-au întrebat aproape fără excepţie toţi cei ce l-au cunoscut: de fapt, ce naţie e Şorban?! Puţini au acceptat că ar putea fi român, având ca argument indiscutabil sacrificiul de-o viaţă şi marele respect pe care l-a purtat poporul evreu! Nu hârtiile – eventual contrafăcute, adunate la Siguranţă, sau la Securitate, m-au convins, ci confruntările directe. Mi-a povestit atât de des invocata Eva Semlyen despre ce-a însemnat „Casa Şorban”, aflată pe actuala stradă I.C. Brătianu, în apropierea Teatrului Naţional, pentru evreii clujeni, hăituiţi şi ameninţaţi cu moartea de către administraţia ungurească. Aceeaşi mărturie au făcut-oAlexandru Anca, azi octogenar în Israel, viitorul protopop greco-catolic al Clujului, Petre Rebreanu şi mulţi alţi interlocutori ai dialogurilor publicate în cărţile mele.

Alături de alţi câţiva „combatanţi”, continuaţi, domnule Shafir, să intoxicaţi cu neadevăruri comunitatea evreiască de azi şi încercaţi să ştergeţi din memoria istoriei un adevăr: românilor le-a păsat de soarta evreilor! S-au implicat să-i salveze, riscându-şi propria existenţă. Cei care v-au lecturat „opera”, publicată în „22”, „În loc de necrolog”, s-au întrebat dacă aţi ştiut că, în vremea „Holocaustului”, ucigaşii n-au ţinut cont de naţie. Au lichidat tot ce le-a căzut în cale. Şi români, şi evrei, chiar şi unguri, de-ai lor. Oamenii aceştia au găsit în gestul dumneavoastră un fel de a cerşi onorurile Budapestei, spre a nu fi mai prejos de Braham, care vă e călăuză şi tovarăş de idei. Cât despre acuza de „naţionalism” ce i-o aduceţi profesorului Raoul Şorban, n-a supărat pe nimeni. Omul acesta şi-a respectat neamul, dar n-a făcut-o în detrimentul altora. Şi dumneavoastră ţineţi la neamul evreilor. Atât de mult, încât sunteţi perceput ultranaţionalist. Unii v-au stabilit chiar şi eticheta aspră de… şovin. Deşi, sunt sigur, că, privindu-vă în oglindă, vă vedeţi şi frumos, şi deştept, şi senin, şi bărbat de corectitudine universală.

Constantin Mustata republicat de Ziaristi Online

Foto: Adrian Cioflanga