Spionajul bulgar în România (III). Extremiştii de la Sofia vor Dobrogea pentru a face punte cu "Marea Rusie". EXCLUSIV Ziaristi Online - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Spionajul bulgar în România (III). Extremiştii de la Sofia vor Dobrogea pentru a face punte cu “Marea Rusie”. EXCLUSIV Ziaristi Online

Romania Bulgaria Dobrogea Rusia Basarabia Ucraina Ungaria harta ipotetica

Istorie, geopolitica si spionaj la Dunarea de jos - Traian Valentin PonceaÎn exclusivitate pentru cititorii Ziaristi Online, continuăm să publicăm fragmente din cea mai recentă lucrare a profesorului de intelligence Traian Valentin Poncea, Istorie, geopolitică şi spionaj la Dunărea de jos.” – “Serviciile de spionaj din Bulgaria şi problema Cadrilaterului. Istoric, evoluţie şi acţiuni în spaţiul românesc” (Editura Gutinul, Baia Mare, 2014). În contextul în care serviciile speciale ruseşti provoacă România prin constituirea “Radei Populare a Basarabie”, în Bugeacul românesc, actualmente în Ucraina, socotim instructiv să vedem care sunt si planurile de conexiune ale extremiştilor bulgari. Prima parte din cartea profesorului Poncea, aici: Spionajul bulgar în România (I). O nouă lucrare a profesorului dr. Traian Valentin Poncea. EXCLUSIV: NATO şi “Uniunea Statelor Ortodoxe” ale Moscovei. A doua parte aici: Spionajul bulgar în România (II). Profesorul Traian Valentin Poncea: La Ruse a funcţionat un centru G.R.U. cu atribuţii pe întreaga zonă balcanică. EXCLUSIV Ziaristi Online. În partea a IV-a şi ultima din selecţia noastră, vom prezenta câteva acţiuni de spionaj ale Bulgariei comuniste, efectuate sub umbrelă KGB/GRU şi demantelate de celebra Unitate a DSS 0110 “anti-KGB”.

III.6. Acţiuni de propagandă antiromânească desfăşurate după 1989 de elemente revizioniste din Bulgaria

Pe fundalul tendinţelor de exacerbare a sentimentelor naţionale, al acceptării unor idei separatist-autonomiste pe criterii etnice în ţările Europei centrale şi de est, ca modalităţi de realizare a intenţiilor şi intereselor expansioniste ale unor state, şi Bulgaria a manifestat în ultimele decenii preocupări evidente de acest gen. Analizând presa şi studiile de specialitate apărute în ultimele decenii în Bulgaria, şi îndeosebi în anii premergători şi ulteriori evenimentelor din 1989, am constatat că activitatea naţionalist-revizionistă a Bulgariei era angajată pe două planuri (intern şi extern) şi anume:

  • Pe teritoriul naţional bulgar, având ca obiective principale exacerbarea sentimentelor naţionaliste cu conotaţii revizioniste în întreaga societate bulgară (prin acţiuni de propagandă şi dezinformare); mediatizarea, inclusiv în exterior, a acestui deziderat în vederea obţinerii acceptului, precum şi a unui sprijin moral şi material; de asemenea, persecutarea – în scop de timorare şi descurajare a comunităţilor româneşti, îndeosebi a celor din Cadrilater, din Podişul Prebalcanic şi de pe valea Dunării (din proximitatea frontierei cu România), estomparea şi contracararea sentimentelor naţionale a acestora[1].
  • Al doilea plan al acţiunii viza comunităţile bulgare din România, având ca obiective: redeşteptarea şi acutizarea sentimentelor naţionaliste a celor circa 9.000 de etnici bulgari din ţara noastră, organizarea şi folosirea acestora ca mase de manevră în susţinerea şi promovarea acţiunilor serviciilor speciale de la Sofia.

După înfiinţarea, în anul 1992, a „Asociaţiei culturale a bulgarilor din România“ („Bratstvo“), sub coordonarea unor diplomaţi ai Ambasadei Bulgariei la Bucureşti – în cvasitotalitatea lor, cadre de informaţii sub acoperire diplomatică -, liderii comunităţii din perioada respectivă (Luca Velciov – preşedinte, Leonida Gheorghiev şi Anghel Tudor – vicepreşedinţi, Gheorghe Ramcov şi Radu Popescu – secretari), au întreprins acţiuni concertate privind creşterea fictivă din punct de vedere numeric a grupului etnic bulgar, îndeosebi prin determinarea unor români de a se declara de origine bulgară în schimbul unor avantaje materiale sau de altă natură.

Acţiuni de acest gen s-au desfăşurat în rândul locuitorilor români din comuna Izvoarele, judeţul Teleorman, precum şi la nivelul municipiului Alexandria.

De asemenea, în preajma alegerilor parlamentare din anul 1992, liderii comunităţii, însoţiţi de diplomaţi ai Ambasadei Bulgariei între care îi menţionăm pe Plamen Petkov (consulul) şi pe Petăr Kostov, precum şi preotul P. Totev, au constituit „un comitet de iniţiativă“ pentru afiliere la „Bratstvo“, solicitând sătenilor din comuna Izvoarele (Teleorman) să-i susţină în alegeri, în scopul obţinerii de mai multe locuri în Parlament. Cei în cauză şi-au motivat acţiunea prin „necesitatea reprezentării pe scară mai largă a intereselor lor şi susţinerea afirmării comunităţii etnicilor bulgari în toate domeniile de activitate“, inclusiv iniţierea unor acţiuni de combatere a celor care încearcă să-i „denigreze“.

În mod asemănător, lideri din conducerea organizaţiei „Bratstvo“, însoţiţi de preotul P. Totev, s-au deplasat în mai multe rânduri pe raza judeţului Călăraşi vizând constituirea unei filiale locale a comunităţii bulgare. Cu ocazia acestor deplasări au fost selectate persoane cu pregătire superioară din învăţământ, sănătate şi administraţia locală de stat, îndeosebi din rândul unor familii mixte şi chiar din rândul românilor, interesate în obţinerea unor burse de studii pentru descendenţii lor la institute de învăţământ superior din Bulgaria.

În acelaşi timp, la sugestia unor organisme şi organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, inclusiv a serviciilor secrete, s-a acţionat pentru culegerea de date atât despre situaţia conaţionalilor lor, cât şi a etnicilor maghiari şi turco-tătari, precum şi privind atitudinea României referitor la drepturile minorităţilor etnice, inclusiv la condiţiile şi limitele în care acestea pot obţine autonomie politico-administrativă.

Preocupări cu caracter naţionalist-revizionist s-au semnalat şi în rândul unor lideri ai conducerii „Uniunii Bulgarilor din Banat“ – „U.B.B.“ Astfel, atât preşedintele Carol-Matei Ivanciov, cât şi unele persoane din conducerea filialei din comunele Dudeştii Vechi, judeţul Timiş (Gheorghe Ghergulov, Vichente Ghergulov, Petru Augustinov, Dumitru Calapis şi Gheorghe Calciov)[2] au emis ideea creării unei enclave a etnicilor bulgari din zonă intenţionând ca în viitor să ceară „unirea cu Ungaria“ în baza comunităţii confesionale[3]. Pentru realizarea acestei „iniţiative“, şi-au propus înlocuirea treptată a tuturor românilor care deţin funcţii de conducere în administraţia locală sau în cadrul altor instituţii de stat (şcoală, sănătate etc.) cu etnici bulgari, realizarea unei legături mai strânse cu bulgarii din Ungaria în detrimentul celor din „ţara mamă“, participarea directă ai unor membri ai U.B.B. la manifestările culturale ale U.D.M.R., acţiuni de propagandă în rândul enoriaşilor bulgari[4] – desfăşurate de Dumitru Kalapis – invocând dorinţa „de a trece la unguri“.

În argumentarea scopului propus (unirea Banatului cu Ungaria), sunt relevante opiniile exprimate de Gheorghe Calciov, în care acesta scoate în evidenţă continuitatea bulgarilor pavlicheni (catolici) pe teritoriul Banatului încă din perioada Imperiului Habsburgic, respectiv Austro-Ungar, pretinzând că „suntem la noi acasă de peste 250 de ani şi aici vrem să rămânem“[5]. Astfel, se încearcă influenţarea opiniei publice interne şi internaţionale că „au aceleaşi drepturi ca şi românii în ceea ce priveşte administrarea zonei locuite“[6] – drept pe care, de altfel, nu-l contestă nimeni -, iar în perspectivă, potrivit afiliaţiei de interese – unirea cu Ungaria, care ar fi un act firesc“[7] în conjunctura în care se va ajunge la dezmembrarea unor state pe criterii etnice.

Coroborând datele de mai sus cu unele teze emanate de cercuri revizioniste ungare referitoare şi la zona Olteniei, se poate trage concluzia că între acţiunile serviciilor de informaţii bulgare şi ungare au existat strânse legături de cooperare care au avut la bază acelaşi interes comun, respectiv contestarea continuităţii poporului şi a limbii române la nord de Dunăre.

În acest sens este relevantă teza lansată de Lavai Bela în revista „Erdely Tükor“(„Oglinda Ardealului“) conform căreia etnicii bulgari ar adopta poziţii similare cu cele ale Ungariei în problema minorităţilor din ţara noastră.

Acţiuni revizioniste au fost susţinute şi prin articole apărute în unele cotidiene bulgăreşti şi receptate în cadrul minorităţii respective, precum „Standard“, „24 ore“, „Expres“, care fac referire directă la „graniţele etnice“, „Bulgaria Mare“, precum şi la „drepturile statului bulgar asupra Dobrogei“.

În context, trebuie subliniată şi preocuparea istoricilor din ţara vecină, îndeosebi a celor de la Institutul de Balcanistică din cadrul Academiei de Ştiinţe a Bulgariei, de a aduce la cunoştinţa opiniei publice interne şi internaţionale puncte de vedere privind „valabilitatea“ unor tratate care atestă „dreptul“ Bulgariei asupra Dobrogei de Nord.

În acest sens, persoanele în cauză şi-au intensificat activitatea de elaborare, redactare şi editare a unor cărţi şi articole cu asemenea conţinut şi de publicarea lor atât în presa de circulaţie internaţională cât şi în cea autohtonă, cu deosebire în aceea din localităţile de pe malul drept al Dunării, unde românii reprezintă încă circa 60% din populaţie.

În realizarea planurilor naţionalist-revizioniste ale Sofiei s-au înscris şi activităţile vizând angajarea unor minoritari bulgari din România în susţinerea ori desfăşurarea de acţiuni pendinte intereselor respective.

Astfel, sub patronajul „Asociaţiei culturale a bulgarilor din România“ („Bratstvo“), s-au iniţiat încercări de contestare a procesului formării limbii şi poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic (cu extensie şi în spaţiul prebalcanic şi balcanic, unde a existat o puternică populaţie traco-romană), ca fundament al unor eventuale pretenţii teritoriale cu privire la ţara noastră. În context, revista „Luceafărul bulgar“, oficios al „Asociaţiei culturale a bulgarilor din România“, a publicat mai multe materiale în care se insinua „rolul hotărâtor al elementului slav în istoria poporului român“[8] şi un serial intitulat „66 de legende despre aşezările locuite de bulgari“, în care incrimina „politica de asimilare forţată“ promovată de statul român faţă de această minoritate[9].

Demersurile revizioniştilor bulgari referitoare la zona Dunării de Jos se bazează pe teze antiromâneşti promovate insistent în mass-media internă şi internaţională precum şi cu prilejul unor simpozioane, congrese, expoziţii şi conferinţe cu caracter istoric şi participare internaţională.

Asemenea acţiuni au fost încurajate de unele cercuri interesate din Bulgaria, îndeosebi cu ocazia unor întâlniri la care au participat istorici bulgari. Astfel, cu prilejul „Colocviului de tracologie“, desfăşurat în mai 1992 la Mangalia, delegaţia istoricilor bulgari s-a opus încheierii protocolului final, pretextând că România este lipsită de tradiţie în acest domeniu iar cercetările sale istorice se află în fază „incipientă“, motiv pentru care „piesele arheologice ce se deţin nu sunt în măsură să convingă cu privire la originea şi continuitatea poporului român în zonă“ – aspect cel puţin aberant, având în vedere faptul că dacii sau geţii reprezentau ramura nord-danubiană a tracilor.

Paralel cu desfăşurarea acţiunilor cu caracter revizionist de către istoricii bulgari, sunt semnalate încercări de promovare a unor concepţii roesleriene, de contestare a procesului formării limbii şi poporului român, ca fundament al unor pretenţii teritoriale cu privire la ţara noastră.

În context, sunt relevante ideile propagate de Todor Ghiorgulov Balkanski, lector pe la începutul anilor ’90 la Universitatea din Craiova, potrivit cărora „geneza daco-romană a poporului român nu are justificare ştiinţifică“.

Abordarea politizată şi informarea denaturată în privinţa proceselor demografice şi introducerea în circuitul ştiinţific numai a unor izvoare care evidenţiază continuitatea elementului slav în zonă, cu clare trimiteri asupra „dreptului istoric“ de revendicare a Dobrogei se derulează în paralel cu eliminarea/discreditarea acelor argumente ce demonstrează primatul şi continuitatea formelor specifice de comunitate socială românească la sud de Dunăre şi în regiunea Balcanilor. Totodată, sunt susţinute şi promovate o serie de argumente fals-ştiinţifice conform cărora arealul din vestul Mării Negre – cu trimitere expresă la Dobrogea şi sudul Basarabiei – a reprezentat leagănul de formare a primelor structuri statale bulgăreşti.

Conform acestor teorii, teritoriul Dobrogei centrale şi de sud, ca şi zona sudică a României ar fi fost populate din cele mai vechi timpuri, în mod preponderent cu populaţie de origine slavă şi ulterior bulgară, iar firavele formaţiuni statale româneşti şi personalităţile politice care le-au condus (inclusiv activitatea politico-militară, dovezile material-artistice rezultate) se constituie ca parte integrantă a istoriei bulgarilor sau au fost influenţate de aceştia.

Mai nou, propaganda revizionistă bulgară este susţinută şi de apariţia frecventă în publicaţiile din ţara vecină a teoriilor privind apartenenţa întregii Dacii, posterior retragerii romane, la entităţi statale conduse de ţari bulgari, îndeosebi a Dobrogei. În principal, istoricii bulgari de ieri şi de azi consideră Dobrogea, aşa cum am mai spus, leagănul de formare al statului bulgar, deci teritoriu bulgăresc, vehiculând o serie de teze străine spiritului ştiinţific:

  • apartenenţa întregii Dacii, posterior retragerii romane, dar îndeosebi a Dobrogei, la entităţi statale conduse de ţari bulgari. Referitor la ultimul aspect precizăm crearea unui „Institut al Dobrogei“ în Bulgaria în paralel cu punerea în circulaţie a variantei conform căreia această ţară ar fi îndreptăţită să stăpânească nu numai întreaga Dobroge, ci şi judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad – aflate astăzi în componenţa Ucrainei – dar şi Comratul (parte componentă a Republicii Moldova), unde trăiesc bulgari turcizaţi, respectiv găgăuzi[10];
  • Dobrogea este leagănul statului bulgar, constituind una din regiunile de bază în care s-a format poporul bulgar. Protobulgarii conduşi de Asparuh au găsit în Delta Dunării triburi slave[11], reuşind să cucerească toată Dobrogea până la Varna, primul ţarat bulgar cuprinzând şi teritorii de la nord de Dunăre[12]. „Cernoziomul dobrogean este temelia primului ţarat bulgar. Dobrogea este leagănul statului bulgar“[13].

În multe articole de presă şi lucrări istorice publicate în Bulgaria, ulterior anului 1990, trecerea Dobrogei în componenţa României cât şi măsurile luate de către autorităţile politice şi administrative româneşti au vizat şi realizat deznaţionalizarea forţată a elementului bulgar şi desfiinţarea proprietăţilor bulgăreşti din această provincie[14]. Totodată, integrarea Dobrogei la statul român este prezentată ca „o compensaţie pentru o sută de ani“ (sic) acordată în schimbul trecerii la Imperiul Rus a sudului Moldovei pruto-nistrene (Bugeacul, adică judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad). În context, Todor Ghiorgulov a interpretat în mod speculativ şi într-o manieră sui generis prevederile Tratatului de la Berlin (1878), a cărui valabilitate privind cedarea Dobrogei către România ar fi nulă întrucât ea ar fi fost făcută doar pe o perioadă de 100 de ani, astfel că în prezent „de drept, teritoriul în cauză nu se mai află sub jurisdicţia României“. În continuare, a pretins că „dacă România forţează redobândirea Basarabiei, în mod similar Dobrogea de Nord ar putea fi revendicată de Ucraina sau chiar de Turcia“[15].

Pe aceeaşi linie revizionistă se înscriu şi studiile şi materialele apărute la Sofia în colecţia „Phoenix“. Spre exemplificare, menţionăm lucrarea: „Istoria Bulgariei cu unele fapte trecute sub tăcere până acum“, apărută în prima parte a anului 1993. Între altele, ea cuprinde stenogramele cercetătorului Petăr Constantinov făcute la diverse adunări publice. În opinia autorilor, contestarea prevederilor Tratatului de Pace de la Berlin (1878) este considerată o direcţie prioritară de acţiune a noilor guverne de la Sofia, deoarece tratatul amintit a statuat „destrămarea unităţii etnice bulgare“ ca urmare a atribuirii Dobrogei de Nord României „pentru o perioadă de 100 de ani“ (sic), în schimbul cedării Basarabiei de Sud (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad) către Rusia. De asemenea, se afirmă că, iniţial, linia de demarcaţie urma să fie pe aliniamentul Cernavodă-Marea Neagră, dar ulterior România a inclus şi teritoriile situate dincolo de Valea Carasu, până la sud de Mangalia (Vama Veche). În încercarea de a dovedi că Dobrogea este pământ bulgăresc, autorii lucrării menţionează faptul că, deşi România a încorporat Basarabia în anul 1918, nu şi-a pus problema restituirii Dobrogei de Nord, mai mult, a reocupat şi Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).

Referindu-se la atribuirea Dobrogei României „pentru o sută de ani“ (fapt aberant, deoarece niciun paragraf din Tratatul de la Berlin nu stipulează termenul de „o sută de ani“), acesta a apreciat că hotărârea de la Berlin a Marilor Puteri a contribuit major la destrămarea unităţii etnice bulgare, ceea ce a făcut în secolul al XX-lea ca Peninsula Balcanică să devină „butoiul de pulbere al Europei“ [16], o altă aberaţie.

Din lucrare mai transpare şi faptul că „Dobrogea nu este locuită de români iar graniţa etnică dintre cele două popoare o constituie această provincie“. În sprijinul celor susţinute, autorul subliniază faptul că la intrarea trupelor române în Dobrogea, Carol I a dat o proclamaţie în care a inserat fraza: „nu intrăm ca ocupanţi în teritoriul repartizat nouă de Europa“.

În studiile şi articolele sale Petăr Constantinov invocă preocuparea constantă a Bulgariei de a „recupera“ (diplomatic sau manu militari) şi uni într-un singur stat («Bulgaria Mare») toate teritoriile locuite de bulgari în decursul timpului. În acest sens, el aminteşte că încă din anul 1902 autorităţile de la Sofia au încheiat o convenţie militară cu Rusia împotriva României, pentru „recuperarea“ Dobrogei româneşti.

În numeroase lucrări apărute în Bulgaria ultimului deceniu al secolului XX au fost scoase la lumină o serie de idei de sorginte naţionalist-revizionistă şi militaristă foarte prezente în literatura de specialitate şi în propaganda bulgară din prima jumătate a secolului amintit. Între acestea menţionăm şi lucrarea apărută sub semnătura lt. col. Todor Kantargiev, profesor la Şcoala Superioară de Război din Sofia, intitulată „Geografia istorică a Bulgariei“. Ea reprezintă o expresie a tendinţelor expansioniste manifestate de cercurile politico-militare bulgare în prima decadă a secolului XX, autorul subliniind faptul că: „Bulgaria nu poate să-şi atingă idealul naţional fără un atac direct pe Dunăre asupra inimii României, cu ajutorul unei puternice flote de război, deoarece Bulgaria va cunoaşte în viitor fie o victorie, fie prăbuşirea sa“[17].

Ulterior, în timpul războaielor balcanice din 1912 –1913 se va realiza parţial acest deziderat de „recuperare a tuturor ţinuturilor bulgăreşti“ (cu excepţia Macedoniei, Traciei şi Dobrogei de Sud, ultima „anexată“ de România).

În timpul primului război mondial, armata bulgară a „eliberat“ Dobrogea de Nord şi de Sud (cu sprijin masiv germano-turc), ulterior fiind obligată să le părăsească, România „cotropind“, conform afirmaţiilor istoricului bulgar, „pământuri străine cu populaţie neromânească“.

În perioada interbelică, Bulgaria a făcut din nou încercări de recuperare a ţinuturilor dobrogene şi a Macedoniei sârbeşti, refuzând în acest sens să adere la Pactul Balcanic, care condiţiona participarea prin renunţarea la pretenţiile teritoriale faţă de semnatarele convenţiei. În acest scop, se încearcă reabilitarea acţiunilor ţarului Boris al III-lea (acuzat că a introdus fascismul în Bulgaria), evidenţiind preocuparea sa de reîntregire a teritoriului Bulgariei.

Anul 1940 este considerat de cercetătorul bulgar un an de referinţă în istoria Bulgariei, prin reîntregirea teritoriului naţional şi cu o parte din Dobrogea (Cadrilaterul), convenţia româno-bulgară de la Craiova (7 septembrie 1940) hotărând nu numai „retrocedarea“ celor două judeţe dobrogene, ci şi schimbul de populaţie între populaţia bulgară din Dobrogea Veche şi coloniştii români din Dobrogea Nouă.

Menţionăm că sub semnătura aceluiaşi autor, tratând probleme identice, au mai fost publicate broşurile „Luptele de eliberare a Dobrogei între anii 1925-1940“ şi „50 de ani de la cedarea Dobrogei de sud Bulgariei“, ultima apărută în anul 1990 prin contribuţia muzeelor din Silistra şi Dobrici, lucrări în care sunt subliniate aşa-zisele «pretenţii româneşti» asupra Cadrilaterului.

În anul 1992, sub egida Academiei de Ştiinţe a Bulgariei, a apărut volumul I al lucrării „Izvoare ale istoriei Dobrogei: 1878-1919, având ca autori pe Jeko Popov, Cosico Pencicov, Petr Todorov şi Antonina Kuzmanova. Primul volum reuneşte un număr de 437 documente păstrate în arhivele bulgare şi străine, redate în limba în care au fost redactate (română, franceză, engleză, germană, rusă şi bulgară), în scopul de a le conferi autenticitate sporită.

În lucrare sunt reluate idei de sorginte revizionistă, vehiculate în literatura de specialitate şi în presa interbelică, ce transpar din modul de abordare şi tratare a evenimentelor istorice, fiind adaptate noilor realităţi geopolitice. Astfel, autorii consideră Dobrogea pământ bulgăresc, leagăn al vechilui hanat al lui Asparuch, care ulterior a fost ocupat de bizantini[18] şi otomani şi colonizat cu alte naţionalităţi, iar în 1878 a fost dat României. Mai mult, se apreciază că acest teritoriu este important pentru asigurarea vecinătăţii cu Ucraina şi, prin aceasta, cu Rusia, prin prisma originii slave comune.

La rândul ei, Antonina Kuzmanova de la Institutul de Balcanistică al Academiei Bulgare de Ştiinţe a publicat la 23 aprilie 1993 un material în „Noua Tribună a Silistrei“ în care pretinde că „ocupaţia Dobrogei de sud“ în anul 1913 este considerată prima catastrofă naţională a Bulgariei moderne. Antonina Kuzmanova tratează probleme similare şi în articolul intitulat „Problema Dobrogei – situaţia actuală“, în care pretinde că partea de sud a Dobrogei a fost ocupată în urma Păcii de la Bucureşti (1913). Şi în acest articol cercetătoarea bulgară consideră Pacea de la Bucureşti „prima catastrofă a Bulgariei“[19]. Autoarea „uită“ deliberat faptul că acest teritoriu, parte a vechiului pământ dacic, stăpânit de Dobrotici (Dobrotiţă) şi de marele voievod Mircea cel Bătrân, avea, la 1878, o populaţie de peste 300.000 locuitori, în majoritate turco-tătari la acea dată. Majoritatea locuitorilor de origine bulgară au fost colonizaţi pe aceste meleaguri post 1878, în cadrul măsurilor politico-militare luate de guvernul de la Sofia în această zonă, aspect „necunoscut“ sau, mai precis, greu de „recunoscut“ de istoricii bulgari. În final, autoarea consideră că problemei Dobrogei ar trebui să i se acorde o importanţă mai mare de către autorităţile de la Sofia.

Aceeaşi autoare, în cadrul unei conferinţe de presă ţinută la data menţionată mai sus a afirmat că „problemei dobrogene, lăsată până acum pe plan secundar în favoarea chestiunii Macedoniei, i se acordă în ultima perioadă mai multă atenţie“, ea fiind concretizată prin tipărirea a trei volume numai în anul 1992, pe primul loc aflându-se colecţia de „Izvoare ale istoriei Dobrogei – 1878-1919“, menţionat anterior.

În susţinerea pretinselor drepturi ale Bulgariei asupra teritoriului Dobrogei au fost angrenaţi, pe lângă cei menţionaţi, alţi numeroşi istorici şi doctoranzi care au venit frecvent în ţara noastră în primul deceniu post-decembrist. Între aceşti, îi menţionăm pe Liuben Bescov – istoric din Tolbuhin, Boiaciev Pirin – istoric din Silistra, Negulov Constantinov şi Tatiana Ganev, ultimii doi foşti doctoranzi la Universitatea din Bucureşti[20].

În opinia cvasitotalităţii istoricilor bulgari, integrarea Dobrogei şi îndeosebi a Dobrogei de Sud la statul român şi măsurile luate de către autorităţile politice şi administrative româneşti au vizat şi realizat deznaţionalizarea forţată a elementului bulgar şi desfiinţarea proprietăţilor bulgare din această provincie, punct de vedere total fals deoarece, în realitate, în anul 1878, când Dobrogea de Sud a fost atribuită Bulgariei, ţinutul acesta, cunoscut şi sub numele de Cadrilater era locuit de o populaţie formată majoritar din turco-tătari care erau răspândiţi într-o zonă în care condiţiile naturale permiteau o colonizare amplă[21].

*

Deşi România şi Bulgaria împărtăşesc aceleaşi valori europene în cadrul U.E. şi euro-atlantice în cadrul N.A.T.O., activităţile serviciilor secrete bulgare în România au fost întotdeauna foarte intense, atât în timpul comunismului, cât şi în primul deceniu post-decembrist. Chiar şi după intrarea noastră simultană în N.A.T.O. şi U.E., o serie de elemente cu vederi naţionalist-revizioniste din cadrul puterii politice de la Sofia au încercat să implice diplomaţia bulgară în culegerea de informaţii din statele în care aceasta ţară are reprezentanţe diplomatice, îndeosebi în ţările limitrofe (Serbia, România, Grecia, Turcia). Acest lucru a fost posibil deoarece în Ministerul de Externe bulgar, conform unor descoperiri rezultate în urma unei anchete ordonate chiar de Sofia, aproape 190 de ambasadori şi consuli ai Bulgariei au colaborat sau au fost agenţi ai securităţii comuniste, anunţa Sofia News Agency. Investigaţia a vizat nu mai puţin de 462 diplomaţi şi a dezvăluit că aproape 50% dintre diplomaţii verificaţi au fost colaboratori sau ofiţeri acoperiţi ai fostelor structuri de informaţii. Şeful Executivului din acea vreme de la Sofia, Boiko Borisov, a declarat  că toţi aceşti diplomaţii ar trebui demişi şi că va discuta subiectul cu ministrul de Externe, Nikolai Mladenov. „Cred că ar trebui demişi şi cred că partidul mă va susţine“, a declarat Borisov, referindu-se la partidul său, G.E.R.B. „Dacă 50% dintre ambasadorii şi consulii noştri au fost agenţi, vă imaginaţi ce s-a întâmplat în ţară? Severa rezistenţă faţă de G.E.R.B. la toate nivelele instituţionale demonstrează că am subestimat răul făcut de securitate ţarii noastre“, a adaugat acesta. Printre diplomaţii deconspiraţi ca foşti colaboratori ai Securitaţii din perioada comunistă se numără ambasadori, consuli şi directori adjuncţi ai misiunilor diplomatice din Marea Britanie, Germania, Italia, Naţiunile Unite (New York şi Geneva), Portugalia, Spania, Olanda, Turcia, Rusia, China, Suedia, România, Norvegia, Japonia, Qatar, Kuweit, Siria, Egipt, Bosnia, Grecia, Vatican, Slovacia, Albania, Georgia, Armenia şi Venezuela.

Ambasador bulgar demascat drept colaboraţionist al securităţii

Cea mai şocantă informaţie din acest scandal este că ambasadorul Bulgariei la Bucureşti în deceniul trecut, Valentin Radomirski, fost consilier al liderului Partidului Socialist, ex-premierul Serghei Stanisev, a fost şi el nominalizat printre colaboratorii Securităţii bulgare. În martie 2009, Radormiski declara că Marinov Zikolov, bulgarul condamnat în România la 12 ani de închisoare pentru spionaj, a fost asistent al ataşatului militar al Ambasadei Bulgariei la Bucureşti între 1998 şi până la mijlocul anului 2000, dar a precizat că acesta nu şi-a dus mandatul până la capăt şi s-a întors în Bulgaria de unde ulterior a revenit în România ca persoană particulară. Reprezentantul diplomatic al Bulgariei  a accentuat atunci că acesta este un caz izolat, care nu trebuie să afecteze bunele relaţii între două ţări membre N.A.T.O.

Spionaj militar bulgar în România post 1989

În context, menţionăm faptul că, la începutul anului 2009, subofiţerul M.Ap.N. Floricel Achim şi cetăţeanul bulgar Marinov Zikolov (fost asistent al ataşatului militar bulgar la Bucureşti) au fost arestaţi în România, primul pentru trădare prin transmitere de secrete şi al doilea, pentru spionaj, fiind acuzaţi că au manipulat informaţii de natură să pună în pericol securitatea naţională. Anchetatorii au stabilit că în anul 2001 Marinov Zikolov l-a cunoscut pe subofiţerul român cu care a legat o relaţie de amiciţie, în baza căreia, timp de aproape opt ani, adică în perioada 2001-2009, acesta i-ar fi procurat din reţelele informatice ale unitaţii militare documente secrete de stat pe care le-ar fi transmis agentului bulgar. Cazul a fost documentat şi cei doi au fost trimişi în judecată în 22 iunie 2009 de către procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (D.I.I.C.O.T.). Floricel Achim a fost judecat pentru trădare prin transmitere de secrete, instanţa stabilind în cazul său şi degradarea militară, iar Marinov Zikolov, pentru spionaj. La 18 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti i-a condamnat pentru spionaj la câte 12 ani şi şase luni de detenţie fiecare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis definitiv, în decembrie 2010, să menţină condamnările la câte 12 ani şi 6 luni de închisoare dispuse de Curtea de Apel Bucureşti în luna iunie, Instanţa Supremă hotărând, totodată, achitarea superiorilor fostului subofiţer Floricel Achim, deferiţi justiţiei în acelaşi dosar. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, prin sentinţă rămasă definitivă, să respingă apelurile lui Floricel Achim şi Zikolov Marinov împotriva deciziei din iunie 2010 a Curţii de Apel Bucuresti, care i-a condamnat pe cei doi la câte 12 ani şi 6 luni de închisoare în dosarul de trădare şi spionaj, instanţa confiscând, totodată, mai multe sume de bani, aflate sub sechestru, respectiv 600 de dolari, 7.400 de euro, 2.000 de leva, dar şi sumele din conturile bancare provenite din acţiunea de trădare-spionaj.

Traian Valentin Poncea

Exclusiv Ziaristi Online

Note:

[1] În acest sens, la iniţiativa serviciilor speciale bulgare s-au constituit „Comitetul Bulgarilor din România“ cu sediul la Sofia şi organizaţiile „Dobrogea“ din Tolbuhin şi „Silistra“, din oraşul cu acelaşi nume, conduse de cadre de spionaj bulgare. Toate cele trei asociaţii, prin publicaţiile proprii („Dobrogea“ şi „Tribuna Silistrei“), dar şi prin intermediul emisiunii „Brazde“ a postului naţional de televiziune au susţinut că „în Câmpia Dunării trăiesc 250.000 de etnici bulgari lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi libertăţi“, afirmaţie nesusţinută documentar. Nici măcar în perioada interbelică, înainte de cedarea Cadrilaterului (1940) şi a schimbului de populaţie ce a urmat, numărul etnicilor bulgari din Capitală, Dobrogea, Muntenia şi Banat nu depăşea 185.000 de persoane. Acestora li se adăugau circa 160.000 de bulgari în Basarabia. În total, numărul bulgarilor din România Mare se cifra undeva la 345.000 persoane (n.n.).

[2] Numele şi funcţiile corespund perioadei 1990-1995 (n.n.).

[3] Comunitatea bulgarilor bănăţeni este în cvasitotalitatea ei catolică (aşa-zişii bulgari pavlikeni sau pavlicheni („pălchene“, cum singuri se autointitulează). La fel se autodenumesc şi bulgarii din Popeşti şi Cioplea, de lângă Bucureşti (n.n.).

[4] Bulgarii din Banat, în cvasitotalitatea lor, sunt de religie romano-catolică (n.n.).

[5] Aceste puncte de vedere au fost exprimate de Gheorghe Calciov într-un articol publicat în revista Uniunii Bulgarilor din Banat, „Naşa Glas“, nr. 17 din 1993.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] La formarea limbii şi a poporului român (etnogeneza românească) au participat: elementul autohton dacic (substratum), elementul colonizator roman (stratum) şi elementul migrator slav (adstratum, de suprafaţă), care la noi a înlocuit elementul german din geneza popoarelor neolatine occidentale. Noi nu negăm participarea elementului slav la etnogeneza românească – ar fi un neadevăr ce vizează prostia -, ci doar „rolul hotărâtor“, determinant, al slavilor în acest proces (n.n.).

[9] În realitate, bulgarii de pe malul stâng al Dunării, din Banat şi până în Deltă nu sunt altceva decât descendenţii sutelor sau miilor de refugiaţi sud-dunăreni veniţi aici din cauza asupririi otomane ori colonizaţi de turci, ca mână de lucru, în zona fostelor raiale (n.n.).

[10] În realitate, găgăuzii sunt turco-tătari creştinaţi în decursul timpului. Vezi Dicţionar Enciclopedic, vol. II, D-G, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 417.

[11] În realitate, ruşii (lipoveni) din Delta Dunării sunt elemente de colonizare târzii, de secol XVIII, venirea lor aici fiind determinată de persecuţiile religioase la care au fost supuşi credincioşii de rit vechi din partea autorităţilor ţariste (n.n.).

[12] Dragomir Jecev, Dobrogea, în „Slavianii“, nr. 5 (1966). În realitate, stăpânirea bulgară (primul ţarat bulgar) la nord de Dunăre a fost efemeră şi s-a rezumat la controlarea căilor de acces spre exploatările de sare din Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei cu prelungiri până în Transilvania, şi asta la sfârşitul primului mileniu al erei creştine. Revenirea Bizanţului la gurile Dunării (post 971, ba chiar mai devreme cu circa un secol) a însemnat şi controlul cursului inferior al fluviului de către escadrele militare bizantine, fapt care pune serios sub semnul întrebării aşa-zisa stăpânire bulgară în zonă. De altfel, baza navală bizantină de pe insula Păcuiu lui Soare şi valurile dobrogene nu sunt decât argumente în plus ce dovedesc revenirea Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos după un interregn mai mic decât se credea până de curând (n.n.).

[13] Evgheni Constantinov, Han Asparuh, Sofia, Editura Sofia Pres, 1968.

[14] Autorii uită faptul că în timpul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 bulgarii au fost aceeia care s-au împroprietărit forţat pe pământurile turcilor, după cum au făcut-o pe pământurile românilor, în perioada 1916-1918 (n.n.).

[15] Autorul articolului uită, de asemenea, un fapt elementar: Dobrogea a fost cedată României (de fapt, i s-a impus acest schimb de către Rusia Ţaristă la San Stefano şi ulterior, de areopagul Marilor Puteri întrunite la Berlin) în contrapartidă cu cele trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad, situate la Dunărea Maritimă, judeţe ce în prezent ţin de Ucraina). Teoretic (şi ipotetic), Rusia şi nu Ucraina poate cere Dobrogea de la România, dar asta numai în contrapartidă, prin retrocedarea celor trei judeţe de la Gurile Dunării (pe care însă nu le mai are, ele făcând parte din Ucraina). În ceea ce priveşte Turcia, ea nu are nici un drept, fiind învinsă în războiul ruso-româno-turc. În plus, în Europa de astăzi se aplică principiul etnic (vezi cazul Kosovo), mai puţin sau deloc cel istoric (eventual, o combinaţie a principiului etnic cu cel istoric), fiindcă un teritoriu aparţine populaţiei majoritare, nu minorităţilor. Altfel, aplicând numai principiul istoric, ar trebui să revenim la începuturile evului mediu sau, de ce nu, la vremurile antice. Or, în această situaţie, bulgarii, şi nu numai ei, ar trebui să se reîntoarcă în Asia Centrală sau în cel mai fericit caz, la gurile Volgăi, în „Bulgaria de pe Volga“ sau „Bulgaria Mare“ (n.n.).

[16] Petăr Constantinov a uitat câteva elemente cheie: primul război mondial a început prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria, în timp ce a doua mare conflagraţie mondială a început prin atacarea Poloniei de către Germania, respectiv Uniunea Sovietică. În Balcani el a început din cauza tendinţelor expansioniste ale Italiei fasciste, nemulţumite doar cu înglobarea Albaniei. Ca atare, Italia a atacat Grecia. Înfrântă, a solicitat ajutorul aliaţilor ei, Germania şi Bulgaria. Şi exemplele pot continua (n.n.).

[17] Lt. col. dr. Mihai Macuc, România: Diplomaţie şi război în Europa de sud-est (1912-1913), în „Revista de istorie militară, Bucureşti, 2001, p. 43.

[18] Autorii uită că Scythia Minor (Dobrogea) a fost timp de peste 600 de ani provincie romană (respectiv bizantină), şi asta înainte de venirea slavilor (602) şi bulgarilor (681).

[19]Antonina Kuzmanova, Problema Dobrogei – situaţia actuală, articol apărut în „Noua Tribună a Silistrei“, Silistra, nr. din 23 aprilie 1993.

[20] La începutul anilor ’90.

[21] P.S. Arbore, Caracterul etnografic al Dobrogei sudice (din epoca turcească până la 1913), în „Analele Dobrogei“, XIX (1938), p. 112 sq.

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. andreicagogu

    daca informatiile difuzate in materialele din aceasta pagina sunt reale fie si numai intr-un procent de 3%, voi cei din administratia romana, voi cei din structurile chemate sa vegheze la integritatea patriei sunteti criminali daca taceti

  2. gabi

    Sunt 100% reale si proprietate intelectuala (sic!) a revizionistilor bulgari, care nu-s putini si care lucreaza de multa vreme. Nu stiam de legaturile spionajului bulgaresc cu cel unguresc si actiunile lor comune indreptate impotriva Romaniei (Banat) dar nu ma mira. Chiar este cazul unor reactii oficiale ferme, pentru ca bulgarii obisnuiti sunt tot oameni ca noi, vor si ei o viata mai buna si un trai linistit, numai ca sunt atatati de altii. Cat despre istoricii romani, ei de multa vreme lupta in simpozioanele internationale contra pretentiilor bulgaresti si spun ca “la aberatiile pe care le sustin nu-i crede nimeni”. Ei da, dar calomniaza, calomniaza, tot va ramane ceva!

  3. Pingback: Spionajul bulgar în România (III). Extremiştii de la Sofia vor Dobrogea pentru a face punte cu „Marea Rusie”. EXCLUSIV Ziaristi Online – Ziaristi Online | B.I.G'S BLOG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.