“Aripi”, un monument dedicat rezistenţei anticomuniste creat de artistul Mihai Buculei şi care cântăreşte peste 130 de tone, fiind realizat din oţel inoxidabil, va fi instalat, în această toamnă, în Piaţa Presei Libere din Bucureşti, pe locul fostei statui a lui V.I. Lenin.

A durat aproape 20 de ani de la demararea proiectului pentru ca monumentul să fie instalat. Motivele, spune Mihai Buculei în interviul acordat MEDIAFAX, ţin atât de complexitatea lucrării, din punct de vedere tehnic, dar şi de anumite persoane, care i-au pus “beţe în roate”, pentru că vrea să realizeze un monument dedicat rezistenţei anticomuniste.

“Sunt unii care nu au scăpat încă de frică. Tremură şi acum… Unii s-au dat de pământ cu toate formele anatomice când au auzit că aşa se cheamă lucrarea şi au băgat beţe în roate, ca să nu se facă… Dar în sculptură nu contează tema, tema este un pretext. Nu contează că, vezi Doamne, o să speriem comuniştii care mai trăiesc că s-a ridicat un monument în locul lui Lenin. O să aibă vise plăcute mai departe, îşi văd de treabă, îşi lustruiesc insignele (…) Dar trebuie să ne lase să mergem înainte, să nu ne pună beţe în roate, că vin generaţii noi, care au alte gânduri”, spune Mihai Buculei în interviu.

Monumentul “Aripi” va fi un însemn naţional, mai afirmă Mihai Buculei. “Şi nu numai naţional. Chinul ăsta al oamenilor de către comunişti s-a răspândit în multe ţări”, spune sculptorul, precizând că simbolul zborului va marca toată povestea tristă a unei generaţii, a părinţilor şi bunicilor noştri care au fost chinuiţi de regimul comunist.

“Aripile” lui Mihai Buculei “înseamnă viaţă” şi sunt sprijinite pe o movilă, care este, de fapt, simbolul unui mormânt, precum tumulii precreştini. “Acolo sunt trupurile unor oameni, pentru că sufletele, precum aripile astea, se înalţă şi se duc în altă parte. Este o materie cosmică sufletul. Şi este simbolul ăsta al victoriei, pentru că acei oameni care au fost chinuiţi, prin munţi şi prin puşcării, totuşi ei au învins într-un fel. Sufletele lor s-au eliberat şi şi-au făcut treaba. Misiunea lor a fost minunată. Trupul a rămas în pământ. Acolo este vorba despre trup şi suflet, la urma urmei, ca simbol”, a explicat Mihai Buculei.

Mihai Buculei are emoţii foarte mari privind instalarea monumentului “Aripi”: “Pentru că e ca la naşterea unui copil. Chiar dacă-i vezi radiografiile, vrei să-l vezi, să-l auzi, să respire”.

“Este nu pot să îi spun o satisfacţie, este chiar o plăcere tristă. E ca un parastas, de fapt, nu e ca o nuntă”, mai spune Mihai Buculei referindu-se la instalarea lucrării sale.

Totodată, artistul spune că, după inaugurarea monumentului, se va retrage în munţi o perioadă. “Mi-arunc telefonul în primul canal şi mă duc undeva, mă ascund în munţi. Pot să supravieţuiesc, că am trăit la ţară. Şi stau aşa până îmi uit de toate greutăţile prin care am trecut cu lucrarea asta”, subliniază Mihai Buculei.

Pe de altă parte, Mihai Buculei vorbeşte în interviu despre Monumentul Marii Uniri de la Alba Iulia, unul dintre viitoarele sale proiecte, dar şi despre viaţa unui artist care creează în România.

“Nu poţi să câştigi din sculptură permanent, că nu e pâine. Nu eşti brutar ca să îi fie foame omului zi de zi. Foamea asta de cultură vine mai rar şi pentru cultură nu prea sunt mulţi înfometaţi”, concluzionează Mihai Buculei.

Prezentăm interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de sculptorul Mihai Buculei:

Reporter: Realizarea monumentului “Aripi” a fost demarată efectiv în anul 2003, printr-o Hotărâre de Guvern, dar proiectul său este din 1997, fiind sprijinit de fostul preşedinte al României Emil Constantinescu. Au fost necesari aproape 20 de ani ca să ne apropiem de instalarea acestui monument. De ce a durat atât de mult?

Mihai Buculei: În primul rând, este o lucrare extrem de complicată tehnic. Nu mai avem nici ingineri, nici specialişti meşteri buni care să facă un obiect atât de complicat. Nu vreau să dau nume, pentru că nu vreau să supăr pe nimeni. Dar am avut implicat un academician, mare inginer, care vreun an jumate ne-a întârziat pentru că nu a găsit soluţia cea mai bună. Lucrarea asta stă mai mult în spaţiu, în aer, din punct de vedere optic, este foarte grea, are mai mult de 130 de tone. E o lucrare foarte înaltă. De la sol la vârful aripii are 31 de metri, pentru că lucrarea stă pe o movilă de şapte metri şi se adaugă şi aceşti metri la înălţimea obiectului. A fost şi destul de uitată de unii, pentru că denumirea lucrării – monumentul dedicat celor chinuiţi prin puşcării, luptătorilor anticomunişti – a supărat foarte multă lume. De ce aşa târziu? Târziu, pentru că e o lucrare foarte complicată. Şi sunt unii care nu au scăpat încă de frică. Tremură şi acum… Unii s-au dat de pământ cu toate formele anatomice când au auzit că aşa se cheamă lucrarea şi au băgat beţe în roate, ca să nu se facă. Alţii au îmbrăţişat-o.

Rep.: De ce credeţi că s-a întâmplat acest lucru?

M. B.: În sculptură nu contează tema, tema este un pretext. Ca în jazz. (Se spune, n.r.) ce piesă superbă din “Simfonia a IX-a”! Doar îţi aminteşte o bucăţică, aia e tema, şi creatorul a construit un lucru extraordinar. Dar simţi că de acolo a plecat. Asta este o temă. Obiectul (“Aripi”, n.r.) este spectaculos. Din observaţiile mele, de la cei mai simpli oameni până la oamenii cu experienţă şi cu studii în domeniu îl apreciază, l-au agreat de la bun început şi îl aşteaptă. Nu contează că, vezi Doamne, o să speriem comuniştii care mai trăiesc că s-a ridicat un monument în locul lui Lenin. O să aibă vise plăcute mai departe, îşi văd de treabă, îşi lustruiesc insignele şi pe pernuţa aia când o să se ducă să tragă trei focuri de armă, unde se duc ei… o să fie cu steaua aia a Republicii Socialiste în piept sau pe coşciug acolo. Foarte frumos, trebuie să îi respectăm şi pe ăia, că şi ăia fac parte din istoria acestei ţări. Dar trebuie să ne lase să mergem înainte, să nu ne pună beţe în roate, că vin generaţii noi, care au alte gânduri. Sunt etape în creaţie, alte lucruri evoluează. Eu am fost profesor la Universitate (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, n.r.) şi am avut câteva serii de studenţi, nu era uşor să comunici, pentru că trebuia să îi înţelegi, să te apropii de ei, pentru că ei veneau cu lucruri total noi. Nu puteam să îi ţin în tipare să îi bat aşa ca fierarul pe nicovală. Nu se poate, lucrurile evoluează. Deci, aceşti domni care au pus beţe în roate la lucrare au început şi ei probabil să priceapă că au ţinut lucrarea pe loc.

Dar cea mai grea problemă în lucrarea asta a fost partea tehnică. Nu mai avem meseriaşi. De exemplu, maestrul Lucaci (Constantin Lucaci, n.r.) care a făcut lucrurile acelea minunate din inox. Nu mai ştie nimeni să-ţi facă dintre meşterii din ţara asta un racord de ăla volumetric şi cu atâta acurateţe. Asta era sculptura domnului Lucaci, care conturează personalitatea dumnealui. Dar a făcut-o cu meşteri care existau, puteau să facă. Acum, dacă ar mai trăi domnul Lucaci, nu ar mai avea cu cine să meargă mai departe. S-au dus în lume ca potârnichile, în altă parte e mai bine. Este complicat. Şi atunci a mers greu lucrarea asta (“Aripi”, n.r.), dar am înaintat şi acum ne aflăm spre sfârşit. Cam în două luni sperăm să o vedem înălţată. Mi-arunc telefonul în primul canal şi mă duc undeva, mă ascund în munţi. Pot să supravieţuiesc, că am trăit la ţară. Şi stau aşa până îmi uit de toate greutăţile prin care am trecut cu lucrarea asta. Pentru că nu mi-a fost uşor şi nu îmi e uşor nici de acum. Am griji.

Rep.: De ce aveţi griji?

M. B.: Nu îl car eu, dar trebuie să vină de la Ploieşti (de la SC Electromecanica Ploieşti SA, unde este realizat monumentul, n.r.). Trebuie să se demonteze nu ştiu câte pasarele. Se opreşte traficul. Eu încă nu l-am văzut în picioare. Aştept acum un 3D, o firmă care să îmi arate virtual cum arată. Macheta e de trei metri. De la macheta de trei metri de lemn, cu suprafeţe calde, lucrarea s-a transformat într-un obiect mare, puternic, cu suprafeţele plane. Este alt material, este rece, este un material mai sever decât lemnul şi am emoţii foarte mari să o văd.

Rep.: Din ce material este lucrarea?

M. B.: Din oţel inoxidabil, pentru că va sta mulţi ani unde va fi instalată. A fost un concurs, au fost oferte – asta nu este treaba mea – şi a câştigat o firmă din Germania, de la care au cumpărat cei de la Ploieşti inoxul. De la Ploieşti până la Târgovişte sunt şapte kilometri, iar la Târgovişte este o fabrică de inox, dar este inox care oxidează şi, dacă faci o lucrare de artă, asta este problema. Ne era mult mai uşor să îl luăm de la Târgovişte, dar nu e un material pentru durată, să reziste.

Rep.: Dar cum aţi ajuns să realizaţi acest monument?

M. B.: Face parte dintr-un ciclu de lucrări ale mele această temă. Este o temă. Am avut mai multe teme (de-a lungul carierei, n.r.), între care “Ferestre”, “Cupole”, dar şi “Aripi”. Aveam lucrări. Şi Dumnezeu să-l ierte, Ticu Dumitrescu, care era preşedintele Deţinuţilor Politici (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, n.r.), dumnealui a declanşat proiectul ăsta. I-a plăcut tema asta. Un om care… inginer, interferenţa dumnealui cu artele… Perioada în care trebuie să acumulezi în lumea asta, în loc să vezi lumea, să vezi artă, stai în puşcărie. Ce vezi acolo? Gratii şi oameni răi. El a vibrat la lucrarea asta. De ce? Lucrarea asta stă pe o movilă. Acea movilă este, de fapt, un mormânt, simbolul unui mormânt. Gândiţi-vă la tumulii precreştini, care au fost tociţi de vânturi şi înălţimea lor este acum de circa şapte metri. Sunt şi în Dobrogea şi pe câmpia asta română, până spre Urali… M-au impresionat. Acolo sunt trupurile unor oameni, pentru că sufletele, precum aripile astea, se înalţă şi se duc în altă parte. Este o materie cosmică sufletul. Şi este simbolul ăsta al victoriei, pentru că acei oameni care au fost chinuiţi, prin munţi şi prin puşcării, totuşi ei au învins într-un fel. Sufletele lor s-au eliberat şi şi-au făcut treaba. Misiunea lor a fost minunată. Trupul a rămas în pământ.

Acolo (în lucrarea “Aripi”, n.r.) este vorba despre trup şi suflet, la urma urmei, ca simbol. Aripile stau pe un plan înclinat. Nicio lucrare nu o să o vedeţi pusă pe un plan la 45 de grade. Este, de fapt, un truc, pentru că fizic această lucrare stă pe un soclu oblic, care este înghiţit de acea movilă şi adevărata stuctură este gândită şi construită de domnul Kober (Helmuth Kober, n.r.) de la IPROLAM, un mare inginer de rezistenţă, care a calculat şi rezistenţa Stadionului “Lia Manoliu”, pe care am avut noroc că l-am întâlnit acum patru ani. Lucrarea asta a durat atât de mult şi pentru că n-am avut un Kober de la început şi l-am găsit abia acum patru ani. Şi, de când lucrăm cu IPROLAM, am evoluat imens.

Rep.: Se spune că, aşa ca o ironie a sorţii, va exista un spaţiu pietonal acoperit cu granitul roşu care a fost recuperat din soclul statuii lui Lenin.

M. B.: Nu e aşa. Această movilă e ca un muşuroi de cârtiţe. Muşuroiul, care are şapte metri, este acoperit cu gazon verde, care este tăiat cu acel plan de granit roşu, la 45 de grade. E o tăietură dureroasă aşa, roşie, care e din granitul lui Lenin. Şi de pe planul înclinat zvâcnesc aripile. Dar ele, optic, stau pe planul înclinat, dar în interiorul movilei este toată structura gândită de domnul Kober. Şi acum avem o firmă care montează, care a construit acest soclu, şi o firmă cu transportul. Eu urmăresc partea estetică a lucrării, dar problemele serioase care acum se pun sunt tehnice.

Rep.: Revenind la partea estetică. Cum va fi zborul aripilor, va fi al unei păsări rănite sau al uneia în deplinătatea forţei sale?

M. B.: Nu are nimic de pasăre rănită. Mulţi mă întreabă de ce trei aripi, de ce nu două, de ce nu patru. În primul rând, trei se compun extraordinar de frumos. Şi acum, dacă vrei să speculezi, să dai mister, deşi nu cred că e cazul, poţi să te gândeşti la treime.

Rep.: Ce impresie vă doriţi să stârnească publicului?

M. B.: Depinde de cel care priveşte o lucrare, în funcţie de formaţie, de pregătirea lui, de ce a văzut, ce n-a văzut. Sunt şi oameni extrem de simpli, care văd mai mult decât cei foarte documentaţi. Ce pot să spun? Lucrarea o să aibă un impact destul de puternic asupra oamenilor. Unii o să întrebe ce reprezintă. E întrebarea stupidă care se pune mereu şi la care un artist nu poate să răspundă, pentru că sculptorul, în primul rând, nu are un limbaj cum are literatura, nu are nicio legătură cu naraţia. Sculptura vorbeşte prin simboluri şi simbolurile epice. Dacă te uitai la ţărani, la toată arta populară, câtă simbolistică e acolo, începând de la încrustaţiile în lemn până la covoare şi aşa mai departe. Ştiu să citească simboluri. Dar sunt oameni care vor poveste, povestioară. Până şi poveştile copiilor, (Hans Christian, n.r.) Andersen şi ceilalţi, sunt construite ca un simbol.

Rep.: Va fi un monument unicat în ţară, prin dimensiuni, prin simbolistică?

M. B.: Nu ne luăm la întreceri prin dimensiuni. N-are importanţă dacă va fi mai mare sau mai mic ca altul, pentru că o sculptură monumentală nu se măsoară în metri. Pot fi lucrări la un metru care au mai multă monumentalitate decât unele de şapte metri. De ce e atât de mare în spaţiul ăla? Spaţiul este extrem de puternic. Golul ăla uriaş din faţa Casei Scânteii, cum era odată, încă e puternic. Lenin era mititel acolo, mic ca monumentalitate, soclul ăla puternic îl susţinea în spaţiu. S-au ridicat nişte clădiri din oţel şi sticlă, care sunt destul de puternice şi ele, şi această înălţime (a “Aripilor”, n.r.) au stabilit-o arhitecţii, pentru că zona aia a fost studiată de echipe de arhitecţi, de cei şapte arhitecţi pe ţară care fac parte dintr-o comise importantă, care dau verdictul şi ce să se facă în zona aia. Şi atunci monumentul fiind propus, în primul rând ideologic, că acolo a fost Lenin şi acolo să fie pus semnul ăsta (statuia “Aripi”, n.r.), şi în faţa acelei clădiri cu trecutul pe care-l ştim (Casa Presei Libere, n.r.), lucrarea ar fi fost zdrelită de spaţiul ăla şi atunci arhitecţii au propus înălţimea asta. Au vrut să aibă vreo 30 de metri numai aripile. Adică să înmulţim macheta mea din lemn, care are trei metri, cu zece. Dar nu avem cum să le aducem decât pe bucăţi de la Ploieşti. Şi aşa s-a înmulţit macheta cu opt. Lăţimea unei aripi are 9 metri şi jumătate, deci ambele benzi pe DN1 vor fi cu semne de circulaţie demontate, alţii în spate (în spatele transportului, n.r.) le vor monta. Nu e treaba mea, dar oricum emoţia mea există. O să fiu acolo să mă uit cum trece pe sub podul de cale ferată, pentru că nu poţi să demolezi chiar podul de cale ferată. Va trebui să o dea jos de pe trailer şi să fie dusă aripa pe sub pod pe nişte role, cu anumite maşinării puternice. Va fi greu, am emoţii foarte mari, pentru că e ca la naşterea unui copil. Chiar dacă-i vezi radiografiile, vrei să-l vezi, să-l auzi, să respire.

Rep.: Spuneaţi că, după ce vedeţi instalată această statuie, o să vă retrageţi în munţi. Ce reprezintă pentru cariera dumneavoastră realizarea acestui monument?

M. B.: Toate lucrările pe care le-am făcut au fost făcute cu aceeaşi emoţie pe care o am şi la lucrarea asta, nu este un lucru special. De exemplu, acum ar urma să fac Marele Monument al Unirii de la Alba Iulia, pentru că am câştigat concursul. Dar şi acolo sunt probleme, ca şi la monumentul ăsta. Dar, dacă se va face, nu poate să-l facă nimeni decât eu, pentru că am câştigat un concurs naţional foarte important, la care a participat toată sculptorimea – din păcate, majoritatea nu mai sunt. Au fost 29 de mari artişti în final la concursul ăla şi eu am câştigat, lucrarea mea, aşa a fost să fie. Dacă se va face, (lucrarea, n.r.) va fi din piatră. Şi acolo sunt unii care o susţin, alţii care spun “hai să dăm mână cu mână”; nişte pensionari militari care s-au declarat salvatorii eroilor neamului românesc, vor să-i proslăvească pe cei dispăruţi, pe unii vor să-i facă sfinţi ş.a.m.d. Şi aici ei vor naraţie, habar nu au ce înseamnă. Şi atunci ai probleme cu tot felul de oameni.

Rep.: Dar, din punct de vedere personal, “Aripile” au o semnificaţie totuşi aparte, având în vedere că tatăl dumneavoastră a fost deţinut politic timp de opt ani, la Aiud?

M. B.: Când am făcut lucrarea asta, nu m-am gândit la lucrul ăsta, dar faptul că una dintre lucrările mele, din ciclul ăsta de “Aripi”, va marca un loc pentru memoria celor chinuiţi şi dispăruţi… sigur că acolo îl simt şi pe tatăl meu şi pe mulţi cei din sat de la mine, pentru că majoritatea bărbaţilor din sat de la mine din Bucovina, mai ales pe cei gospodari, i-au trimis la puşcărie. Au venit unii care nu ştiau să dea cu sapa, dar pentru asta au şi trecut foarte uşor (pământurile, n.r.) la CAP, pentru că lucrau tractoarele. Ce tristeţe când s-au împărţit pământurile înapoi, au rămas de izbelişte, pentru că acea tradiţie minunată, dragostea pentru pământ a ţăranului, s-a pierdut, s-a rupt.

Rep.: Monumentul “Aripi” va fi un reper artistic al Bucureştiului, dar consideraţi că va fi şi împlinirea unei datorii faţă de cei care au plătit cu viaţa şi libertatea în timpul dictaturii comuniste?

M. B.: Va fi un însemn naţional, de fapt. Şi nu numai naţional, pentru că chinul ăsta al oamenilor de către comunişti s-a răspândit în multe ţări. Avem bulgarii, avem ungurii, jumate de Germanie, Polonie, cehoslovacii, Câmpia Rusă, prin Urali, popoarele alea minunate şi câţi alţii au stat slugi, o ştiu pe aia cu biciul, comunistă. Tinerii habar nu au. M-a întrebat fiica mea ce a fost atât de rău în comunism şi mi-a fost foarte greu să îi explic ca să priceapă într-adevăr. Începând cu sticla cu lapte, cum stăteam de cu seară cu sticla cu lapte să văd dacă bagă sau nu lapte dimineaţa, ca să am lapte să-i dau la copil. Ce să explici? (…) Plus libertatea de a vorbi. Doamne fereşte dacă scăpai o vorbă cu care supărai, te săltau imediat. Şi a fost foarte greu pentru populaţie. Va fi un semn nu numai al Bucureştiului. După mine, prin faptul că domnul Ticu Dumitrescu a ales simbolul ăsta al zborului, lucrarea va marca toată povestea asta tristă a unei generaţii, părinţii şi bunicii noştri care au fost chinuiţi, şi chiar copiii. Eu eram copil, am prins toată mizeria aia. (Inaugurarea monumentului, n.r.) este nu pot să îi spun o satisfacţie, este chiar o plăcere tristă. E ca un parastas, de fapt, nu ca o nuntă.

Rep.: Spuneaţi că aveţi speranţe ca în două luni să fie instalat monumentul “Aripi”.

M. B.: Începând de la domnul Oprescu (Sorin Oprescu, primarul Capitalei, n.r.), care este foarte pozitivizat faţă de lucrare, şi domnul Negrei (Traian Radu Negrei, directorul Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic din Primăria Municipiului Bucureşti, n.r.), iar despre domnul preşedinte Constantinescu (Emil Constantinescu, n.r.) nici nu mai vorbim, şi actualul şef al Deţinuţilor Politici, în locul lui Ticu Dumitrescu, Octav Bjoza, toţi sunt interesaţi şi toţi se luptă. Şi cei de la IPROLAM. Toţi fac mai mult decât au în contractul lor, adică au pus foarte mult suflet.

Rep.: Aţi făcut referire la domnul Negrei. Am vorbit cu dumnealui în luna iulie şi spunea că bugetul total pentru monument este de 9 milioane de lei, plus TVA, iar, pentru lucrările de amplasare, transport şi montare în Piaţa Presei Libere, bugetul este de 4,2 milioane de lei, cu TVA inclus. Unii oameni ar putea spune că este o sumă mare. Cum vedeţi dumneavoastră aceste lucruri? V-aţi îmbogăţit din monumentul rezistenţei anticomuniste?

M. B.: Asta nu e o treabă care aparţine esteticii lucrării. Nu se poate face o lucrare atât de mare, atât de importantă, cu atâţia oameni implicaţi şi timp fără investiţii serioase. Am înţeles că consilierii Primăriei Generale au aprobat un rest de calcul, deci se încheie. Apa trece, pietrele rămân, cum se spune. Şi va rămâne acest semn (monumentul, n.r.). Sper să fie emoţionant totuşi pentru cel care trece (pe lângă el, n.r.), după atâta muncă şi atâta dăruire, nu numai a mea – mulţi oameni s-au implicat sufleteşte în lucrarea asta – şi să reverbereze oamenii în faţa sa.

Rep.: Poate trăi un sculptor din sculptură în România, în anul 2015?

M. B.: Depinde ce consideri când spui sculptură. Sunt sculptori care fac mărţişoare, care fac lucrări pentru magazine, sunt magazine de artă, unii au propriile lor magazine, sunt ateliere structurate pentru un mare artist. Este cazul sticlarului şi marelui artist Ioan Nemţoi, cunoscut în multe ţări din lume. Are şi magazin la Viena. El câştigă din munca lui, din creaţia lui. Sunt alţii care sunt mai boemi, stau la terase. Unii trag, alţii nu. Ca să trăieşti din artă sigur că poţi să trăieşti, dar trebuie să munceşti foarte mult. Nu poţi să câştigi din sculptură permanent, că nu e pâine. Nu eşti brutar ca să îi fie foame omului zi de zi. Foamea asta de cultură vine mai rar şi pentru cultură nu prea sunt mulţi înfometaţi. Şi atunci ăştia care sunt ghiftuiţi se hrănesc cu bomboane şi cu acadele, fac câh la chestiile astea, spunând: “Băi, ce mult costă!”. Acadeaua aia dulce costă 1 leu şi de ce să dai 10 lei pe bolovanul ăla. Eu am fost şi profesor la Academie (Academia de Arte, n.r.), sunt acum pensionar. Am avut şansa să fac câteva lucrări, pentru că sunt artişti poate mult mai puternici decât mine în creaţie şi nu au avut şansa să facă lucrări mari. În Bucureşti, am Corneliu Coposu (monumentul lui Corneliu Coposu, n.r.), am Bolivarul (statuia lui Simon Bolivar, n.r.), am Cantacuzino (statuia lui Şerban Cantacuzino, n.r.) pe Dealul Patriarhiei, la care am lucrat trei ani, la faţa locului.

Rep.: Aveţi şi în străinătate?

M. B.: Da, am. În Atena sunt şi cetăţean de onoare. Din ciclul “Ferestrelor”, am (la Atena, n.r.) o fereastră din marmură mare, am muncit mult la ea (…)

Rep.: Cum vedeţi în prezent România şi în special Bucureştiul, din punct de vedere istoric şi artistic?

M. B.: Din punct de vedere istoric, istoria Bucureştiului are cei 500 de ani, dar cele de sub Bucureşti încă nu sunt scormonite şi scociorâte. În momentul în care s-au dărâmat, de exemplu, Arhivele Statului, de pe malul Dâmboviţei, unde era Biserica “Mihai Vodă”, pe care au dus-o pe role unde au dus-o, acolo, pe dealul ăla, este un sit neolitic puternic, niciun arheolog nu a săpat nimic. Mai departe, când au dărâmat biserica din curtea Palatului prezidenţial din Cotroceni – familia Cantacuzino e îngropată acolo -, s-a băgat buldozerul şi în morminte şi în fresce şi în tot. Istoria noastră nu că e veche, e foarte veche. Eu nu am nicio admiraţie pentru romani, chiar deloc, pentru că venirea lui Traian aici… ei nu au venit să îi înveţe pe cei care erau aici, că ei erau muţi şi nu aveau limbă. Herodot spune că cel mai vechi popor al lumii este poporul trac, după cel al inzilor. Tracii vorbeau latină. Că n-au rămas scrierile… Când au venit romanii aici, cei de aici aveau limba lor latină (…).

Rep.: În afară de “Aripi”, ce alte proiecte aveţi? Vorbeaţi despre monumentul Marii Uniri de la Alba Iulia.

M. B.: Nu pot să discut acum despre monumentul acesta. Nici nu aş vrea să pot să încep acum, pentru că vreau să văd această lucrare (“Aripi”, n.r.) terminată. Nu poţi să lucrezi la două pânze deodată, la două cărţi deodată sau, dacă te îndrăgosteşti, nu te îndrăgosteşti de două femei deodată. Pentru că intri într-o trăire atât de profundă când te apuci de o lucrare, începând de la materialele cu care lucrezi, locul, nu mai ai somn şi linişte. Umbli pe acoperiş ca motanii ăia iarna. Mai ales că (pentru monumentul Marii Uniri, n.r.) trebuie să trec Dunărea de sute de ori, pentru că piatra o voi aduce din Bulgaria, o piatră extraordinară din care am făcut şi statuia lui Cantacuzino de pe Dealul Patriarhiei.

Rep.: Spuneaţi, la un moment dat, că, la naştere, fiecare primeşte un har şi că e mai rău decât o crimă să nu-ţi asculţi harul. În acest moment al carierei, consideraţi că v-aţi ascultat harul, sculptura?

M. B.: Da. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că la naştere mi-a dat munca asta pe Pământ. Fiecare primeşte o muncă. Acel spermatozoid în care sunt toate condensate. Vă daţi seama cât de mic e, dacă într-un centimetru cub ţine milioane de bâzdâgănii de alea invizibile şi unul singur ajunge să… Şi echilibrul ăsta, că sunt mai multe fete decât mai mulţi băieţi. Majoritatea (oamenilor, n.r.) sunt cei care dau pâine, din când în când, apare şi câte o Maria Tănase. Dacă ne-ar face pe toţi cântăreţi, am muri cântând de foame. De mic am simţit lucrul ăsta, asta am făcut. A fost foarte greu, din cauza sistemului în care am trăit. Tatăl era în arest, mama murise, fraţii mei pe unde erau, eu eram cel mai mare. Nu-mi era uşor să supravieţuiesc prin şcolile alea. Nici nu ştia nimeni cât de greu îmi era. Aveam fân, pentru că fânaţul nu ni-l luase la colectiv, şi coseam iarba vara, făceam fân şi fânul îl vindeam în vacanţa de iarnă, ca să am şi eu bani de hăinuţe. Nu a fost uşor. Dar e mare păcat să nu-ţi asculţi porunca aia care ţi-a fost dată. E păcat, asta e chiar o crimă, omori o creaţie, care aparţine lumii. Nu e a ta, e a Divinităţii. La fel şi monumentul nostru. “Aripile” înseamnă viaţă, se desprind de acolo de unde vine energia cosmică. Mormântul e mormânt. Acolo e pământul. Ca şi în religia noastră. Din pământ vii, în pământ te duci. Dar nu e chiar aşa. E vorba numai de trup, sufletul nu vine din Pământ, sufletul vine de la Dumnezeu.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Născut în 1940, sculptorul Mihai Buculei este autorul unui mare număr de sculpturi monumentale, amplasate în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, dar şi pe dealurile taberelor naţionale şi internaţionale de creaţie. Cu lucrări în muzee de artă din Bucureşti, Botoşani, Suceava, Sofia, dar şi în colecţii particulare din Germania, sau în spaţii publice din Ungaria, Germania, Canada sau Atena, artistul este, voit sau nu, un om al cetăţii. Creaţia i-a fost dublată şi de vocaţia pedagogică, studenţii stându-i şi acum aproape în realizarea unor monumente, cum ar fi cel al lui Şerban Cantacuzino din Dealul Patriarhiei. Figuri istorice, metafore, gânduri materializate în piatră, bronz, lemn sau inox sunt mărturiile unui talent şi ale unei hărnicii rareori întrupate în acelaşi personaj. Povestitor redutabil, plin de vervă şi de umor, Mihai Buculei nu pregetă să recurgă la autoironie, prin care răzbat însă pasiunea creatorului pentru propria artă şi implicarea sensibilă în tot ce îl înconjoară.

 

– Când aţi ştiut că veţi fi artist?

– M-am născut la ţară, într-un sat din Bucovina, la nord de Suceava, Mihoveni. Era acolo o şcoală superbă, făcută de austrieci. Aveam un profesor cocoşat. După o boacănă mai serioasă, m-a pus, împreună cu un coleg, în genunchi, după tablă. Eram în clasa a doua. Am găsit o bucată de cretă pe jos şi am început să-l desenez, pe partea din spate a tablei, pe învăţător, călare pe un porc, cu cocoaşa foarte mare şi cu nuiaua în mână. Desenam de altfel tot timpul. Nu exista colţişor din caiete, din cărţi, din bancă pe care să nu exsite desenele mele. Colegul meu voia să şteargă, eu îmi apăram “opera”, până ce s-a răsturnat tabla, care s-a crăpat, dar s-a văzut şi desenul meu. A trebuit să “învăţăm numărătoarea la palmă”. Trebuia să numeri câte nuiele primeşti, fără să sari vreuna. Dacă greşeai, învăţătorul o lua de la capăt. A doua zi am fost chemat în cancelarie. Eram atât de mic încât ochii îmi erau la nivelul mesei. Acolo mi s-a cerut să scot tot ce aveam în trăistuţă. Erau mai multe persoane, pe care nu le cunoşteam. S-au uitat prin caietele mele şi un bărbat m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: “Măi, băiete, ce frumos desenezi tu, dar spune-i lui taică-tu să-ţi cumpere caiete de desen, culori şi nu mai desena pe caietele de şcoală şi pe cărţi. Şi, dac-o să fii cuminte, când o să fii mare o să mergi la Belle Arte. M-am dus acasă la tata, care, ca şi fraţii lui, făcuse gimnaziul, ceea ce la vremea aceea însemna ceva, şi l-am întrebat ce-s alea Belle Arte. Mirat de întrebare, mi-a spus că e o şcoală de pictori. De-atunci mi-a rămas în minte că o să mă fac pictor.

 “Eu sunt colecţionarul Moşescu”

– Şi sculptor?

– Când am dat examen la Şcoala de artă din Iaşi, aveam o problemă foarte dificilă. Nu înţelegeam ce înseamnă modelaj. Credeam că e o formă de aeromodele. La şcoala profesională, în Dornişoara, găsisem într-o revistă un model de planor. Mi-am cumpărat pergament şi ce mai trebuia şi am construit un planoraş. M-am dus cu el într-o carieră de piatră şi, spre fericirea mea, a zburat, s-a întors către mine, dar s-a agăţat şi s-a spart. Satisfacţia a rămas însă. Mă gândeam că dacă la examen îmi dă să fac asta, n-am probleme. L-am întrebat totuşi pe un coleg mai răsărit, Vişan, care a ajuns apoi poet, ce înseamnă exact cuvântul. “O să ne dea nişte fragmente dintr-un portret: nasuri, urechi, gură ochi, din gips, fiecare îşi alege unul dintre ele şi îl modelează în lut”, mi-a spus el. A! simplu, am zis eu. “Nu-i chiar aşa. Ai văzut la tine la ţară cuiburi de rândunică? Aşa trebuie să fie şi ce faci tu. Să nu cumva să stucheşti, să freci cu cârpa ca să arate ca o găoace de ou. Trebuie să rămână urma eboşoarului.” Altă dilemă: ce-i ăla eboşoar? “E ca un fel de cuţit.” A fost o lecţie fantastică. La examen mi-am ales o ureche. Era  mai spectaculoasă ca volumetrii, n-am uitat ce mi-a spus Vişan, am terminat repede, am pus pe ea numărul 20, pe care-l aveam eu la concurs, şi am plecat din sală. A ieşit profesorul Condurachi şi a întrebat “Cine e numărul 20?”. M-am speriat şi abia la a doua întrebare am fost în stare să spun “eu”, cu un glas pierit. “Cu cine te-ai pregătit”, m-a întrebat. N-am înţeles întrebarea şi am tăcut, dar am simţit că se scurge din mine toată energia, aşa cum, dacă spargi o damigeană de vin bun, bun, se duce tot în praf. “Tu, dacă o intri în şcoala asta, o să ajungi sculptor”, mi-a spus. Atunci s-a întors toată energia şi, din momentul acela, am devenit eu sculptor. Am uitat că trebuia să fiu pictor.

– Au mai fost momente care v-au “energizat”?

– O altă infuzie de energie mi-a venit de la Octavian Moşescu. Eram în anul II de facultate (1965-66) şi, când aveam chef, ciopleam. Aveam un şopron al meu, aduceam pietre din oraş, de la demolări. Era lângă şcoala de anatomie, a cărei clădire s-a demolat. Îl aveam profesor de anatomie pe marele profesor Ghiţescu. Când trebuia să înceapă cursul, asistentul deschidea geamul şi mă striga. “Buculei, gata! Ciopleşti mai târziu!” Într-o zi, când lucram, am simţit că a intrat cineva şi se uită la mine. M-am întors. Era un domn, nu prea înalt, plinuţ, care mi-a spus: “Măi, băiete, tu eşti talentat! Eu sunt colecţionarul Moşescu. Am la Râmnicu Sărat un muzeu şi vreau lucrările astea ale tale, dacă vrei să le vinzi. Asta vreau să mi-o pun la mormânt” – era un altorelief de mari dimensiuni, un fel de Mioriţă, cu elemente esenţiale care dădeau o cosmologie, două personaje în ax, unul având un fluier pe care mâinile se desenau foarte frumos. A doua era o mireasă dintr-o piatră de Măgura. “Cât vrei pe ele?” Nu ştiam cine este. M-a pus în încurcătură. I-am spus că este primul care vrea să-mi cumpere o lucrare şi că nu ştiu cât costă o sculptură. Dacă-i place, i le dau şi să decidă el cât costă. A venit a doua zi, cu o maşină, am încărcat pietrele şi mi-a dat 500 de lei. Erau foarte mulţi bani. Am stat toată vara la mare şi n-am izbutit să-i cheltuiesc. Mi-a spus şi el atunci: “Tu chiar o să ajungi sculptor!”. Eu ştiam că asta o să fac, doar studiam la secţia de sculptură. Dar faptul că mi-a spus-o a avut acelaşi efect ca şi afirmaţia lui Condurache de la Iaşi. În anii ‘70, când am terminat facultatea, Paul Vasilescu, asistent la vremea aceea al profesorului nostru, Boris Caragea, care era şi secretarul secţiei de sculptură pe ţară, m-a ales în prima echipă a Taberei de la Măgura. Acolo, în timp ce lucram la “Soldat”, prima mea lucrare de acolo (mai am încă două), s-a repetat cumva povestea. Am simţit că mă priveşte cineva şi era din nou domnul Moşescu, care, zâmbind, mi-a spus: “Ei, ţi-am spus eu c-o să ajungi sculptor?”. A contat imens pentru mine, mai ales când am aflat cine a fost Octavian Moşescu şi cât a contribuit el la istoria artei româneşti de la Balcic încoace.

“Altfel mângâi un nud de femeie, modelându-l în lut”

– Aţi preferat în cea mai mare parte a creaţiei dumneavoastră cioplitul, în piatră, în lemn. Când s-a făcut trecerea de la modelaj la “taille directe”?

– În liceul de la Iaşi aveam şi lecţii de cioplit. Mergeam, de exemplu, la Biserica “Trei Ierarhi”. Ne alegeam fiecare câte un element din sculptura exterioară şi, în atelierul de pietrărie, făceam frize, învăţând cu foarte multă rigoare tot ce ţinea de meşteşug. Peste meşteşug, dacă ai şi har, începe să se aprindă lumina.

– Aveţi preferinţă pentru vreun material?

– Toate materialele îmi vorbesc imens. Dar cea mai mare satisfacţie mi-o dau lutul şi cioplitul. Lutul îţi păstrează cel mai bine amprenta, urma degetelor. Ca la analfabetul care în loc de semnătură pune degetul, amprenta ta rămâne în lut şi se transformă apoi, prin ceară, în bronz. Este foarte impresionant să descoperi pe o lucrare foarte veche urma meşterului care a construit toate volumetriile. Modelajul cu degetul este mult mai sensibil. Altfel mângâi un nud de femeie modelându-l în lut, altfel îi sculptezi formele cu dalta. Desigur, şi dalta are o fineţe, dar diferită. Toate materialele îmi vorbesc şi întotdeauna în faţa unei pietre frumoase sau a unui lemn am o nelinişte: dacă le stric?

– Aţi stricat multe?

– Nu ştiu. Asta o să se vadă în timp. Dar nu ţin minte să fi aruncat o piatră pe care am lucrat-o, aşa cum arunci, de exemplu, un desen. Este şi motivul pentru care desenele de sculptor sunt rare. Pentru el, desenul este o căutare a formei, un mod de a-şi fixa gândul. Când desenez, nu caut frumuseţea desenului, ci notez prin el o idee. După ce ideea a fost prins viaţă în material, arunc desenul. E o prostie. Am un desen de la Constatin Popovici, de pe vremea când, student în anul VI, am lucrat la atelierul lui, la statuia poetului Bacovia, împreună cu Napoleon Tiron şi cu Mihai Mihai. Lucram în timpul studenţiei pentru bani, dar am învăţat o mulţime de lucruri de la acest mare sculptor care a fost Constantin Popovici. În desenul pentru “Bacovia”, poetul era meditativ, se plimba cu mâinile la spate, aplecat, era îngândurat. Într-o zi, după ce îşi vopsise ghipsul terminat de noi aruncând, ca de obicei, cu găleata de vopsea roşie şi albastră, s-a supărat şi l-a dărâmat cu toporul. Ne-a chemat să-l refacem, dar am refuzat. A realizat apoi sculptura care există acum împreună cu un actor şi cu un pictor, Ovejan, care nu mai există de mult. Din păcate, toţi trei beau foarte mult şi a ieşit acest Bacovia ţeapăn, cu gâtul într-o parte… Acel Bacovia meditativ era dumnezeiesc de frumos. Nu era meritul nostru, ci al lui Constantin Popovici. El nu mai există decât în acest desen salvat de mine, pentru că şi Popovici îşi arunca toate desenele.

– Există în creaţia dumneavoastră lucrări cu mare tensiune interioară, debordând de forţă, şi altele cu un elan ascensional, cu o supleţe a formei remarcabile. Sunt două feţe ale personalităţii sculptorului?

– Am avut mai multe cicluri de lucrări pe aceeaşi temă, cum au cei mai mulţi artişti. Gândiţi-vă la Apostu, cu “Taţii şi fii”, cu “Laponele”, cu “Fluturii”…O temă o continui până o epuizezi. La Buteni, de exemplu, am un deal întreg de “Ferestre”. Ele s-au născut din influenţa spaţiului bucovinean din care am venit, cu arhitectura lui gotică, în special ancadramentele de ferestre şi de uşi. Şi dintr-o altă amintire. În casa noastră ţărănească, ferestrele erau foarte mici. Când intra o rază de soare, ea părea materială, din cauza impurităţilor din aer. Copil fiind, încercam să merg pe calea aceea de lumină. Apoi, la biserică, găseam aceeaşi lumină ca acasă. Din aceste influenţe şi amintiri s-au născut “Ferestrele”, cu fanta de câţiva milimetri, prin care nu poţi trece decât spiritual, ca un pasaj între două lumi: una reală, în care vine lumina, şi alta, din care soseşte şi despre care, de fapt, nu ştii nimic. Ele sunt monumentale şi tensionate, pentru că a trebuit să ţin cont şi de material. Piatra în care le-am sculptat avea propria tensiune. Dacă intri prea mult în material, pierzi această tensiune, şi totul seamănă cu balon care se dezumflă, cu o mănuşă scoasă de pe mână şi aruncată. La “Aripi”, zborul nu poate fi masiv. Dacă te uiţi la o aripă de libelulă, vezi nervurile, transparenţa. Poţi construi eventual o aripă de granit, dar ea devine rigidă şi contrazice ideea. Apoi, intervine propria tensiune. Eu nu pot lucra decât dacă doresc s-o fac. Dacă n-am chef, mă opresc, îmi încarc bateriile şi nu intru în atelier decât atunci când mi-e dor de sculptură. Toate lucrările poartă amprenta acestei stări lăuntrice. Altfel, aş putea lucra la altcineva, ca şi cum aş tăia lemne cu joagărul. Cred că în momentul conceperii noastre, fiecare primeşte de la Dumnezeu un har: să iubească pământul, să zboare prin aer sau să fie pe ape toată viaţa lui, să scormonească pe dedesubt pământul…Sunt lucruri pe care nu le înveţi la şcoală. Cel mai mare păcat este să nu-ţi asculţi harul, dacă ai norocul să ţi-l ştii. Este mai grav decât o crimă.

“Sunt ca un animal împuşcat cu un anestezic”

– Ce simţiţi când terminaţi o lucrare?

– Că nu mai este a mea. Mă cuprinde o imensă oboseală. Tonusul din timpul lucrului dispare. Sunt ca un animal împuşcat cu un anestezic. Apare apoi nevoia de a mă gândi la alte lucruri, de a pleca în alte spaţii. Când mă reîntâlnesc cu ea după un timp, o privesc cu ochi critic, ca şi cum n-ar fi a mea.

– Şi, de obicei, vă place?

– Da. Sunt şi momente în care aş mai face ceva la ea, iar asta mă provoacă să fac alta mai bună. Am avut o experienţă interesantă. Am stat două luni la un simpozion de sculptură la Atena. Mergeam de două-trei ori pe săptămână pe Acropole, numai ca să privesc “Moscoforul” (Bărbatul cu viţelul pe umeri). Vezi la el urma uneltei, de la şpiţ la daltă. Şi mă întrebam, dacă aş fi realizat-o eu, ce-aş putea să-i mai fac. Este atât de echilibrată încât nu mai poţi interveni în niciun fel. Asta era marea minune a egiptenilor, a grecilor. Aveau timp, nu-i punea nimeni la normă, şi îşi descărcau în material întreaga forţă.

– Cât timp durează naşterea unei sculpturi?

– Dacă e vorba despre descărcarea ideii în lut, timpul poate fi foarte scurt. Sculptura “Corneliu Coposu” am făcut-o în trei zile. Voiam să o expun la Galeria Catacomba. O vedeam în ipsos. Un semn de cruce ca în cimitirele ardeleneşti. Trebuia să fie chipul lui (aşa cum există acum în bronz), apoi o pânză, cu desenele mele, ca o rememorare a suferinţelor prin care a trecut. Şi nu numai el, ci mulţi alţii. Şi tatăl meu a fost opt ani la Aiud (era cam “verde”, ca mulţi bucovineni). De ziua mea a venit Berea cu un cadou din partea Uniunii Artiştilor Plastici şi a dat cu ochii de lucrare. A plecat şi s-a întors în aceeaşi zi cu Ciumara, care era atunci ministru de Finanţe. Acesta mi-a cerut să fiu la atelier a doua zi pentru că va veni şi cu surorile lui Coposu. Mi-au explicat că vor să-l pună într-un spaţiu public. Le-am spus că nu este gândit pentru spaţiu public şi că nu m-am gândit să-l vând. El este montat acum şi n-am vrut să iau niciun ban. Avusesem norocul să-l cunosc pe Corneliu Coposu la Alba Iulia, unde am câştigat, de multă vreme, concursul pentru monumentul Marii Uniri, pe care nu ştiu dacă voi avea vreodată şansa să-l fac.

– Şi “Aripile” din Piaţa Presei Libere când va fi realizat?

– Acolo se înaintează. Am deja inoxul la Ploieşti şi, din fericire, lucrez cu un mare inginer de la IPROLAM, Kober, un specialist în rezistenţă. E nevoie de un studiu serios, pentru că acele aripi de 30 de metri, care vor fi supuse tensiunii vântului, care se pot încărca într-o noapte cu câteva tone de chiciură, trebuie foarte bine gândite pentru a sta în spaţiu. Este o lucrare foarte greu de realizat. E altceva decât cazul statuii lui Şerban Cantacuzino, pentru care mi-am dus bolovanul pe Dealul Patriarhiei. Are şapte metri înălţime şi îl cioplesc direct, fără machetă. Chiar dacă se cutremură pământul, va sta. Are sub o fundaţie de beton egală cu înălţimea sculpturii.

“Concursurile sunt rare şi mai mult de formă”

– În ce măsură existenţa unui sculptor depinde de comanda socială?

– Oricât ai vrea să te descurci cu vânzările către colecţionari, cu câte un portret comandat sau cu un serviciu, cum este cel de profesor la Academia de Arte, nu poţi ţine un echilibru cu costurile pe care le presupune sculptura. Comanda socială aduce mai mulţi bani, cu care, dacă-i chibzuieşti, îţi poţi permite să nu mai ai grija cheltuielilor mărunte ale vieţii cotidiene. Normal ar fi, când faci o lucrare importantă, cum ar fi de exemplu, “Simon Bolivar”, din faţa Televiziunii, comandat de Venezuela, să nu ai nicio problemă materială cel puţin 10 ani. Din păcate sunt prea puţine comenzi de acest fel. În perioada comunistă se organizau anual nu ştiu câte expoziţii, iar în ceea ce mă priveşte, toate sculpturile în piatră mi-au fost achiziţionate. Numai că atunci nu aveai ce să faci cu banii. Maşină era greu să-ţi cumperi pentru că trebuia să aştepţi, butelia de aragaz se dădea fruntaşilor în producţie cu recomandare de la sindicat, băuturi bune nu prea erau, berea venea la 1 Mai şi la 23 August. Îmi aduc aminte că am fost într-o excursie în Grecia, cu autocarul. Eram cu Bitzan, cu Şetran, cu Şerban Gabrea… Ne-am dus pe o terasă. Aveam 50 de dolari pe care-i scosesem pe ascuns din ţară. I-am schimbat şi i-am invitat în oraş. A venit ospătarul şi ne-a întrebat ce dorim. “Bere”, am răspuns eu. “De care?” “Bere”, am spus din nou. Chelnerul m-a dus la un frigider în care erau nu ştiu câte sorturi, în sticle şi în cutii de metal. Cu un aer superior, am pus şi eu degetul, la întâmplare, pe o marcă. Din fericire, era bună.

– Poate trăi un sculptor, în România, numai din creaţie?

– Din păcate, nu. Majoritatea sculptorilor pe care îi ştiu au şi o altă ocupaţie. Unii sunt profesori la Liceul de Arte sau la Academie, sculptorul Bolea, de exemplu, a ajuns călugăr. Atelierul, energia, sculele, materialul costă foarte mult, iar comenzi nu prea sunt. Concursurile care se organizează din când în când sunt mai mult de formă, pentru că lucrările nu se prea finalizează. Eu am avut noroc cu două comenzi foarte mari: “Aripi” şi “Şerban Cantacuzino”. Cred că dacă aţi pune întrebarea oricărui artist, şi nu numai din zona artelor vizuale, răspunsul ar fi acelaşi. Actorii au un mic salariu, dar munca lor este imensă. Am fost prieten cu Ovidiu Iuliu Moldovan. El muncea infernal pentru pregătirea unui rol. Mihai Cismaru, cel mai mare pictor al generaţiei mele, putea să nu lucreze un an de zile. Dar când intra în atelier, făcea în jumătate de zi o lucrare care te cutremura. Avea colecţionarii lui şi era printre puţinii care puteau să respire, pentru că i se cumpărau picturile în mod regulat, chiar dacă la preţuri mici. Sculptura se vinde însă mult mai greu. La preţurile din galerii, ar trebui să vinzi 15 piese ca să ai o vară liniştită. Noi nu avem cotă internaţională. Sunt artişti contemporani din străinătate care au avut şansa să se impună şi să “spargă” piaţa, cum ar fi Botero. Nu este cazul la noi.

– Există diferenţe între abordarea unei lucrări pe care aţi vrut neapărat s-o faceţi şi a uneia comandă socială?

Nu. Un exemplu sunt “Aripile”, care au fost alese de Ticu Dumitrescu ca semn pentru Monumentul deţinuţilor politici. El a vrut să existe în Bucureşti un monument important al luptei anticomuniste. Când le-am sculptat, nu m-am gândit la asta. Lucrarea a fost aleasă pentru că are o zvâcnire victorioasă, dublată de zbatere, de chin. E ca o pasăre rănită. Am multe “Aripi” care n-au avut nicio destinaţie atunci când le-am conceput. Nu m-am gândit la chinul păsării, ci numai la toate aripile frumoase din natură. Am realizat foarte multe în lemn. Am avut norocul să găsesc la Constanţa nişte vagoane de scânduri de mahon, din care am sculptat aripi. Aşa cum Apostu a găsit nişte cioate de nuc şi a făcut “Laponele”.

– Şi “Şerban Cantacuzino”?

– Aici e poveste destul de tristă. Sunt prieten cu Dinu Cantcuzino, dar am cunoscut-o întâi pe sora lui, care era arhitect. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, singurul preşedinte ca m-a invitat la Cotroceni, a venit la mine o doamnă, care văzuse “Corneliu Coposu”, şi mi-a spus că, în urma unui consiliu de familie, s-a hotărât ridicarea unui monument al lui Şerban Cantacuzino. Peste patru zile, când i-am telefonat pentru o discuţie, am aflat că fusese deja înmormântată. Mi-a răspuns Dinu Cantacuzino şi mi-a fost comandată statuia.

“A trecut pe-aici, odată, un român”

– Cam câte lucrări aţi realizat?

– Nu ştiu. Multe. Unele sunt în străinătate. Am o lucrare foarte frumoasă la Atena, o fereastră, intitulată “Protophos” (“Întâia lumină”), în marmură de Pentelic. A fost un simpozion internaţional, pe care l-am organizat împreună cu Dimitris Delianis, care era atunci Academie şi care a vorbit cu ministrul elen al Culturii, Melina Mercouri. În Germania se află mai multe, fie pe malul Elbei, fie la Beratzhausen, unde am o lucrare mare în piatră şi două bronzuri, un “Paracelsus” şi “Argula”, un descendent de grof care a pus bazele evanghelismului. Mi-a plăcut foarte mult ideea: un ortodox, plătit de un catolic, a făcut o sculptură pentru o biserică evanghelică. La Sárospatak, în Ungaria, este un simpozion în care în fiecare an este invitat un singur sculptor. Era acolo şi reşedinţa lui Horthy. Am comandat o piatră cât mai mare. Ei, neştiind ce înseamnă o piatră pentru sculptură, mi-au adus un bolovan uriaş, dar aruncat pe dealuri de milioane de ani, crăpat, cu muşchi uscat în el, care nu putea fi cioplit. Alta nu puteam obţine. Şi mi-a venit o idee. Este o zonă cu nămol. Am luat o scândurică plină de nămol, am călcat cu piciorul numărul 46 pe lut, şi am desenat în negativ pe piatră o labă de picior, cam de 1,60 metri. Am pus-o pe un plan înclinat ca să se scurgă apa de ploaie şi am lustruit în interior, ca şi cum ar fi călcat un uriaş. Din fericire aveam nişte scule foarte bune la mine. Era o piatră foarte încăpăţânată şi rea, dar se preta la lustruit. M-am gândit ce titlu să-i dau şi i-am zis “A trecut pe-aici, odată, un român”.

– Aveţi sculpturi şi în Canada.

– Da. Eu n-am fost niciodată acolo. Am însă amintiri foarte frumoase cu un canadian de origine română, sculptorul Nicăpetre. Aveam 25 de ani şi eram în clasa XII-a la Liceul de Artă din Bucureşti. Rămăsesem corijent la două materii. Am fost singurul din două clase paralele care a trebuit să dea bacalaureatul în toamnă. Aveam în curtea şcolii, care era atunci în clădirea din curtea Academiei de Artă, un bolovan de marmură şi ciopleam toată ziua, spre disperarea tuturor. Într-o zi a venit la mine un tip, s-a uitat şi mi-a spus: “Tu ciopleşti frumos, dar n-ai scule”. Era Nicăpetre, atunci student în anul V. A plecat în atelier şi s-a întors cu un mănunchi de unelte pe care mi le-a dăruit. Am şi acum şpiţuri, dălţi şi un ciocan de la el.

– Care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

– Nu pot identifica unul. Au fost multe, dar un moment fericit este foarte scurt. Totuşi, am avut 10 veri de fericire, stând singur, pe deal la Buteni, trăind într-o moară veche, fără curent electric, fără radio, numai cu un foxterier şi cu sculele manuale asemănătoare celor ale sculptorilor de acum 2.000 de ani.

– Şi cel mai nefericit?

– Când am fost dat afară, în clasa a X-a, din şcoala de la Iaşi, după arestarea tatălui meu. Mama murise cu două luni înainte. M-am dus la depoul din Iaşi şi le-am explicat că n-am bani să mă duc la Ministerul Învăţământului din Bucureşti. Mi-au aranjat cei de-acolo drumul cu locomotive. La minister mi s-a spus că nu pot rămâne în şcoală pentru că sunt fiu de reacţionar. Atunci m-am dus la Comitetul Central să vorbesc cu Gheorghiu-Dej. Mi s-a spus să fac un memoriu. Am refuzat, spunând că eu am citit în Constituţie că orice cetăţean are dreptul la învăţătură, că nu cer bursă, deşi n-am pe nimeni, dar vreau la şcoală. Am dormit 11 zile în Cişmigiu. N-aveam niciun ban. Beam apă pentru că mâncare nu puteam să-mi cumpăr. Mi-aduc aminte că nişte vrăbii mâncau o bucată de pâine, dar mi-a fost ruşine să mă duc să le-o iau. Probabil că am slăbit în aşa hal încât, într-o dimineaţă, m-a primit un secretar al lui Dej şi am reuşit să reintru în şcoală în anul următor. La Ministerul Învăţământului mi s-a făcut transferul la Bucureşti. Am dormit prin gară, prin Cişmigiu, până când m-am angajat la ceramistul Mogoş, care avea ateliere la Podul Băneasa. Lucram la el pe dormit.

– Ce proiecte aveţi?

– Este cea mai grea întrebare. Deosebirea dintre un scriitor sau un desenator şi un sculptor e foarte mare din acest punct de vedere. Am o mulţime de idei, pe care le notez, le schiţez, dar nu am unde şi cum să le fac. Proiectul cel mai important, pe care trebuie să-l finalizez, este monumentul de la Alba Iulia. Am câştigat un concurs naţional, la care s-au înscris 26 de sculptori, am luat banii pentru studiul de fezabilitate şi există la Ministerul Culturii toate aprobările. Dar trebuie finanţat. Am apoi “Îngerul balcanic”, pe care m-a provocat să-l fac Mircea Dinescu. M-am dus la Cetate, de unde am văzut fulgerele bombardamentelor de la Belgrad. Până atunci eram filo-american. Nu mai sunt. Au fost distruse biserici de secol XIV, minunatele fresce medievale sârbeşti. Şi, desigur, sunt “Aripile”.

Interviu realizat de Victoria Anghelescu pentru Cotidianul

Preluare: Ziaristi Online