Un remember despre nişte persoane din MAFIA ONG. (Vedeţi Câte sute de mii de euro au mai încasat Alina Mungiu şi alţi agenţi Soros dintr-un Fond de 25.542.635 euro cu ţintă România. DOCUMENT).  Din articolele lui MAKE aflăm cum şi-a adjudecat penalul Adrian Sârbu ONG-urile “independente” care se exprimă în numele presei şi jurnaliştilor din România. Astfel, dacă preşedinta Clubului Român de Presă, Indira Crăsnea, este redactor şef adjunct la Mediafax, directoarea-şefă de la Centrul pentru Jurnalism Independent, Ioana Avădani, este şi acţionar la Mediafax S.A., respectiv Mediafax Group S.A. – societate inculpată sub acuzaţia de spălare de bani! Culmea, cele două-trei persoane au înfiinţat “Coaliţia pentru o presă curată” (foto de la “lansare”). O Coaliţie curat-murdară! Sfatul nostru: să mănânce mai puţin… rahat. (V.R.)

BURSA 09.07.2015

O BARBĂ DE LA VICTOR PONTA

Apostazia dramaturgei Alina Mungiu-Pippidi

Victor Ponta n-a mai cerut azil politic la Istanbul, ci s-a întors la Bucureşti şontâc-şontâc, storcându-mi lacrimi de compasiune pentru faptul că i-a crescut barba precum lui Adrian Năstase, care şi-a schimbat “look”-ul, costumându-se în profet durduliu, deşi mai sunt trei luni până la Halloween.
Întrucât nu mai este transfug, ci premier, am urmat îndemnul, pe care Ponta l-a formulat pe Facebook, să citesc “ceva inteligent despre Grecia”, pentru că subiectul mă interesează şi pe mine şi pe cititorii ziarului BURSA.
Am deschis site-ul internet la adresa “româniacurată”, pe care Ponta a dat-o, unde am găsit textul Alinei Mungiu-Pippidi, intitulat “Grecia. Eşecul primei naţiuni ortodoxe şi ce înseamnă pentru noi”.
Din cele zece cuvinte ale titlului mi-a sărit în ochi acela de “ortodox”, care sună îndeajuns de sălbatic la Alina Mungiu-Pippidi, autoarea piesei de teatru “Evangheliştii”, caracterizată, prin anul 2005, drept “blasfemică” atât de Biserica Ortodoxă Română, cât şi de Biserica Romano-Catolică din Iaşi, şocând populaţia creştină în numele “dreptului la libera exprimare”, cum, atunci, s-a justificat dramaturga [n.n. – DEX din 1998 şi cel din 1939 dau şi forma feminină a substantivului “dramaturg”].
Astfel de istorie a raporturilor Alinei Mungiu cu religia şi bisericile a adăugat un punct de interes textului său, dublându-mi curiozitatea.
Am admirat cum doamna îşi transpune fluenţa verbală în text, dar am constatat că nu profită de momentul de cugetare pe care scrisul îl prilejuieşte, căci dincolo de eforturile istorice ale regelui Otto al Greciei (a domnit între 1832 şi 1862/1863) să-i disciplineze nemţeşte pe greci, Alina Mungiu-Pippidi mai prezintă o prejudecată, câteva neclarităţi, unele erori şi o apostazie.
De exemplu, este neclară prima frază din paragraful de încheiere a articolului:
“Cu Grecia s-a dus cel mai avansat proiect de convergenţă cu Occidentul al unei ţări ortodoxe.”
Din ce punct de vedere “avansat”: al apropierii de finalitate sau al calităţii sale progresit-umaniste?
Proiectul convergenţei Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă, cu a cărui responsabilitate s-a încărcat Papa Francisc, este mai puţin “avansat”?
De ce convergenţa unei ţări ortodoxe cu Occidentul şi nu convergenţa Occidentului cu o ţară ortodoxă?
De pildă, Vaticanul nu a dat niciodată semne că ar vrea să tragă ortodoxia spre sine, ci, dimpotrivă, că este dispus să parcurgă drumul înapoi, până la Niceea, locul unde a fost formulat iniţial “Crezul”, care astăzi desparte cele două Biserici.
Cum poţi înseria, neatent, două noţiuni din planuri diferite – “occidentul” (o metaforă pentru “ţările industrializate”, sau “dezvoltate” sau “avansate”), cu “o ţară ortodoxă” (care îi relevă credinţa)?
Opoziţia celor două noţiuni scoate la lumină prejudecata autoarei că ortodoxia este prezentă în “ţări înapoiate”, idee pe care ea nu simte nevoia să o argumenteze, deoarece o consideră de la sine înţeleasă.
Trecerea discursului de la noţiunea de “ortodox” la cea de “Occident”, însă, face necesară, pentru rigurozitate, o examinare a temeiurilor deosebirilor faţă de “catolic” (şi eventual “protestant”) – care nu este prezentă nici ca intenţie în text.
Examinarea ar fi fost necesară ca să aflăm de ce renunţă deliberat ortodoxia la avantajele tehnologice şi financiare.
În vederea cărui scop?
Poate exista un scop mai înalt decât acumularea de capital?
Chiar riscând dezastrul economic, recuperarea demnităţii unui popor îngenunchiat sub datorii poate fi un scop mai înalt?
Este vorba despre două etaje – planul credinţei şi planul organizării social-economice – unde Alina Mungiu, neatentă, compară, implicit, sporul în eficienţa economică şi socială a Occidentului (catolic şi protestant) faţă de “particularismul”, şi “economiile puternic informale” din ţările ortodoxe, neluând în seamă sacrificiul de sine izvorând din “datoria” mistică asumată de protestantism, pe care ortodoxia o respinge, menţinându-şi calea “indumnezeirii”.
Alina Mungiu probabil că ignoră falia dinlăuntrul Occidentului dintre ţările nordice, preponderent protestante, şi cele sudice, preponderent catolice – o separare marcată de dispreţul rigorii protestante faţă de lejeritatea fiscală catolică.
Domnia sa se întrebă, spre final, dacă societăţile aflate sub influenţa credinţei ortodoxe pot “emula cu succes societatea occidentală”, că adică dacă am putea fi competitivi “într-un proiect comun aşa de ambiţios cum e euro”.
Întrebarea nu este nici măcar catolică, ea ţine de spaţiul şi spiritualitatea protestante.
Alina Mungiu este româncă.
Nu ştiu dacă ţine de vreo credinţă, căci luându-mă după libertatea de exprimare din “Evangheliştii”, pare să fie, ca şi mine, atee.
Dar să iei o întrebare din spaţiul protestant şi să o pui unui public din spaţiul ortodox (unde trăieşti tu însuţi), este echivalentul unei apostazii.
Este, poate, ceea ce i s-a părut “inteligent” lui Victor Viorel Ponta.

*  NOTA REDACŢIEI
APOSTAZÍE ~i f. 1) Renunţare în public la o religie. 2) fig. Renunţare la convingerile de mai înainte; renegare a unei doctrine sau a unei concepţii. [G.-D. apostaziei] /< fr. apostasie, lat. apostasia. Sursa: NODEX (2002) |

VICTOR PONTA REFUZĂ SĂ RĂSPUNDĂ PRESEI EVAZIONISTE

O simfonie – Ioana Avădani

Ioana Avădani ia poziţie în apărarea jurnalismului contra premierului Victor Ponta şi nu se impiedică de amănuntul că, fiind director general al Centrului Pentru Jurnalism Independent (CJI), concomitent mai este şi acţionar al Mediafax S.A. (care, la rândul său, este acţionar al Mediafax Group S.A. – societate inculpată sub acuzaţia de spălare de bani).
“Să arătaţi un bon fiscal dacă vreţi să vă răspund la întrebări !”, a spus Ponta, luni, grupului de jurnalişti care l-au întâmpinat pe culoarele Parlamentului, afirmând că el răspunde doar celor care îşi plătesc taxele.
Ponta face grevă.
Ponta a intrat în silenzio stampa.

Declaraţia lui Victor Ponta, pe Facebook – 30 martie
Victor Ponta şi-a explicitat refuzul să răspundă ziariştilor, într-o postare pe Facebook:
“Doresc să lămuresc situaţia foarte clar şi să explic refuzul meu de azi de a răspunde la întrebarea unui anume jurnalist (şi chiar aş dori să aflu părerea celor care citesc această pagină de FB!).
Ocupând o funcţie publică, plătită din banii contribuabililor, este corect şi obligatoriu să răspund la întrebările (şi să particip la emisiunile) tuturor reporterilor şi jurnaliştilor reprezentând companiile de presă care plătesc corect taxe şi impozite – oricât de critice sunt acestea faţă de activitatea mea!
Ca şef al Guvernului însă, în contextul eforturilor de combatere a evaziunii fiscale, trebuie să dau un semnal clar de avertizare a celor care fac evaziune fiscală, nu plătesc nici măcar contribuţiile sociale ale salariaţilor (uneori nici salariile!) şi fac concurenţă neloială celor cinstiţi şi corecţi. Şi primul gest normal e să nu răspund în niciun fel întrebărilor acestora!
Dacă patronii şi managerii lor se hotăresc să intre în legalitate şi normalitate înseamnă că scopul a fost atins. Altfel nu aş face decât să încurajez asemenea atitudini (inclusiv atacurile la adresa ANAF din partea celor subiectivi, deoarece se află chiar ei în culpă).
Aştept cu interes opinia dvs. şi vă mulţumesc!”

Poziţia lui Victor Ponta este extrem de vulnerabilă, pentru că numeroşi apropiaţi de-ai săi – miniştri ai propriului Cabinet, membri PSD, dar şi cumnatul său – sunt cercetaţi pentru evaziune fiscală, prilejuind replica sarcastică a deputatului PNL Ovidiu Raeţchi, care, pe bună dreptate, a întrebat retoric: “Oare vorbeşte cu Iulian Herţanu, cumnatul său evazionist?”
Totodată, politicienii evită, în general să-şi urce presa în cap, pentru că, se ştie, nu există posibilitatea să câştige vreo astfel de bătălie.
Ca dovadă, Ioana Avădani şi ActiveWatch i-au sărit imediat în cap, caracterizând poziţia lui Ponta drept “un atac la adresa libertăţii presei”, ceea ce, în principiu, în calitatea mea de ziarist, mă unge pe suflet.
Repet, nu accept nici un atac la adresa libertăţii presei.
Doar că…
Ioana Avădani şi logica sunt chestiuni într-atât de diferite, încât tind să cred că Avădani este, de fapt, o simfonie, iar nu o persoană:
“Refuzând să răspundă întrebărilor unor ziarişti, invocând datoriile patronilor lor către stat, premierul nu îi sancţionează pe acei patroni, aşa cum afirmă, ci sancţionează publicul acelor canale. Adică [pe -n.n] cetăţenii care îi plătesc – aşa cum cu drept recunoaşte – salariul”, a afirmat Ioana Avădani.
Cum?!
Să vedem: premierul îşi primeşte salariul din banii cetăţenilor, colectaţi la buget; o parte dintre aceşti bani ar trebui să fie colectaţi şi de la companiile de presă, care îi strâng de la cetăţeni (de pildă, TVA); dar o parte din companiile de presă sunt evazioniste; asta înseamnă că nu varsă bani la buget.
Concluzie: premierul nu îşi primeşte salariul de la cetăţenii care constituie public al companiilor de presă evazioniste.
Alo, Avădani?!
Este o simfonie dodecafonică?
Dar Avădani continuă:
“Îi atinge, prin aceeaşi mişcare, şi pe jurnaliştii care se întorc în redacţie “fără subiect” şi riscă astfel amenzi sau alte sancţiuni”.
Dom’le, sunt de acord că printre noi, ziariştii, există şi tâmpiţi, dar îmi este greu să cred că există vreun şef din presă să-i sancţioneze pe ziariştii care au publicat că Ponta nu vrea să răspundă.
Iar dacă, totuşi, există, atunci Avădani ar trebui să spună că ăia sunt nişte tâmpiţi care n-au ce căuta în presă.
Dar, nu, Avădani îşi construieşte argument din această tâmpenie.
Şi continuă:
“Nu credem că este treaba premierului să ştie cine este cu taxele la zi şi cine nu, mai ales la un atare nivel de detaliu.”
Aici, deputatul PNL Ovidiu Raeţchi ar trebui să-i dea replica:
“Dar de Iulian Herţanu, cumnatul său evazionist, ar trebui să ştie?”
Uite, de-al dracu’, îi atrag atenţia Ioanei Avădani, că Victor Ponta, timp de o săptămână, între Vâlcov şi Teodorovici, a asigurat interimatul la Ministerul Finanţelor – este treaba lui să ştie cine este cu taxele la zi şi cine nu?
Mda.
Dar Avădani nu se linişteşte:
“În cazul în care premierul dispune de o listă cu datornici la stat din industria de mass-media, îl rugăm să o facă publică. Astfel poate află şi ziariştii, din surse autorizate, cine le plăteşte taxele şi cine nu şi pot acţiona în sensul apărării drepturilor lor salariale”.
Ha, ha, ha!
În primul rând că evaziunea fiscală nu se reduce la neplata taxelor aferente salariilor, astfel că pot exista evazionişti respectând obligaţiile legale la plata salariilor, deci ceea ce spui este un fel de “bau!” – o interjecţie fără cap şi coadă.
Şi în al doilea rând, stimată doamnă, l-ai văzut matale pe Cristian Tudor Popescu blamându-l pe Adrian Sârbu?
Aici avem de râs…
Păi, Cristian Tudor Popescu susţine că situaţia creată de Adrian Sârbu, la Mediafax, este normală!
Omul se străduieşte din răsputeri să-l scoată basma curată pe cel acuzat că a instigat la evaziune fiscală!
Preastimată doamnă Ioana Avădani, nu care cumva tot asta te străduieşti şi mătăluţă?!
Faptul că eşti acţionară la Mediafax nu te aşază în conflict de interese?
Draga mea simfonie, n-ar trebui să taci?!

POST SCRIPTUM
ActiveWatch se lipeşte de Ioana Avădani, cele două surse având, chiar, aserţiuni comune.
Dar ActiveWatch are şi contribuţii proprii:
“Misiunea presei de a informa publicul asupra chestiunilor de interes public este exercitată prin intermediul unor persoane care practică această meserie şi care se numesc jurnalişti. Rolul lor este esenţial într-o societate democratică, prin faptul că asigură dreptul la liberă şi corectă informare cetăţeanului/publicului şi atrag atenţia asupra abuzurilor, neregulilor, ilegalităţilor comise de zonele de putere din societate. Astfel, legământul jurnalistului este faţă de această misiune şi faţă de public, nu faţă de patronul său. Dizolvarea jurnalistului în ciorba (adeseori stricată) a patronului este tot mai utilizată de politicieni de toate culorile pentru a decredibiliza demersul jurnalistului prin asocierea acestuia cu interesele (adeseori corupte) ale patronului şi pentru a evita răspunsul la întrebări incomode.”
Da, politicienii corupti încearcă să decredibilizeze demersurile jurnalistice, asociindu-le corupţiei patronilor de presă.
Dar, pe de altă parte, demersurile jurnaliştilor sunt, în realitate, subordonate corupţiei patronilor lor, iar acest fapt nu poate fi corectat de lecţia teoretică ţinută de ActiveWatch.
Vreau să mai precizez că nu am mai auzit, până acum, de vreun “legământ al jurnalistului”.
Ştiu că există unul al medicilor, ştiu că există unul al militarilor, unul al parlamentarilor, al martorilor într-un proces, al miniştrilor.
Ziariştii nu fac nici un legământ.
Lucru care se şi vede.

Autor şi sursa: MAKE in BURSA via Ziaristi Online