Mărturisitorul Nicolae Purcărea: "Experimentul Piteşti a fost mai dur decât Holocaustul şi Gulagul". FOTO INEDITE - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Mărturisitorul Nicolae Purcărea: “Experimentul Piteşti a fost mai dur decât Holocaustul şi Gulagul”. FOTO INEDITE

Doctorul Teofil Mija si Nicolae Purcarea La Crucea de la Manastirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ridicată în memoria luptătorilor din Munţii Făgăraşului. Ultimul pelerinaj impreuna, 2009.

Doctorul Teofil Mija şi Nicolae Purcărea la Crucea de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ridicată în memoria luptătorilor din Munţii Făgăraşului. Ultimul pelerinaj împreună, 2009.

În cursul dimineţii de vineri, 25 septembrie 2015, mărturisitorul Nicolae Purcărea, fost deţinut politic timp de 20 de ani în temnițele comuniste, a plecat la Domnul, după o grea, îndelungată şi mântuitoare suferinţă. Publicăm In Memoriam un interviu răscolitor cu mărturisitorul Generaţiei de la ’22 însoţit de o serie de fotografii inedite. Priveghi, Duminica seară, ora 18.00, la Capela Bisericii Sfânta Treime din Scheii Braşovului. Înmormântarea va avea loc luni la ora 13.00. Iată interviul realizat pentru revista Isvod:

Fraţii de Cruce Teofil Mija şi Neculae Purcărea la Sambata

E scheian vechi badea Nae şi e cunoscut foarte de braşovenii adevăraţi. E verde precum bradul ce se-ndoaie, dar nu se frânge, după vorba prietenului său Ion Gavrilă Ogoranu. Am privilegiul de a mă fi născut în oraşul domniei sale de la poalele Tâmpei. Îl ştiam de demult din legendele cu haiduci şi legionari, însă dintr-un soi de sfială şi nevrednicie n-am îndrăznit să-l caut. Camarazii săi de suferinţă, unii încă în viaţă, mi l-au numit: un sfânt şi fratele nostru mai mare. Prieteni, elevi de-ai săi, intelectuali, preoţi, călugări, oameni din străinătate, vrăjmaşii săi chiar şi tot felul de gură cască se vântură într-un nesfârşit pelerinaj să vază şi să auză pe bădia Nae. 

Nicolae Purcarea şi nepoata sa, Zina Burloiu

Nicolae Purcărea şi nepoata sa, Zina Burloiu

Ceva mai târziu, s-a-ntâmplat să-l găsesc vorbind la o lansare de carte despre Noica. Era o carte scrisă „corect politic” şi „scurtată” rău în ceea ce priveşte adevărul ăla cu capul spart de pe uliţe. La finalul lansării cu o smerenie, rar întâlnită azi, a cerut cuvântul. Şi a vorbit. Rostirea sa ne-a dus la geneza faptelor, aşa cum ele au fost să fie. Cu blândeţe fermă a despicat văzduhul şi a dumirit pe cei cu urechile la ei. Autorul imberb şi sclifosit – pe numele lui Sorin Lavric – a tăcut mâlc în faţa baciului. Se lăsase o linişte grea. Apoi, şi-a cerut iertare pentru nedorita intervenţie şi a dat să plece. Sala grămadă s-a ridicat şi ea să-l îmbrăţişeze pe bădia lor uitând de carte, autor şi autografe. Strategic, tânărul „învăţător” de  la Bucureşti a explicat că nu a putut publica până la capăt tot ce a aflat despre subiect şi că, pe deasupra, şi-a făcut o sumedenie de duşmani. Bătrânul Purcărea i-a răspuns calm şi cu profundă afecţiune: ştiu, dar îţi mulţumesc şi pentru atât cât ai spus! Am încercat să vorbesc cu autorul şi politicos  m-a expediat spunându-mi că ştiu deja mai multe decât a putut divulga în cartea sa. 
Acela fost-a momentul când l-am abordat pe Badea Nae. Scârbit de cele văzute că vin de la tinerii-cufuriţi-eşalonul 3 m-am îndreptat cu sete să-l salut cu onor pe Bădia. Mă iertaţi, pentru întârziere, dar n-am luat o palmă pentru ceva nobil şi nici pentru Hristos! M-a privit îndelung cu un zâmbet melancolic ca apoi să ne pierdem pe uliţele Scheiului. Când am intrat în căscioara-i ţărănesc decorată am simţit pentru prima dată cum e să te întorci acasă. (Marius Iona)
 Nicolae Purcarea si Teofil Mija
„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”
La dl Purcarea acasa de Irina Morosanu

Acasa la meşter…

Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?
Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.
M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?
N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut. Am citit aici un articol al unui preot maghiar; a fost student şi a fost băgat la Piteşti, dar el maghiar fiind nu a făcut parte din problemele românilor. Nu a cunoscut Mişcarea Legionară. Şi scrie aşa de frumos, dom’le! Am admirat felul cum disecă, îmi face impresia că uneori chiar prea mult, aceasta problemă. Dar aşa a văzut-o el, e frumos…
M.I.: Care problemă?
N.P.: A Piteştiului, că a trecut prin Piteşti. Scrie foarte frumos, are foare mult discernământ, foarte multă logică în tot ceea ce spune. Interesant, foarte interesant, dar e bine ca acest lucru să fie dat şi în şcoli, să citească, să studieze, dar e prea… cum să zic, face parte din romanele astea S. F., că a fost o imaginaţie bolnavă tot ce ni s-a întâmplat acolo.
M.I.: Dar nu credeţi că din vina noastră nu e promovat Piteştiul?
N.P.: Dom’le, e o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimenia din ţară de la noi nu vrea să dezvălui această rezistenţă.
M.I.: Dar de unde ştiţi că poporul nostru tace? Care este argumentul că ar fi o atitudine conştientă? Poate că suntem indiferenţi.
N.P.: Pentru că este o direcţie nu ştiu de unde primită. Cine conduce ţara? Din umbră cine o conduce? Ştim noi lucru ăsta? Bănuim că e condusă de… noi zicem că-i condusă de Băsescu şi îl beştelim pe Băsescu toată ziua, dar dincolo, peste Băsescu, cine e, cine conduce? Mafia asta. Cine-i asta? Ştim noi cine-i asta? Bănuim, dar liniile directoare pe care le dă sunt foarte precise. Nu faci aia, nu faci aia. Te duci şi plângi la Holocaustul evreilor, vai ce plângi, ce lăcrimezi la Holocaustul evreilor, atât! Dar plângi tu vreodată citind despre Piteşti? Despre Piteşti ai plâns tu? Ai lăcrimat? Să vezi ce s-a întâmplat acolo? Vrei să dezvălui? Nu vrei. Ţii ascuns, vai, să nu afle, să nu se ştie. Parcă am ţine în braţe comunismul, ştii, aşa, cu mult drag. Îl ţinem pentru că de la Iliescu încoace, ce s-a făcut? S-a făcut ceva? Nu s-a făcut nimic. Şi toate, toate care vin, că-i Iliescu, că-i Băsescu sau cine o fi, toate purced de la acelaşi trunchi: concepţia comunistă. Uite ăsta e efectul concepţiei comuniste, tot ce se întâmpă acum.
M.I.: Sunt unele voci care ar putea să spună că ne ocupăm de fenomenul ăsta, se scriu cărţi despre comunism, despre fenomenul Piteşti…
N.P.: Da, scriu, dar scriu într-un fel semi-oficial. Pentru că, vorba aia, noi le scriem, noi le citim. Dar nu sunt date în şcoli şi nu sunt studiate în facultăţi. Să se studieze fenomenul. S-a studiat într-o facultate acest fenomen? Nu s-a studiat.
M.I.: Sunt, totuşi, studenţi la filosofie care pe fenomenul Piteşti îşi fac masterate, doctorate…
N.P.: Îşi fac… Îşi fac din ce? Din citite? Sunt aşa de puţini cei care vin să se intereseze! Alin Mureşan a scris o carte ca teză de licenţă. Iartă-mă, dar după povestitele altuia, dar după povestitele altuia a scris şi Virgil Ierunca, a scris şi Goma după povestitele altora. Unii scriu mai pe lângă, alţii încearcă să se integreze într-un fel, dar nu se pot integra.
M.I.: Cum este Paul Goma?
N.P: Este fecund, dar îl întreb pe Paul Goma care nu a trecut pe acolo, când zice „Patimile după Piteşti”, zice că autorului i se refugia gândul şi evada din închisoare şi se gândea la iubita lui. Nu este adevărat, că nu mai aveai putere să faci aşa ceva. Nu puteai. Trebuia să stai cu capul plecat şi să gândeşti. Să gândeşti întâi la fiinţa ta şi cum te poţi apăra, să gândeşti după aia uneori ce minciună să mai spui, că unii de atâtea minciuni,    s-au încurcat în minciuni, fabulau şi au avut iar de tras. Ce bătaie au mai mâncat!…Şi alţii săracii, care trebuiau să spună verzi şi uscate, să blameze, să desfigureze fiinţa umană. Asta-i partea proastă. Şi au reuşit să o desfigureze.

„Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul”

Parintele Gheorghe Calciu si Nicolae Purcarea

Părintele Gheorghe Calciu şi Nicolae Purcărea

M.I.: Al câtelea lot aţi fost la Piteşti? Pentru că dumneavostră când aţi ajuns, mai erau unii despre care dumneavoastră mi-aţi spus că erau reeducaţi.
N.P.: Erau, că eu am ajuns exact la un an după ce a început. Fenomenul a început la Sfântul Neculaie, adică a început prin octombrie, dar la Sfântul Neculaie a intrat un lot, în ’49. Eu am intrat la Sfântul Neculaie în ’50. La un an diferenţă de primul lot. Şi într-un an de zile nu a fost o cameră, au fost zeci de camere acolo. Pentru că s-a început la parter unde era şi camera 4 spital. Şi s-a început ş-acolo, dar s-a început în multe locuri. S-a început asupra a doi trei inşi sau asupra a unuia chiar.
M.I.: Dumneavoastră credeţi, din ce-aţi studiat despre Holocaust, că Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul?
N.P.: Da! Categoric!
M.I.: Şi prin ce a fost? Care-s argumentele?
N.P.: Dom’le, în Holocaust, de exemplu la Auschwitz, dacă te băga în camera de gazare mureai în două-trei secunde. La Piteşti însă a trebuit să înduri luni de zile, stăteai cu mortul lângă tine, stăteai cu chinul lângă tine şi ştiai că îţi vine rândul. Ori presiunea aceasta psihică era îngozitoare. Vedeai sângele ţâşnind din trupul unuia, dar ştiai că îţi vine şi ţie rândul. Şi asta pentru fiinţa omenească era îngrozitoare, era distrugătoare. Că şi asta contribuia la efectul căderii unuia sau a altuia. Şi mă gândesc acum… nu ştiu… cum am rezistat. Am rezistat. Unde am stat eu ascuns un an, asta m-au pisat la cap. Şi am rezistat şi n-am spus. Dacă spuneam, băgam nişte prieteni la puşcărie. Am suportat, i-am ignorat, dar mă întreb, în tot tumultul acela, în toată presiunea aceea, cum Dumnezeu am reuşit să păstrez într-un colţ al sufletului meu acest lucru, şi nu l-am spus. Au fost lucruri pe care nu le-am spus.
M.I.: Dar aţi spus unele lucruri?
N.P.: Sigur că am spus pentru că ştiau prea mulţi. Adică asta a fost tactica. Se vorbeşte despre etapele Piteştiului, demascarea inter-exterioară, demascare interioară şi autodemascare. Dar trebuie să vorbim şi de prima etapă pe care o ignoră toţi şi care a fost determinantă, adică despre faptul că am fost adunaţi toţi într-o cameră şi aşa ne-a lăsat luni de zile, ne-a lăsat să ne desfăşuram cu toate ale noastre pentru cunoaştere şi pentru autodemascarea care a venit după aceea. Asta a fost îngrozitor, acest capitol îl ignoră mulţi. Şi eu zic că nu e bine să-l ignorăm.
M.I.: Cât a durat „starea de calm”?
N.P.: Din august până la Sfântul Neculaie. Câteva luni bune în care ai avut timp să te poţi lega sufleteşte de unul şi altul…
M.I.: Şi apoi cât aţi stat sub teroare?
N.P.: Păi, am stat toată etapa, şase-şapte luni. Şi totuşi am fost printre privilegiaţii sorţii, pentru că după perioada asta de instruire trebuia să dovedeşti că nu mai eşti acela, că te-ai schimbat, că eşti altul şi te trecea în altă cameră. Te trecea fie ca bandit, fie ca eventual, viitor călău. Şi atunci perioada asta a trecut peste mine foarte uşor pentru că am plecat la Canal în loc să trec în altă cameră. Dar eu sunt sigur că iar o luam de la început. Pentru că dacă mă punea să bat, eu nu băteam. Chiar mi s-a întâmplat, plantonul meu pe care l-am avut şi care m-a chinuit aşa în felul lui a căzut şi el. L-a prins cu ceva si a căzut. Şi zice Mărtinuş care era şeful camerei noastre: acum bate-l şi tu! Zic: nu-l bat, că eu nu pot să-l bat. Cum i-a scăpat lui Mărtinuş momentul să-mi aplice o pedeapsă că nu pot să-l bat? Sincer, nu ştiu să-ţi spun… Asta era echivalent că tot bandit am rămas. Nu m-a bătut, am scăpat aşa… eram eu prea epavă şi prea chinuit de m-a lăsat în pace, tind să cred… d-aia mi-a fost foarte uşor, iar apoi am plecat de la Piteşti la Canal. Gata, am uitat tot. A fost o anchetă, am uitat. Ne-am revenit. M-am scuturat şi mi-am revenit. Toate loviturile nu şi-au făcut efectul de a-mi destrăma sufletul, de a mă mutila.

„Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult”

Dr Teofil Mija, Nicolae Purcărea, sora noastră, regretata jurnalistă Maria Petraşcu şi Florin Palas, sub nucul de la Sâmbăta

Dr Teofil Mija, Nicolae Purcărea, sora noastră, regretata jurnalistă Maria Petraşcu şi Florin Palas, sub nucul de la Sâmbăta

M.I.: Totuşi, vi s-ar putea spune aşa: ce vreţi? Sunt două tipuri de lumi în această tortură instrumentată, este lumea orientală, aia de la ruşi venită, unde-s tătarii pe dedesupt şi lumea nemţească care a făcut Holocaustul. Nemţii lucrează cu alte scule, cu alte metode: gazare, chestii… Sunt mai practici, mai occidentali, pe când orientalii ăştia, mai ritualici, mai minuţioşi şi mai barbari în ultimă instanţă.
N.P: Nişte francezi au pus sub semnul întrebării: a existat sau nu a existat camera de gazare? Moartea evreilor şi-a comuniştilor în mare parte s-a datorat bombardamentului american. Americanii au venit după 23 august şi au bombardat lagărul şi au bombardat tocmai latura unde erau comuniştii şi evreii şi acolo au murit majoritatea. Şi de-ai noştri au murit. A rămas încă un mister: cum au murit? Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult, deci a fost cu mult mai greu, detenţia a fost mult mai sfâşietoare.
M.I.: Şi totuşi, domnule Purcărea, nu vă crede nimeni. Cei care aud cred că dumneavoastră încercaţi să vă victimizaţi şi spuneţi că a fost mai greu decât în Siberia, mai greu decât la Auschwitz, mai greu decât nu ştiu pe unde. Se zice că e o chesite românească, că noi încercăm să ne plângem de milă.
N.P.: Da, fiecare face lucrul ăsta într-un mod sau altul. Dar eu le spun: nu încercaţi să fiţi ca mine că nu puteţi. Eu am crescut, m-am dezvoltat sub ideea asta, iar dumneavoastră dacă vreţi să mă atacaţi, întâi cunoaşteţi-mă şi după aceea veniţi şi mă atacaţi. Ca să discuţi cu antiteza, trebuie să cunoşti mai întâi teza.
M.I.: Păi, ei consideră că o cunosc.
N.P.: Nu o cunosc deloc.
M.I.: Ei zic că suferinţă a fost peste tot. Că sunt nuanţe, asta e altă discuţie, dar suferinţă a fost peste tot.
N.P.: A fost suferinţă peste tot, categoric. Pentru că dacă porneşti de la conceptul de ură de clasă înseamnă că trebuie să distrugi tot. Şi mai întâi Marx şi Engles, apoi Lenin spuneau: cum putem să triumfăm? Printr-o revoluţie. Şi revoluţia cum va fi? Cu violenţă. Asta a fost concepţia lor: prin violenţă. Şi dacă porneşi de la conceptul ăsta sigur că trebuie să distrugi tot. Să formezi o nouă clasă, o nouă concepţie, să razi, să razi tot…
M.I: Şi cum vă explicaţi faptul că aţi rezistat totuşi?
N.P.: Dumnezeu m-a ajutat. Altă explicaţie omenească, n-am. Nu pot să spun că am avut eu forţă fizică. N-am avut, vai de capul meu. Că eram un schelet ambulant. Dar am avut o forţă sufletească care m-a determinat să rezist. Şi această forţă este sâmburele de rezistenţă pe care mi l-a dat Dumnezeu.
M.I.: Când aţi fost luaţi de la Piteşti şi duşi la Canal vi s-au spus „Slăbănogii din Capernaum”.
N.P.: Da, aşa eram de slabi. Toţi care veneam de la Piteşti eram slabi, eram epave. Pentru că era mâncarea proastă si era frig, şi mai ales era teroarea, frica în care trăiam şi care ne consuma enorm. Că dacă ai ceva pe suflet, vezi că nu te lasă să dormi, nici nu poţi înghiţi mâncarea. Şi ce am înghiţit noi, numai mâncare nu era…

„Se zice că femeia e sexul slab. Nu-i sexul slab, ea-i sexul puternic. Au rezistat mai bine decât noi”

Nicolae Purcarea, Dna Aspazia Otel Petrescu si Crina Palas

Nicolae Purcărea, Dna Aspazia Oţel Petrescu şi Crina Palas

M.I.: Ştiu că aţi trecut prin toate puşcăriile, lagărele etc. Dacă Piteştiul a fost cel mai greu, care a fost „spaţiul” cel mai suportabil?
N.P.: A fost D. O.-ul. În D. O. (Domiciliu Obligatoriu) am dus-o nemaipomenit. În Bărăgan. Trăiam o comuniune sufletească nemaipomenită. Eram liberi, aveam soare, cu toate că era mizer si acolo, vai de capul nostru. Dar ne simţeam bine, ne simţeam liberi, ne simţeam oameni.
M.I.: Eraţi cu soţia?
N.P.: Păi, acolo m-am căsătorit după aceea. După un an de zile.
M.I.: Şi cât aţi mai stat acolo?
N.P.: Încă un an.
M.I.: Şi după aceea?
N.P.: Ne-au luat în lagăr. Iar am început-o din nou, altă etapă. Am luat-o din nou cu bătăi cu munci. Aveam un kilometru, de nici nu vedeam unde e capătul la prăşit.
M.I.: Dar la Piteşti erau femei?
N.P.: Nu.
M.I.: De ce?
N.P.: Pentru femei era închisoare specială. Măcar atât au făcut şi ei: nu au amestecat.
M.I.: Dar se vorbeşte că unele femei au suferit torturi mari, schinjuiri, violuri abominabile. Cred că pentru femei a fost mai dur.
N.P.: A fost. E regretabil pentru că femeia are sensibilităţile ei. Ei, şi cum se zice, femeia e sexul slab. Nu-i sexul slab, ea-i sexul puternic. Au rezistat mai bine decât noi. Citeşte cartea Aspaziei Oţel Petrescu „Strigat-am către tine, Doamne”. Citeşte si vezi cum au reuşit să se strângă femeile şi cum s-au îngrijit. La noi când îţi era viaţa mai grea, atunci te lovea. Asta au şi speculat, au speculat toate slăbiciunile omeneşti. Mulţi fac teorii: s-a căutat aşa sau aşa… nu s-a căutat decât un lucru: să divulgi tot ce nu ai spus la securitate. A fost anchetă poliţienească si după ea s-au brodat toate celelalte. Că ei nu vroiau să te reeduce, nu aveau nevoie de tine. A te reeduca înseamnă a te modela ca să fii bun societăţii, dar ei nu vroiau lucru ăsta. Ei au făcut asupra noastră o dresură de animal. Nu aveau nevoie de noi deşi spuneau că aveau nevoie, dar după ce treceai prin toată această dresură, deveneai alt om. Atunci sigur aveau nevoie de tine pentru că te imbeciliza, te robotiza, te depersonifica şi ascultai de vorba şefului.
M.I.: Vreau să vă întreb…, agresări sexuale asupra bărbaţilor au fost?
N.P.: Nu. La noi nu.
M.I.: N-aţi auzit. Adică cel puţin, în sensul acesta, o „morală” comunistă, faţă de puşcăria americană, unde se ştie că există o complicitate între gardieni şi deţinuţi, aici nu a fost, nu?
N.P.: Nu!
M.I.: Am înţeles…
N.P.: Măcar lucru ăsta s-a respectat.
M.I.: Vreau să vă întreb, soţia dumneavoastră, dacă nu sunt indiscret, s-a plâns de suferinţe sau tăcea?
N.P.: Tăcea mai mult.
M.I: Dar aţi întrebat-o?
N.P. (vocea îi scade şi lăcrimează discret): Am întrebat-o dom’le, da’ acum îmi pun de multe ori întrebarea de ce nu am întrebat aia, de ce nu mi-a spus aialaltă…

Interviu realizat de Marius Iona pentru revista Isvod via România, Uneşte-te!

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Florin Palas, Oana Stănciulescu, Irina Moroşanu, Zina BurloiuNicolae Purcarea de Oana Stanciulescu

Linguri de Zina Burloiu

Lingurita de Nicolae Purcarea de Irina Morosanu

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Pingback: Ca o lacrimă de lemn s-a-ncrustat o stea. Meşterul Nicolae Purcărea, ultimul drum pe pământ. INTERVIU In Memoriam: “Piteştiul a fost mai dur ca Holocaustul” | Victor Roncea Blog

  2. Anonim

    Pitesti, la Buchenwald se murea mai usor. Este titlul unei carti aparute la inceputul anilor ’90. Am uitat numele autorului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.