EXCLUSIV: „GENERALUL IULIAN VLAD EROU SAU TRĂDĂTOR?”. Generalul Aurel Rogojan: "Trădarea Securităţii" sau „Trădarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989”? - Ziaristi OnlineZiaristi Online

EXCLUSIV: „GENERALUL IULIAN VLAD EROU SAU TRĂDĂTOR?”. Generalul Aurel Rogojan: “Trădarea Securităţii” sau „Trădarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989”?

Gen-Aurel-Rogojan-Gen-Iulian-Vlad-Ziaristi-Online-Facultatea-de-Istorie-Universitatea-din-Oradea-Oct-2011

“Dacă generalul Iulian Vlad este acum declarat de cineva ca trădător, asta se întâmplă, în mod negreșit, pentru că sunt tot mai mulți și mai bine auziți cei care nu ezită să se situeze în antiteză.”

„GENERALUL IULIAN VLAD EROU SAU TRĂDĂTOR?”

(Note de lectură)

Am fost alertat, în ultimele săptămâni, în legătură cu apariţia unei cărţi semnate de Corvin Lupu şi intitulate „Trădarea Securităţii în decembrie 1989” , oferită cititorilor de Editura Elion, Bucureşti, 2015.

Cunoscând tangenţial o parte a scrierilor semnate de Corvin Lupu, cunoscând mult mai bine editorul, dacă este adevărat ce se spune, că, în realitate nu ar fi Giulia Perez, menționată în caseta tehnică, ci Cristian Troncotă, fostul meu asistent la Catedra de Teorie Generală a Activităţii Secrete de Informaţii, în perioada de constituire a Institutului Superior de Informaţii (1992 – 1996), actualmente Academia Naţională de Informaţii, nu am fost tentat să dau curs semnalelor primite şi nici nu m-am grăbit să cumpăr cartea.

În cele din urmă, am primit un telefon de la profesorul Viorel Roman, consilier academic al Universităţii din Bremen, care îmi urmăreşte publicistica şi cu care am o corespondenţă sporadică. Domnia Sa a ţinut să mă felicite „pentru numărul mare de citări consistente din opera lui Aurel I. Rogojan în cartea lui Corvin Lupu, care pe mine mai califică „important memorialist”, în timp ce generalul Iulian Vlad, conducerea Departamentului Securităţii Statului, generali şi înalţi ofiţeri, iar după titlul cărţii şi Securitatea, în ansamblul ei , sunt trecuţi la infamul index al puciştilor şi trădătorilor”.

„Măi, sa fie?!”, mi-am zis. Dacă supervizorul meu, „neamţul din Lovrin”, de sub generoasa pălărie a Bundes Nachrichten Dienst”, mă face atent că sunt luat în seamă, și încă pozitiv, acolo unde generalul Iulian Vlad este pus la indexul trădătorilor de ţară, musai că trebuie să văd „minunea”. Asta, mai cu seamă că la Berlin se ţine o socoteală şi din urmă a eroismelor noastre, care în traducere germană sunt trădări. De altfel, Viorel Roman este și primul publicist care a formulat întrebarea „Generalul Iulian Vlad erou sau trădător?” (Ziarul „Miorița”, U.S.A., 17 decembrie 2011), pe care am preluat-o ca titlu al notelor de lectură.

Pe Corvin Lupu l-am cunoscut personal în prezenţa domnului general Iulian Vlad, în urmă cu exact doi ani, când Domnia Sa l-a invitat la o lansare de carte a subsemnatului, la Râmnicu Vâlcea.

Domnul general Vlad mi-a spus, ulterior, că l-a cunoscut foarte bine şi-i poartă un deosebit respect tatălui lui Corvin Lupu, profesorul Nicolae Lupu, istoric, arheolog şi un veritabil om de cultură, cu realizări notabile în conservarea patrimoniului Muzelui National Brukental din Sibiu, al cărui director a fost un număr de ani. Cartea de vizită a unui părinte onorabil este şi un bun paşaport pentru fiu, mi-am zis.

Editorul cărţii este relevant, în cazul dat, din mai multe considerente. Cartea ar fi fost refuzată de alte edituri. Editorul Cristian Troncotă a avut (mai are?!) o normă didactică la catedra profesorului Corvin Lupu de la Departamentul de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Studii de Securitate al Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, iar, compensatoriu, Corvin Lupu a avut, până la recenta excludere, un loc în Consiliul ştiinţific al Revistei „Vitralii” a Asociaţiei Veteranilor din Serviciile de Informaţii ale României. Un „corvino-troncotism” de conjunctură, un alt fel de cumetrie pe un domeniu, de alminteri periculos, în care şcoala rolleriană ne-a dat o istorie plină de falsificări şi îmbibată de spiritul antinaţional?!

Dar, cea mai mare relevanţă a editorului o pot constata doar cititorii avizaţi, care cunosc intim frazarea lui Cristian Troncotă, maniera sa originală de descifrare a informaţiei istorice din faptele materiale şi capacitatea, tot specifică, de înţelegere a contextului evenimentelor. Despre valoarea şi limitele informaţiei secrete în cercetarea istorică, în pofida listei de lucrări publicate, nu ne-a adus, încă, dovada că s-ar fi edificat la cele mai bune şcoli. Este adevărat, porţile acestor şcoli nu se deschid oricui şi nici uşor.

Am trecut în revistă cartea semnată de Corvin Lupu şi editată de Cristian Troncotă şi, după o lectură preliminară, mă voi rezuma a observa doar câteva dintre situaţiile de flagrant delict deontologic în materia documentării şi cercetării.

Ceea ce reține strident atenția și ar putea fi miza unui facil succes comercial al cărții este obstinația cu care autorul îl acuză de trădare pe generalul Iulian N. Vlad, care în decembrie 1989 îndeplinea funcția de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului.

Această obstinație îl plasează pe Corvin Lupu în antiteză cu realitatea cunoscută de cei pentru care generalul Vlad reprezintă sinteza valorilor opuse trădării. Dar, cum în istorie, eroismul și trădarea sunt fațetele uneia și aceleiași realități, diferența o face partea din care este privită realitatea.

Așadar, dacă generalul Iulian Vlad este acum declarat de cineva ca trădător, asta se întâmplă, în mod negreșit, pentru că sunt tot mai mulți și mai bine auziți cei care nu ezită să se situeze în antiteză.

Prima calificare în acest ultim sens, ce ne este cunoscută, a faptelor generalului Iulian Vlad, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, aparține unei mari personalități politice creștin-democrate din Italia, Francesco Maurizzio Cossiga (1928 – 2010), președintele Republicii Italia (3 iulie 1985- 28 aprilie 1992).

La începutul lunii ianuarie 1990, președintele Italiei l-a întrebat pe ambasadorul României la Roma:

„Ce și cum s-au întâmplat la Dumneavoastră în tară evenimentele care au condus la înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu?”

Ambasadorul: „ Populația nemulțumită s-a revoltat, ceea ce a facilitat schimbarea și în România”.

Președintele Francesco Cossiga: „Bine, bine, dar forțele de ordine ce au făcut ?”

Ambasadorul: „Nu au intervenit împotriva populației, ale cărei nemulțumiri erau cunoscute ca fiind generalizate, deci justificate”.

Președintele Cossiga: Dar cine a dat forțelor de securitate un astfel de ordin?!”

Ambasadorul: „ Chiar șeful Departamentului Securității Statului, ministrul secretar de stat, generalul Iulian Vlad.”

Președintele Cossiga: „Să-i ridicați o statuie!”

Corvin Lupu ar fi preferat să se tragă în popor?

În antiteză cu fostul președinte al Italiei, autorul „Trădării Securității (…)”, spune: „Cei care au trădat și nu au respectat legislația în vigoare,nereprimând revolta populară, au și ei scuzele lor. Cu câțiva ani în urmă, dl. Gl. Iulian Vlad îmi spunea „ce era să fac ?…să trag în popor ?” Eu cred că, în acest caz, cei care se află foarte aproape de vârful puterii, au sensibilități (…) din orice motive, au datoria să se retragă, să lase pe alții.” (Corvin Lupu, în „Trădarea securității în decembrie 1989”, Ed. Elion, București, 2015, pagina 33 )

Filologul istoric Corvin Lupu afirmă în paginile cărții pe care și-o asumă că „generalul Iulian Vad a trădat”, că a fost „pucist”, ori că a cunoscut și ascuns activitatea așa zișilor complotiști, vina capitală a generalului fiind aceea de a nu fi reprimat revolta populară și a-l menține pe Ceaușescu la putere.

După Corvin Lupu, generalii Milea, Nuță și Mihalea, au fost devotați lui Nicolae Ceaușescu și i-au executat ordinele , au acționat conform legilor și regulamentelor miitare, iar represiunea sângeroasă ar fi fost necesară pentru restabilirea ordinii.

În schimb, generalul Iulian Vlad, prin ordinul dat Securității, de a nu se împotrivi revoltei populare, a săvârșit în opinia lui Corvin Lupu, un act de trădare a României, fiindcă Ceaușescu simboliza România. Pâna la moment, afirmația cu privire la valoarea de simbol nu poate fi contrazisă.

Istoria ne spune și altceva. Un conducător care nu mai este acceptat de popor, nu-l mai reprezintă. Iar conducătorul care dă ordine criminale împotriva poporului, a devenit tiran. Șeful Securității era în măsură să știe cel mai bine care mai era valoarea de simbol național a lui Nicolae Ceușescu. Un general, șef al Securității Statului, cu răspunderi de membru al guvernului nu a fost promovat la acest nivel, pentru a fi un executant orb și lipsit de rațiune.

Apărarea tiranilor împotriva popoarelor nu este sinonimă trădării popoarelor? Ne învață istoria contrariul?

Nivelul de informare asupra realităților politice internaționale ale anilor 1985-1989, gradul de cultura politică si viziunea democratică ale acuzatorului generalului Iulian Vlad nu sunt, cumva, incompatibile cu travaliul de cercetător științific, pe care Corvin Lupu pretinde că și-a fundamentat opera ?!

În 1989, pâna la evenimentele din România, au căzut, precum popicele, toate regimurile politice conduse de dinozaurii pseudo- marxiști din Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia și Bulgaria. A urmat și cazul special a României, pentru care se rezervase dezmembrarea teritorială și adjudecarea de către vecini. Era marea lovitură finală, corolarul victorios al strategiei anticomuniste globale, pe care S.U.A. și-au asumat-o transparent, dar pentru a cărei realizare a recurs și la un registru nelimitat de tactici clandestine, făra economie de resurse.

Staff-urile din spatele marilor autori ai loviturii finale au mizat tocmai pe faptul că „ (…) fanatica Securitate, condusă de generalul Iulian Vlad, a cărui ascensiune meteorică nu poate fi în afara unei necondiționate loialități politice, va reprima sângeros revoltele planificate, România va deveni teatrul unui război civil, iar imperativul protecției populației va legitima intervenția forțelor armate (…)”

După cum crede și chiar și scrie Corvin Lupu, generalul Iulian Vlad este vinovat de perspicacitatea caracteristică contraspionului de elită, care a putut dezamorsa un război civil, preveni ocuparea și dezmembrarea tării sale, fără să-și scoata revolverul din toc, dacă din întâmplare l-ar fi avut asupra sa.

Deosebirea fundamentală dintre generalul Vasile Milea, ministrul forței armate și generalul Iulian Vlad, ministrul forței inteligente a fost evidențiată, atât de misiunile ce le-au revenit, cât și de maniera în care le-au îndeplinit.

Cercetare ştiinţifică sau colportaj de „radio-şanţ”?! Turiştii sovietici

„Trădarea Securităţii în decembrie 1989” Editura Elion, Bucureşti, 2015 pag. 6-7: ”În ultimul deceniu însă, Ceauşescu, neavând încredere în Securitate, nu mai transmitea la Securitate informaţii importante pe care le afla de la şefi de state şi/sau guverne cu care se întâlnea, adeseori fără translatori români”

O astfel de abordare exclude posibilitatea ca autorul, dar și editorul să poată fi considerați informați, serioși, competenți, credibili şi de bună credinţă.

Şefii de state nu schimbă între ei informaţii de securitate, în cadrul întâlnirilor prilejuite de vizitele de stat, care au loc la intervale de timp mari şi cu o agendă riguroasă, din timp negociată.

De asemenea, nicăieri în lume nu-i statornicită vreo practică a informării inverse, de la şeful de stat către serviciile speciale din subordine.

Nicolae Ceauşescu, în 24 de ani, nu a transmis vreo informaţie Securităţii. Securitatea putea primi, eventual, hotărâri ale Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. de aprobarea a înţelegerilor convenite în urma vizitelor şi sarcinile ce-i reveneau, dacă s-au stabilit măsuri de cooperare şi în domeniul serviciilor de securitate. Cel mai adesea, pe linia pregătirii personalului şi a dotării cu mijloace tehnice speciale.

In altă ordine de idei, Ceauşescu, ca şi oricare alt şef de stat, în trecut, ca şi în prezent, nu avea întâlniri cu omologii fără steno-translator personal. Afirmaţia lui Corvin Lupu este completamente, nu numai falsă, dar şi ignorantă, până şi în regulile elementare ale protocolului de stat.

Corvin Lupu, „Trădarea Securităţii în decembrie 1989” Editura Elion, Bucureşti, 2015 pag. 21-22: „(…) Armata şi Ministerul de Interne aveau cunoştinţă de mobilizarea la frontierele României a unor importante efective militare şi, după 9 decembrie 1989, aveau cunoştinţă de prezenţa în ţară a câtorva zeci de mii de agenţi şi luptători sovietici, unguri, iugoslavi şi alţii. La o zi după pătrunderea masivă de agenţi sovietici, în ţară au apărut primele manifeste care incitau la nesupunere civică. Toate acestea, îndreptăţeau Armata, Securitatea şi Miliţia să acţioneze pentru apărarea ţării.”

Direcţia de Informaţii a Armatei nu a semnalat vreo mobilizare a armatelor statelor vecine la frontiere, ci iminenţa unor acţiuni destabilizatoare, în care sens elemente provocatoare, pregătie în exterior, ar urma să acţioneze în Transilvania. Era subînţeles că pentru crearea condiţiilor ca şi în România să poată fi impuse schimbările convenite prin înţelegerile sovieto-americane, la care s-au asociat Marea Britanie, Franta, Germania şi Vaticanul. Informații de această natură au fost raportate de atașați militari.

Nu s-au identificat zeci de mii de agenţi şi luptători sovietici, ci s-a constatat prezența sau tranzitul a peste 70.000 de turişti sovietici, un număr dublu faţă de cel constatat în aceiaşi lună a anului anterior. Era un număr suficient, însă, pentru a se putea acoperi 2-3 divizii de cercetare diversiune. O simplă supoziţie, până la proba contrară. Proba contrară nu este niciodată „ante”, ci „postfactum”.

Concluziile definitive în legătură cu prezența și acțiunile forțelor speciale sovietice au fost formulate mult mai târziu, din reconstituirea și analiza retrospectivă a evenimentelor. Cel puțin, reconstituirea și analiza evenimentelor de la Sibiu, respectiv raportul înaintat de șeful Secției S.R.I., colonelul Ioan Rusan, a provocat o reacție de categorică respingere din partea consilierului prezidențial, generalul Vasile Ionel, care a rezoluționat că „Nu trebuie dată crezare dezinformărilor ofițerilor de securitate”.

Dacă, totuși, prin absurd, dl. Corvin Lupu era ministrul Apărării, sau al Internelor, ori al Securităţii ce ar fi făcut cu cei peste cei 70.000 de turişi dispersaţi în masa populaţiei autohtone, într-un continuu du-te-vino al intrărilor şi ieşirilor, care aparent nu desfăşurau vreo activitate ilegală şi aveau grijă să nu iasă în evidenţă ?!

Pentru un singur individ supravegheat continuu prin filaj erau necesare cel puţin două autoturisme cu 6-8 filori. Unitatea Specială de Filaj a D.S.S. avea un efectiv de 712 cadre militare şi 65 salariaţi civili. Un număr de cca. 200 se aflau în posturi de pază a misiunilor diplomatice. Ceea ce însemna că puteau fi cel mult vreo 400 de operatori de filaj în teren, care, repartizaţi pe ture de serviciu, pentru a nu pierde obiectivul 24 din 24 de ore , puteau să se ţină după cel mult 30-40 de suspecţi. Admiţând o suprasolicitare a efectivelor şi un filaj la vedere , de placare „om la om”, ceea ce atrăgea deconspirarea şi alte riscuri asupra filorilor, tot nu se puteau controla mai mult 100 de suspecţi. Dar, în situţia operativă dată, efectivele de filaj aveau deja maximum de încărcare cu legăturile autohtone ale serviciilor străine.

Este bine de ştiut că în in perioada 1980-1988, care au fost şi anii de maxim efort ai filajului, numărul acţiunilor de filaj (persoane obiectiv) a fost, potrivit cercetărilor Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, de 123.

Deci, în cee ce priveşte capacităţile fizice ale controlului şi apărării, Securitatea era dimensionată doar pentru câteva cazuri sau situaţii concomitente mai deosebite, în afara misiunilor permanente de protecţie antiteroristă, care nu puteau fi suspendate şi care, la rândul lor, solicitau filajul.

Numărul turişilor care puteau fi bănuiţi a fi în misiune depăşea cu de cca. 15 ori pe cel al ofiţerilor operativi ai structurilor centrale şi teritoriale.

Cei peste 70.000 de suspecţi nu au intrat în locuri şi nu au frecventat medii controlate cu surse umane sau tehnice ale Securităţii.

Formal, Ministerul de Interne, prin Direcţia Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, avea doar o reprezentare statistică, fără a exercita funcţiile unei poliţii a străinilor. Iar, în ceea ce priveşte cetăţenii statelor socialiste se renunţase la evidenţa nominală, cu excepţia persoanelor date în urmărire.

Formaţiunile de ordine publică ale Miliţiei s-au sesizat de o aglomeraţie suspectă de turişti sovietici prin locuri lipsite de interes turistic şi, probabil, că au raportat pe cale ierarhică. Asta ar fi însemnat ca la nivelul Inspectoratului General al Miliţiei să existe o evaluare statistică a aproximativei răspândiri teritoriale. Generalul Constantin Nuţă, şeful I.G.P., era adjunctul ministrului de interne , Tudor Postelnicu, care avea in coordonare, atât Trupele de Grăniceri, cât şi Direcţia Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, ceea ce presupune integrarea datelor şi informaţiilor despre străini la aceste nivele.

Poate părea nefiresc, dar realitatea este că nici ministrul de interne, Tudor Postelnicu, nici şeful I.G.P., generalul Constantin Nuţă, nici şeful Direcţiei Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, generalul Aron Bordea, nu au considerat necesar ca Departamentul Securităţii Statului să fie informat cu situaţia zilnică a intrărilor, prezenţei şi ieşirii străinilor din ţară. In definitiv, în viziune îngust departamentală privind chestiunea, era, şi potrivit legii, o problemă de competenţa lor.

In planul informaţiilor, Departamentul Securităţii Statului s-a sesizat de afluenţa sporită a turiştilor sovietici. Generalul Bucurescu, adjunct al ministrului pentru securitatea interioară, a primit ordin de la şeful D.S.S. să preia , prin posibilităţile specifice, statistica prezenţei străinilor.

Prioritatea Securităţii era, în condiţiile date, controlul „cozilor de topor”, pentru a fi scurtate mâinile ce voiau să le apuce. Aşa s-a procedat la Iaşi şi la Cluj, centre prevăzute în planurile „A” şi „B” ale conspiraţiei internaţionale. In ambele situaţii, Securitatea a dejucat comploturile cu maximă discreţie, folosind informaţiile pentru ghidarea scutului ordinii constituţionale.

Dacă despre dejucarea conspiraţiei de la Iaşi, unde regizorul din umbră al demantelării a fost, nu întâmplător, generalul Victor Neculicioiu, şeful U.M. 0110 , sunt cunoscute unele aspecte, mai mult sau mai puţin conforme realităţii, despre conspiraţia pregătită, dar eşuată în faşă, de la Cluj nu s-a aflat, încă, în spaţiul public. Dacă nu au aflat nici investigatorii C.N.S.A.S., înseamnă că , cel puţin o parte a actorilor sunt, încă, pe roluri active. Unii la indexul cazurilor de securitate naţională, alţii în linia întâi a vieţii politice, iar cei mai câştigaţi în topul miliardarilor. Nu dau o sentinţă, dar intuiţia în această materie nu mi-a jucat încă feste.

Corvin Lupu, pe baza faptelor aparente, reţine meritul de excepţie şi unic al Miliţei în demantelarea conspiraţiei de la Iaşi, Este şi firesc, s-a văzut cumva altfel?! Dar, oare, întotdeauna este adevărat numai ceea ce se vede ?!

Calomniile lui Corvin Lupu

Calomnia: O dovadă a faptului că s-a constatat invazia străină este şi ordinul dat de comandantul suprem de activare a reţelelor „R” a M.Ap.N şi „S” a Securităţii (…) Reţeaua „R” s-a activat (…).

Reţeaua „S” , aflată în coordonarea gl. Vlad, nu a rewspectat ordinul comandantului suprem şi nu s-a activat.

Luptătorii Reţelei „S” erau selecţionaţi din rândul celor care au făcut armata la Trupele de Securitate, dar şi din alte persoane de încredere, activişti de partid, procurori, judecători, oameni de încredere ai regimului de atunci” (pag.199-200)

Adevărul:

Într-una din nopţile de foc ale lunii decembrie 1989, generaluluIulian Vlad, aflat în sediul C.C. al P.C.R., a fost interpelat de Dumitru Mazilu în legătură cu existenta unor planuri speciale şi reţele de acţiune clandestină, „Z.Z.” sau „S”, cerându-i-se imperativ să le revoce.

Cum şeful D.S.S. nu avea cunoştinţă de documentele respective, a telefonat la cabinetul său şi a solicitat să i se facă imediat legătura cu şeful Cancelariei D.S.S., oriunde s-ar afla acesta. Şeful cancelariei i-a infirmat existenţa planurilor respective în evidenţa fondului de reglementări ale D.S.S., dar dată fiind natura lor a cerut permisiunea să verifice la structura de organizare–mobilizare a departamentului şi, respectiv, la Direcţia Organizare-Mobilizare a Ministerului de Interne. Trei surse autorizate, colonelul Fundulea, şef compartiment organizare-mobilizare a D.S.S., generalul Luigi Martiş, seful Direcţiei Organizare –Mobilizare a Mininisterului de Interne şi colonelul Ciobanu, şef serviciu în direcţia menţionată au infirmat.

Calomnia: Conducerea D.S.S., gl. Iulian Vlad, personal, nu au pus în executare legislaţia privitoare la arhiva Securităţii şi ordinul comandantului suprem de distrugere a acestei arhive (…)”(pag. 273)

Adevărul legii:

Corvin Lupu se află (a câta oară?!) într-o impardonabilă eroare şi continuă să persevereze în minciună şi proferarea de acuzaţii calomnioase .

Legislaţia în vigoare, aplicabilă la momentul dat şi în a cărei aplicare generalul Iulian Vlad a emis ordinul S 184 din 30 decembrie 1989, era art. 242 Cod penal, care prevedea că distrugerea de înscrisuri se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

O altă legislaţie, cu trimitere specială la arhiva Securităţii nu exista. După cum, nici comandantul suprem nu a dat vreun ordin în sensul afirmaţiei false a lui Corvin Lupu.

Corvin Lupu este, ori naiv, ori intoxicat de releele de manipulare a unor servicii care i-au plantat surse de dezinformare, pentru a-i orienta cercetarea şi a-l compromite.

Dar chiar şi aşa fiind, este greu de înţeles abandonul deontologiei elementare a cercetătorului, care-l obliga să identifice elementele de verificabilitate ale aserţiunilor cărora le atribuie valoare de adevăr ştiinţific. Dacă tot nu i-a tremurat mâna să scrie că generalul Vlad a încălcat legislaţia privitoare la arhiva Securităţii”, nu putea să deschidă şi un repertoriu legislativ şi să caute legea respectivă, indicându-i articolul şi , eventual, paragraful, precum şi pedeapsa ce i se cuvenea generalui ?!

Nu, fiindcă ordinul de “cercetare ştiinţifică” pe care l-a executat, cu mult zel, nu prevedea să facă parte dreaptă şi adevărului.

Este adevărat că în circumstanţele acelor evenimente s-a procedat la distrugeri de documente. Dar nu din fondurile de arhivă şi nici din categoria informaţiilor cu valoare operativă. S-au distrus documentele privind reţeaua informativă, ori care puteau permite identificarea surselor umane, aflate în fişetele ofiţerilor. Acestor documente nu li se atribuia numere de înregistrare din registrul unic de evidenţă, care intra sub incidenţa art. 242 Cod penal.

“Informaţii inedite” care trimit în derizoriu opera lui Corvin Lupu, editată de Cristian Troncotă

Despre Ana Blandiana, cercetarea efectuată de Corvin Lupu relevă că este „ soţia colonelului de securitate Romulus Rusan” ( pag. 214 nota 327) .

Evident și umoristic, subliniem noi, un „colonel de securitate” sub multiple acoperiri şi infiltări ca scriitor , fondator al organizaţiei neguvernamentale Alianţa Civică, director în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conducător al Centrului Internaţional Pentru Studiul Comunismului.

O altă informaţie inedită, rezultată din “documentarea ştiinţifică” aistoricului” Corvin Lupu este aceea că Gheorghe Atudoroaie , fost locţiitor al şefului Securităţii judeţului Timiş este ginerele răposatului general Nicolae Pleşiţă (pag. 300). Problema este, însă, că generalul Nicolae Pleşiţă nu a avut vreo fiică, iar doamna Emilia Atudoroaie, unica soţie a prepusului ginere, este fiica unei onorabile familii din judeţul Botoşani.

Schimbarea identităţii unor personaje cu rol important în evenimente

Colonelul Gheorghe Răbăcel, seful Statului Major al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, salvatorul de la măcel a efectivelor școlii, este menţionat sub numele de “Dumitru Răbăgel”(pag. 241), iar şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, colonelul Corneliu Pârcălăbescu este subsituit cu “Gheorghe Pârcălăbescu”.

Abandonul deontolgiei cercetării științifice

Abundența preluărilor necritice, unele din surse premeditat preconstituite pentru alterarea și escamotarea adevărului, falsificarea și manipularea citărilor, contrafacerea argumentelor, lipsa respectului față de adevăr, raționamente cinico-criminale, inexactități de nume, date, locuri și fapte, contradicții analitice de logică elementară, precaritatea documentării și lipsa elementelor de verificabilitate a afirmațiilor și concluziilor, melanjul jumătăților de adevăr cu minciuna sfruntată si cu fabulații patologice sunt primele impresii, la o preliminară privire, asupra a ceea ce ar putea fi contribuția originală din cele 302 pagini ale recentei scrieri semnate de Corvin Lupu.

În cele mai multe cazuri de recurs la citate, autorul omite delimitarea prin ghilimele, astfel încât cititorul să nu realizeze cât anume este preluat, de unde încep și unde se încheie considerațiile sale personale. Cu alte cuvinte, Corvin Lupu instrumentalizeză sursele bibliografice, folosindu-le tendențios, atunci când nu le schimbă complet sensul.

Autorul „Trădării Securității în decembrie 1989” , profesorul Corvin Lupu, pornește în demersul său de la o serie de confuzii și premise false, cauzate, între altele, de absența demersului științific elementar al verificării competențelor și atribuțiilor Securității în lumina legislației în vigoare la momentul analizei faptelor pe care le califică, în pură manieră personală, cu invocarea greșită a textelor de lege, ca acte de trădare.

Filologul istoric citează Constituția, Codul penal și regulamentele militare, fără să realizeze că România era prinsă în iureșul mișcării forțate a roții istoriei, care venea ca un tăvălug nimicitor peste tot ce ar fi însemnat chiar și schițarea cea mai anemică a vreunei împotriviri.

Anticii părinți fondatori ai democrației ateniene au legitimat ceea ce, ulterior, a rezumat maxima latină „Salus populi (Reipublicae suprema lex esto” (Salvarea poporului (a republicii) să fie legea supremă”. Acest principiu fundamental de drept public roman a constituit argumentul juridic al înlăturării tiranilor, dictaturilor sau regimurilor politice nepopulare.

Corvin Lupu se lansează în considerații despre trădare și „trădarea pozitivă” în istorie, pe care o consideră un sacrilegiu. Prima statuie și primul timbru din istoria activităților secrete de informații și contrainformații au fost dedicate memoriei ofiterului Nathaniel Halle, un agent secret al generalului George Washington în armata colonială britanică. Britanicii l-au spânzurat pentru trădare, dar pentru Statele Unite ale Americii, Nathaniel Halle este un erou al Războiului de Independență.

Istoria este plină de exemplele trădărilor din necesitate istorică, arătându-ne, fără putință de tăgadă, că eroii unora sunt trădătorii altora. Așadar, depinde de care parte a graniței, fragile și uneori greu perceptibile, dintre eroism și trădare, s-a situat Corvin Lupu când a judecat faptele și, în primul rând, în ce grilă axiologică le-a interpretat.

Cum am devenit un instrument al diversiunii în „cercetarea istorică” a profesorului Corvin Lupu

Printre cei mai citați autori și din ale cărui scrieri sunt cele mai multe preluari de pagini (153-155; 163-165; 174-176) este și generalul Aurel I. Rogojan. Onoare ce-mi revine, probabil, ar fi firesc, după Alex Mihai Stoenescu.

Cu vădită rea credință, Corvin Lupu transformă, în manieră proprie de studiu, cercetare și concluzionare, o serie de fapte și date factuale prezentate de generalul Aurel I. Rogojan ( „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II-a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009; „Fereastra serviciilor secrete România în locul strategiilor globale”, Ed. Compania, București, 2011) în contrargumente la ceea ce, pe bună dreptate, a fost calificat ca decizii istorice și acte de eroism, din partea generalului Iulian Vlad.

Astfel, din 11 citări identificate, din Aurel I. Rogojan, în mai multe cazuri, Corvin Lupu recurge la procedee tactice de dezinformare „de manual”, după cum urmează:

Dizidenţii

  1. Corvin Lupu, Trădarea securității în decembrie 1989”, Ed. Elion, București, 2015, pagina 75 :

„(…) Aurel Rogojan, ( sic !) afirmă că dizidenții erau niște oportuniști. Ei nu s-au ridicat public împotriva regimului ceaușist, ci unelteau din umbră pentru a prelua puterea”. (Aurel Rogojan „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, editia a II- a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pagina 23 ). Virgula dintre subiect și predicat aparține filologului cu doctorat în istorie Corvin Lupu.

Corvin Lupu nu citează corect, ci recurge la o interpetare proprie instrumentalizată, pentru a-i servi scopului urmărit, pe care ne abținem a-l califica. Iată ce spune autorul citat :

„Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu au exprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik împotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şi alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de gândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu” nu generează disidenţi, ci oportunişti.”

Este oricui evident, mai puțin autorului „Trădării Securității (…)”, că reducționismul vulgar al concluziei personale este străin de metodele cercetării științifice. Corvin Lupu, ori nu a înțeles , ori nu a vrut să înțeleagă cele afirmate, în mai bună cunoștință de cauză, de generalul Aurel I. Rogojan.

Dar, nu acesta este cel mai flagrant exemplu de manipulare l-a care s-a pretat filologul doctor în istorie. Ordinea în care abordam diversiunile lui Corvin Lupu este cea din cartea sa, al cărei titlu mai potrivit ar fi „Trădarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989”.

Fantezii cu Miliţia şi Securitatea

Exemplul următor, este unul de falsificare grosolană a adevarului și de o impertinență periculoasă :

  1. Corvin Lupu, Trădarea securității în decembrie 1989”, Ed. Elion, București, 2015, pagina 80 :

„Aurel Rogojan, 1989 Dintr-o iarnă în alta…, p 21. Autorul afirmă că manifestanții încolonați erau însoțiți de persoane îmbrăcate în uniforme de miliție. Cei care însoțeau coloanele puteau fi cadre de miliție care au primit ordin de la puciști, posibil de la gl. Romeo Câmpeanu, sau cadre de la Securitatea Municipiului București, îmbrăcate în uniforme de miliție. Oricum, prezența unor milițieni care însoțeau coloanele de manifestanți e-a dat acetora încredere mare și le-a alungat frica”.

Nu rezultă cât anume din paragraful servit de Corvin Lupu ca argument ar fi citat din sursa indicată. Dar daca vom compara cu ceea ce afirmă sursa, vom avea dovada irefutabilă a lipsei de probitate științifică a autorului „Trădării (…)”, fiindcă generalului Rogojan îi sunt atribuite, în manieră de tratat al diversiunii, afirmații pe care nu le-a făcut. La pagina citată, generalul Rogojan spune :

„În dimineaţa zilei de 22 decembrie, i-am raportat generalului Vlad punerea în mişcare a coloanelor muncitorilor de pe marile platforme industriale ale Capitalei, precum şi faptul că Miliţia municipiului Bucureşti asigura traseele de deplasare şi măsurile de ordine. La un moment dat, în reţeaua radiotelefonică a miliţiei s-a auzit: “Se trage!“ Generalul Vlad a intervenit în reţea: “Cine trage? Unde se întâmplă asta, raportaţi!” “Armata!” a fost răspunsul. “Sper că nu se trage în oameni”, a continuat generalul Vlad, fără a mai primi răspuns.”

Cele mai sus afirmate se întemeiază, în primul rând, pe audierea în timp real a comunicațiilor radio dintre șeful Miliției Municipiului București, colonelul Marin Bărbulescu și ofițerii subordonați care conduceau dispozitivele de ordine implicate de punerea în mișcare a zecilor de mii de oameni pe fiecare direcție de afluire dinspre marile platforme industriale. În al doilea rând, transcriptul comunicațiilor menționate a fost publicat, în serial, în cotidianul „Libertatea”, în anul 1990. Colonelul Marin Bărbulescu se adresa în clar, pe nume, ofițerilor șefi de dispozitive, iar aceștia se prezentau de fiecare dată când aveau ceva de raportat. Convorbirile respective au putut fi ascultate de toți cei conectați la rețeaua de comunicații radio a Ministerului de Interne, care aveau stațiile deschise pe frecvența atribuită Militiei. Și cum evenimentele din stradă suscitau în acel moment interes, stațiile radio de la cabinetele comandanților ori de la ofițerii de serviciu pe unițăți erau pe frecvența respectivă.

Ce a afirmat generalul Aurel I. Rogojan este cât se poate de clar și anume că „ Miliţia municipiului Bucureşti asigura traseele de deplasare şi măsurile de ordine.”

Dar, imaginația slobodă față de respectul pentru adevăr a lui Corvin Lupu, i-a indus acestuia percepția „(…) că manifestanții încolonați erau însoțiți de persoane îmbrăcate în uniforme de miliție (s.n). Cei care însoțeau coloanele puteau fi cadre de miliție care au primit ordin de la puciști, posibil de la gl. Romeo Câmpeanu, sau cadre de la Securitatea Municipiului București, îmbrăcate în uniforme de miliție.(…)”.

De ce ar fi trebuit ca „puciștii să dea ordin”, când în lumea întreagă ieșirea masivă a populației în stradă pentru a manifesta și protesta, atrage de la sine prezența forțelor de ordine ?!

De ce a simțit nevoia, ce impulsuri lăuntrice, ori exterioare l-au determinat pe Corvin Lupu să prolifereze scorneli personale (?!) împotriva realităților ce nu servesc mesajului ce se dorește a fi transmis prin „Trădarea Securității în decembrie 1989” ?

Dacă o asemenea manieră de interpretare a realității este, în opinia lui Corvin Lupu, metodă de cercetare științifică, atunci este grabnic necesar a se cerceta, de către forurile academice competente, traseul deontologic al obținerii titlurilor științifice şi gradelor sale didactice.

Din nou despre turiştii sovietici

  1. Corvin Lupu, Trădarea securității în decembrie 1989”, Ed. Elion, București, 2015, pagina 155 :

„În data de 18 decembrie , când avea loc acțiunea puternică a Armatei și Miliției împotriva unor provocatori străini și a unor complici români ai lor, gl. Iulian Vlad a discutat telefonic cu col. Filip Teodorescu, aflat la Timișoara, despre provocările agenților sovietici și a ordonat „Nu mai ieșiți din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor (ale străinilor n.a.). Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început”.

Din aceasta mărturie a gl.-ului Aurel Rogojan, reiese că gl Vlad avea cunoștință de provocările străinilor de la Timișoara, a căror neutralizare era de competența D.S.S. Era un atentat la securitatea națională, iar gl. Vlad a ordonat neimplicarea instituției. ”

Generalul Aurel I. Rogojan, spre deosebire de filologul istoric Corvin Lupu, nu a făcut relatări în afara contextului și fără a cărui prezentare nu poate fi descifrată semnificația faptelor cu valoare de informație. Din ce context a extras Corvin Lupu cele trei propoziții ale generalului Vlad și de ce în „cercetarea științifică”, pe care pretinde că a realizat-o, a omis raportarea faptelor la context ? Nu este această coroborare un pas obligatoriu, înaintea interpretării faptelor și a desprinderii concluziilor ?!

Dacă privim contextul, așa cum l-a prezentat generalul Aurel I. Rogojan, concluziile vor fi altele. Iată ce contex este prezentat în „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II- a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pag. 66-68:

Intensificarea fluxului turistic înspre România a fost sesizată ceva mai devreme de unităţile teritoriale ale DSS din judeţele Botoşani şi Suceava. Controlul străinilor era, însă, în gestiunea structurilor specializate ale Ministerului de Interne, aflate în subordinea lui Tudor Postelnicu (s.n.).

Statistic, rezulta un “du-te/vino” permanent pe teritoriul României a unui minim de 30.000 şi a unui maxim de 67.530 de persoane (în luna decembrie 1989 şi numai din URSS). În decembrie 1988, intraseră în România 30.879 de persoane (din URSS). A avut loc o stranie intensificare a turismului fără… obiective turistice! Unităţile teritoriale ale DSS din judeţele: Arad, Brăila, Braşov, Caraş-Severin, Covasna, Cluj, Timiş s.a. au raportat afluxuri masive şi suspecte de “coloane turistice auto”, preponderent cu persoane din URSS, Ungaria şi Iugoslavia.

La jumătatea lunii decembrie, “turiştii sovietici” afluiau masiv în România din toate celelalte ţări limitrofe. Nota comună şi, în acelaşi timp, ostentativă a coloanelor de turişti era că toţi se de­plasau cu autoturisme “Lada” nou-nouţe, parcă atunci scoase din fabrică pentru rodaj…

Serviciul de contraspionaj de la Timişoara a sesizat că, în zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, dinspre Iugoslavia au intrat numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme… cu ruşi şi unguri, ajungându-se la cifre de ordinul sutelor, apoi al miilor. Cei în cauză nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească în oraşe şi să stea în maşini.

Aceşti numeroşi “turişti speciali” reali­zau un fel de “ocupaţie” pe trasee şi în oraşe dintre cele amintite anterior. Şi unde s-au constatat provocări diversioniste. Practic, nu se mai putea face nimic. În aceste împrejurări, ori se închideau graniţele, ori erau reţinuţi şi se isca un conflict politico–statal. O asemenea situaţie impunea o hotărâre ce trebuia luată la cel mai înalt nivel al conducerii statului (s.n.).”

Notă: Nicolae Ceaușescu a luat o decizie, in acest sens, doar in seara zilei de 20 decembrie 1989, dar ministrul de interne, Tudor Postelnicu a dispus, în dimineța zilei următoare, ridicarea interdicției în ceea ce privește Uniunea Sovietică.

„Cu vreo 70.000 de slujnice şi guvernante – amante, viticultori, grădinari, morari şi comercianţi – ocupase şi Stieber, spionul Kaiserului, Franţa, până la ocupaţia militară efectivă in 1871.

În noaptea de 16-17 decembrie, o asemenea coloană s-a deplasat cu scopul de a intra în Timişoara. A fost interceptată şi determinată să ocolească oraşul, dar o parte din maşini a scăpat, reuşind să intre…

Colonelul Filip Teodorescu a avut în ordinul său de misiune la Timişoara şi să se asigure că forţele de ordine vor închide accesul în oraş al autoturismelor cu aşa-zişii turişti sovietici. Generalul Vlad l-a întrebat, în dimineaţa zilei de 18 decembrie, cum a fost a executat ordinul. Colonelul Teodorescu a raportat că nu au existat forţele necesare pentru închiderea accesului prin Calea Buziaşului, deoarece generalul Nuţă a intervenit în repartizarea miliţienilor şi a rămas descoperită direcţia respectivă de acces în Timişoara. Generalul Vlad l-a atenţionat şi l-a întrebat: “Şi au intrat?” “Au intrat cam trei-patru autoturisme, cu 2-3 ocupanţi fiecare.” “Şi ce au făcut?” “Nu ştim” “Îţi spun eu. Şi-au făcut treaba şi au trecut dincolo”. “Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor. Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început”.

Acest ordin al șefului Departamentului Securității Statului, afirmă cel se semneaza Corvin Lupu, „(…) a fost un act de trădare fățișă în favoarea inamicului care ne-a călcat țara și care acționa pentru răsturnarea conducerii statului.”

Nimic mai fals și mai tendentios!

În situația creată, dacă Securitatea ar fi fost identificată în stradă, se găsea imediat cine să aprindă fitilul și să detoneze bomba amorsată a tulburărilor care să justifice intervenția militară străină, în format, de această dată, conventional. De altfel, ofertele externe, în acest sens, au venit imediat ce s-a lansat diversiunea că Securitatea îl apără pe Ceaușescu, în timp ce Armata este cu poporul și, chipurile, ar fi depășită de situație.

Intuiția profesioniștilor lumii informațiilor secrete se bazeaza pe experiențe solide, verificate de istorie. Generalul Iulian Vlad, spre deosebire de cercetătorii închipuiți ai istoriei, chiar a studiat temeinic tacticile de acțiune subversivă ale serviciilor speciale ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia in evenimentele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) , era cu informațiile la zi, uneori chiar în avans, în legătura cu evoluțiile din Polonia (1979-1989) și, nu în ultimul rând ca importanță, știa și ce relaționare există între evenimentele din decembrie 1989 din România și invazia americană in Panama, din 20 decembrie 1989.

Secretele serviciilor străine pe care chipurile, după Corvin Lupu citire, le-ar ascunde ofițerii fostei securități sunt „loc comun”. Nu există nici un adevăr care să poată fi ascuns. Exista doar izvoare necercetate, ori nedecriptate. După cum există limite de bun simț și îndatoriri de respect față de opinia publică.

Ofițerii fostei securități sunt, într-o măsura mai mare sau mai mică, deținători de date și/sau informații secrete. Particularitatea informației secrete este aceea că, dacă nu este întărită de un suport material cu forță juridică probantă, nu poate fi lansată in spațiul comunicării publice, decât dacă premeditat se voiește practicarea răzoiului informațional, ori compromiterea secretului înainte de a putea deveni o dovadă.

Nu ne propunem să polemizăm cu autorul „Trădării Securității (…)”, căci minciuna absolută nu trebuie dezmințită, decât dacă ții cu tot dinadinsul să o legitimezi ca adevăr. Opusul este regula de aur a dezinformarii, temeinic însușită de cei care o folosesc.

“Terenul istoriei” minate şi subminate

  1. Corvin Lupu, în Trădarea securității în decembrie 1989”, Ed. Elion, București, 2015, paginile 163- 164

„Gl.bg. S.R.I. (r) Aurel Rogojan afirmă că serviciile speciale străine care au evaluat contextul european din 1989, au concluzionat în mod eronat că Securitatea și forțele de ordine publică ale Ministerului de Interne din România nu vor permite înlăturarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceașescu. El aprecia acest fapt ca pe o eroare descalificantă pentru aceste servicii . Gl. Rogojan sugerează, chiar susține, că, în conformitate cu aceste evaluări eronate, serviciile străine au conceput „planuri grave și extrem de periculoase, care puteau împinge România într-un război civil distrugător al statalității naționale și integrității sale teritoriale…

Astfel, gl. Rogojan ne sugerează că generalii loiali lui Nicolae Ceaușescu s-au poziționat de natură să catalizeze acele forțe „distrugătoare” pentru România. În acest fel, foarte subtil, pentru cei avizați, gl. Rogojan scuză trădarea și acuză pe cei care nu au trădat, sugerându-ne că ar fi fost pericole mai mari pentru țară, dacă Ceaușescu nu ar fi fost trădat și înlăturat. Nu-l contrazicem pe Aurel Rogojan, pentru că ne aflăm pe terenul istoriei contrafactuale, unde orice supoziții sunt posibile. Insă, pentru o analiză completă, noi spunem că trebuie reflectat și asupra modului în care se văd lucrurile în sensul invers. Ne referim la faptul că, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, Ceaușescu era identificat la acea oră cu România, ceea ce poate conduce la interpretarea că, trădându-l pe Ceaușescu, Securitatea a trădat România, cu atât mai mult cu cât în evenimente, Securitatea a acționat în aceiași direcție cu forțele străine care au agresat asimetric România. Securitatea nu avea nici o îndreptățire să ia o decizie cu asemenea urmări istorice ca aceea de a trăda conducerea statului și de a coopera cu forțe străine și românești (sic!) pentru a răsturna conducerea statului. ”

Este în afara oricărui dubiu că atunci când autorul afirmă „ gl. Rogojan ne sugerează…” , nu face altceva, decât să substitue adevărul cu o supoziție falsă și tendențioasă .

Ce mai face generalul Rogojan, in opinia autorului „Trădării Securității(…)” ?! „(…) foarte subtil, pentru cei avizați, gl. Rogojan scuză trădarea și acuză pe cei care nu au trădat, sugerându-ne că ar fi fost pericole mai mari pentru țară, dacă Ceaușescu nu ar fi fost trădat și înlăturat .”

Suntem, din nou, pe terenul aserțiunilor fals-tendențioase, ori al incapacității de a se citi și înțelege corect un text cât se poate de clar. Generalul Rogojan, când se referă la pericole, are ca premisă avertismente externe explicite cu privire la montarea unei confruntări violente între Armată și Securitate, care ar fi putut amorsa un război civil și determina ocupația militară din partea vecinilor revizioniști și dezmembrarea teritorială a României.

Nu putem lăsa neobservat faptul ca însuși autorul „Trădării (…)”, la paginile 20- 21 ale operei sale, menționează așteptările Ungariei și ale Iugoslaviei de pe urma dezmembrării României, după ce în paginile anterioare se referă la precedentele celor trei rapturi terioriale din anul 1940!

Ce a ştiut Ceauşescu

  1. Corvin Lupu, în „Trădarea securității în decembrie 1989”, Ed. Elion, București, 2015, pagina 165

„Gl. Rogojan prezintă o serie de rapoarte adresate sefului statului prin care se justifică faptul că Nicolae Ceaușescu ar fi știut că i se apropie sfârșitul (s.n.). Personal cred că gl. Rogojan supralicitează niște realități, cărora noi le contestăm, eventual dimensiunea.(…) Eu cred că șeful Securității, împreună cu trădătorii din Armată, au influențat decisiv evenimentele, configurând, în mare măsură. Desigur, împreună cu serviciile secrete străine implicate, forma lor finală”

Filologul improvizat în istoric se referă la Capitolul V – Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor din volumul „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, editia a II- a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pag. 45-49, depre care este de menționat că generalul Rogojan nu „justifică” ceva anume și nici nu „supralicitează niște realități”, ci doar enumera un numar de 11 informări din intervalul 7 noiembrie-12 decembrie 1989, după cum urmează:

  1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: “Cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sfe­relor de influenţă (…) problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-eu­ropene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România, va fi foarte greu, date fiind par­ti­cu­larităţile proprii (…) care exclud posibilitatea producerii unei re­voluţii de catifea (…)”
  1. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: “S-a stabilit sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.
  1. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: “Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.
  1. DSS nr. 00286/11.11.1989 “După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare (…)”.
  1. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – “«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA, are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei; organizarea de ac­ţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României şi Cehoslovaciei…”.
  1. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Pieţei Comune, cu scopul “sporirii rolului aces­tora în destabilizarea şi schimbarea re­gimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii nemul­ţu­miţilor şi protestatarilor în mase de ma­nevră (…)”.
  1. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei: “În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare (…)”. (n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea instanţei de judecată).
  1. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg Bomogolov privind “caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia viitoare a României”.
  1. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: “Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent…”.
  2. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: “Problema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.
  1. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

Nimic în plus și nici nu era vorba despre apropierea sfârșitului lui Nicolae Ceaușescu, ci a sistemului global socialist. Atunci de unde și pâna unde simte Corvin Lupu să fie de altă părere, să provoace o polemică, dacă generalul Rogojan nu a adăugat considerații personale, ci doar a prezentat faptele așa cum le relevă informațiile ?! Autorul „Trădării Securității (…) comite o nouă recidivă în materie de deontologie a cercetării istorice, consecvent regulii de aur „ Repetă minciuna până când și tu începi să crezi că este adevăr”.

Nu puțini m-au întrebat unde este „ racordat” Corvin Lupu pentru a fi determinat la un astfel de demers ? Răspunsul este simplu de rostit, dar, spune maxima „ Veritas odium parit!”. Și cum nu dorim să se nască încă o ură, am preferat sa nu răspund.

Minciuna ca argument

  1. Corvin Lupu, în „Trădarea securității în decembrie 1989”, Elion, București, 2015, pagina 23 :

„(…) privitor la ceea ce scriem despre trădarea comandanților Securității, cea mai mare parte din argumentație este însoțită și susținută de declarațiile unor cadre e securitate, toți fiind ofițeri superiori și generali, inclusiv declarații ale unor șefi ai structurilor naționale ale Securității, inclusiv ale gl.-ului Iulian Vlad, care a recunoscut că a trădat.”

Oricine va căuta in cele 302 pagini ale cărții asemenea declarații și susțineri ale (…) „unor cadre e securitate, toți fiind ofițeri superiori și generali, inclusiv declarații ale unor șefi ai structurilor naționale ale Securității (…) nu le va găsi .

Nu citează pe nimeni, nu indică vreun nume. Este adevărat, însă, că autorul a avut o oarecare abilitate de a anticipa absența dovezilor unei astfel de grave afirmații : „(…) nu am adus toate argumentele în sprijinul celor afirmate, pentru că nu am dorit să îngroo esențialul în prea multă factologie(…)”.

Istorici “asimetrici”

  1. Corvin Lupu, în „Trădarea securității în decembrie 1989”, Elion, București, 2015, pagina 2 ș.a.

“Autorul, in repetate rânduri, face mențiunea că agresiunea străină din decembrie 1989 a fost una asimetrică.”

Aceasta înseamnă un inamic fără uniformă sau legitimație de agent al unui serviciu strain, fără loc de stație, putând fi oriunde și oricând, cu acoperiri legale, ce le puteau justifica prezența și preocupările, iar numeric – dacă avem în vedere statisticile „post factum”- putea reprezenta 2-3 divizii.

Acestea fiind parte dintre caracteristicile agresiunii asimetrice, atunci în ce logică mai susține autorul ( op. cit., pag. 34) că dacă „primii 10-50-60 de provocatori de la casa parohială a lui Laszlo Tokes (…) ar fi fost (…) pur și simplu luați pe sus (…) totul era terminat ” și că era acesta „un scenariu pentru situația în care conducerea Securității nu ar fi trădat (…)?!

Șirul exemplelor de acest fel ar putea continua. Dar, considerăm că, ar fi mult mai folositor, ca dezbaterile în acest caz flagrant de abandon al deontologiei cercetării istorice, dar și în multe altele, ar trebui comutate în zonele din competența autorităților publice îndrituite a veghea și stopa infiltrarea imposturii în cluburile academice.

Aurel I. Rogojan

Sursa: Ziaristi Online

Sursa Foto: Aici

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Pingback: „GENERALUL IULIAN VLAD EROU SAU TRĂDĂTOR?” Note de lectură ale generalului Aurel Rogojan | Victor Roncea Blog

  2. Anonim

    Nici o constitutie nu prevede schimbarea starii de fapt pe care o consacra ci prezervarea ei perpetua. De aceea, autorul acestui articol a sezizat corect ca, in furtuna evenimentelor care au culminat cu aranjamentele din 1989, demarcatia dintre loialitate si tradare era fluida.

    Evident, Ceausescu nu mai era dorit nici de romani nici de straini. Faptul ca motivele erau diferite nu mai conta. Ce conta era ce va urma dupa. Or, dupa euforia initiala, a urmat dezamagirea cvasigenerala care, condescent dar superficial, este numita nostalgie.

  3. MM

    PE DE alt parte cand ma gandesc ca se putea intampla si la noi ca in libia ; razboi morti si mai multi decat oricum au existat ii ok asa. singura mea nemultumire este ca a fost ucisi ceausestii. aceasta era de rau augur inca din primele clipe ale ”revolutiei” si acuma ma sperie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.