Să căutăm mai întâi Împărăţia Cerurilor. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Să căutăm mai întâi Împărăţia Cerurilor. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Al Saptelea Inger de la Biserica Nasterii Domnului din Bethlehem

Al şaptelea înger de la Biserica Naşterii Domnului din Betleem – Sursa

Nici pe departe nu este potrivit ca, într-un timp al pragmatismului incisiv, al sloganului „trăieşte-i clipa”, să spunem cu Evanghelistul ca „mai întâi” să căutăm „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Asta şi dacă adăugăm deîndată, că „toate celelalte se vor adăuga”. Cu atât mai mult cu cât „viitorul” nu-şi arată semnele bune, dacă le are, şi pare doar un trecut „reciclat”, un efect entropic de neocolit şi rămâne doar să ne agăţăm de clipă ca de singura şi chiar ultima şansă. Apoi, oricum, grijile dau peste noi buzna de nu avem timp să mai cumpănim căreia să-i răspundem cu prioritate şi cum anume s-o facem. Timpul pare că refuză să dea soluţii şi fuge de om ca de o amintire nedorită. Şi totuşi, tocmai acesta este timpul potrivit când totul, natura mai întâi strigă: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. La vremea lui, aşa îndemna Sf. Ioan Înainte Mergătorul, recunoscându-se pe sine ca „glasul celui ce strigă în pustie”: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-i cărările”. Adăuga: „Faceţi pocăinţei roadă vrednică de ea”. „Roada” vrednică a pocăinţei e absolut necesară căci, în devălmăşia vremii, pocăinţa şi-a secătuit conţinutul şi fariseismul umple lumea cu…”roadele” lui ce au gustul amar al crizei; o criză care se permanentizează, devine tot mai profundă, îşi sporeşte formele de manifestare. Chiar dacă nu vrem să recunoaştem, adevărul strigă după noi cum că în împărăţia cerurilor nu se poate ajunge pe căi lăturalnice, nu se pot „arde etape”, nici prezentând minciuna ca adevăr şi obligând pe ceilalţi s-o recunoască doar pentru că, vremelnic, te afli „în fruntea bucatelor”. Vedem mereu mai multă cum roadele nesocotinţei noastre sunt otrăvite şi dau, paradoxal, măsura unei tot mai necesare pocăinţe ca bun început, şi singurul, al îndreptării pentru că sunt repere pe drumul ce duce spre împărăţia cerurilor. Căile spre împărăţia cerurilor nu au cum fi lăturalnice pentru că nu este „mâncare şi băutură”, ci, asigură Sf. Ap. Pavel, „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Să recunoaştem că dreptatea şi pacea sunt îndumnezeitoare şi bucuria ce urmează dă putere să mergem mai departe, să descoperim „urcuşurile” pe care Domnul le pune în sufletul nostru. Şi apoi, cine mai poate spune astăzi ce e dreptatea când fiecare o are pe a sa şi ţine să şi-o impună nu odată cu vehemenţă şi pentru profituri proprii. Dreptatea a devenit o marfă oarecare, ca atâtea altele…
Înainte de toate, se cade a-L mărturisi pe Dumnezeu ca „făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute”şi a fi deplin încredinţat de cuvintele pe care Hristos le-a spus ucenicilor înainte de Înălţarea Sa la cer: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”. Pe urcuşul mereu în faţa noastră, Hristos a trimis ucenicii la propovăduire să înveţe „toate câte le-am v-am poruncit Eu vouă” după care i-a asigurat: „Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Într-adevăr, este cu noi şi este exact în măsura în care noi suntem cu El, lucrăm Cuvintele sale, dându-le viaţă din viaţa noastră cea dăruită de Dumnezeu spre a preschimba vremelnicia în veşnicie, torcând firul dăinuirii cea duios doinitoare.

…”Ce e rău şi ce e bine, te întreabă şi socoate”…

Îndemnul cu care ne-ar fi de folos începem fiecare zi, este ca o concluzie a Predicii după Munte şi urmează cuvintelor despre milostenie, iertare şi post, despre imposibilitatea de a sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona. Orice am face, oricât de „abili” am fi, nu putem sluji amândurora pentru aflându-ne în faţa unei contradicţii ireconciliabile: mamona întruchipând idolul banului, egoismul până la egolatrie, avariţia şi tot ce ţine de materialitatea acestei lumi pândită de deşertăciune, de golire, de pustiire şi moarte. Pentru aceasta e nevoie să vedem bine, adică să avem „ochiul curat”, străin de răutatea lumii, care îl foloseşte spre a ajunge la inimă, sălaş al transcendenţei. Poporul nostru avea o vorbă înţeleaptă – a muri de inimă rea, de necazurile ce copleşesc până la subjugare. Medicii sunt aproape unanim de acord că partea cea mai mare din maladiile de azi este o consecinţă severă a lăcomiei şi trufiei, urmate de modalităţile în care li se răspunde. Au, cu îngăduinţa Dvs. „nota de plată” a aşa-ziselor beneficii ale contemporaneităţii. Ochiul „necurat”, sinonim cu cel al vrăjmaşului, lasă cale liberă trecerii răului spre trup pe care îl îmbolnăveşte, iar întunericul îl cotropeşte, sporeşte pustiirea, nivelând totul, scufundându-l în indistinct. Este ca un somn al „raţiunii inimii” care nu odihneşte, însă dă coşmaruri din care dacă nu te trezeşti degrab, rişti să fii prizonier al lor. Dimpotrivă, ochiul curat este şi acea „trezvie”, păzire neostoită a minţii, pavăză neîntrecută, „fereastră a sufletului” prin care privim spre lume, ca după vorba lui Eminescu: „ce e rău şi ce e bine tu întreabă şi socoate”. Poate fi şi asta o grijă, de această dată una benefică, orientată spre mântuire, eliberare de rău şi sfârşit al său prin „îndreptarea” căilor vieţii spre Domnul. Mai întâi, a întreba, apoi a cerceta spre dreaptă cumpănire ca să ne însuşim din toate cele „îngăduite” pe cele care folosesc spre zidire. Asta după cuvântul Apostolului neamurilor care admite că toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne folosesc, cum nu i-a folosit nicicum lui Adam să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului; amestec nebulos pentru care nu era pregătit căci el, în rai fiind, cunoştea doar binele, nu şi răul. Purtarea de grijă sau grijirea este pavăză împotriva răului ce pândeşte la fiecare pas, îmboldindu-ne să ne abatem de la voia Domnului, cu acel „oare?, ghimpe al îndoielii. Şi apoi, grijile vieţii au un sfârşit, cum viaţa însăşi are, şi rămânem goi de virtuţi în faţa veşniciei care refuză să ne învestmânteze cu lumină.

Începutul înţelepciunii – frica de Dumnezeu

Trecem, nu odată, prea repede peste cuvintele Psalmistului „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” şi o facem spre paguba noastră, cum odinioară a făcut Adam neascultându-L pe Domnul. Frica de Domnul este între-adevăr înţelepciune pentru că ne aminteşte că Domnul toate le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune; cu ştiinţă desăvârşită şi cu iubire nesfârşită. Apoi, tot psalmistul adaugă spre neuitare că El, Domnul „ne-a făcut pe noi, nu noi”. Împlinirea înţelepciunii este iubirea de Dumnezeu aureolată cu iubirea pentru semenul nostru, având conştiinţa veghetoare că El Ziditorul vrea ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. De aceea, nu se spune să nu ne preocupe „toate celelalte” care sunt ale vieţii, ci se subliniază cu limpezime ca să căutăm „mai întâi” împărăţia cerurilor. Şi omul ce a făcut? Ce a făcut Pilat, când a pus poporul să elibereze pe Hristos sau pe Baraba. A ales, şi, din păcate o facem mereu să fie eliberat Baraba; şi Baraba era tâlhar. Răsună în timp ţipătul „Răstigneşte-L” Răstigneşte-L”. Încremenit în faţa Adevărului care s-a impus singur: Iisus Hristos regele iudeilor. L-a întărit Pilat zicând în bună tradiţie a cultului pentru scris: „Ce am scris, am scris!”

Bogăţia, adevărata bogăţie, este sufletul însetat de veşnicie, trudit de dorul de a fi dimpreună cu Domnul, purtându-ne ca o ofrandă a biruinţei asupra „răutăţii zilei”. De unde această răutate a zilei când ştim că ea este făcută de Dumnezeu şi este „bună” cum recunoaştem în salutul cotidian? Din lucrarea noastră cea potrivnică lui Dumnezeu şi nouă, care intoxică şi ne intoxică sporind răutatea. Preocuparea stăruitoare pentru cele ale „zilei” poate să ne înstrăineze până şi de acel „sine” de care s-ar cuveni să ne „lepădăm”. Pierderea de sine este încă şi mai păguboasă pentru că ne proiectează într-o lume unde abia am putea şopti înspăimântaţi: nu vreau să fiu epsilon. Cu mult mai nocivă decât „lepădarea, pierderea de sine e transformarea în zombi, e a fi viu fără viaţă, o marionetă oricând bună de aruncat în magazia de vechituri a istoriei. Cum nu putem să slujim deodată la doi domni, „lui Dumnezeu şi lui mamona”, să urmăm pe Hristos care i-a spus diavolului la cea de a treia ispită când i-a oferit toată puterea acestei lumi pentru a i se închina: Mergi înapoia Mea satană, că scris este „Domnului, Dumnezeului să I te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”.
Dar, să lucrăm voia Domnului, cum să ne lăsăm în voia Lui, singurul cu adevărat Bun”? Urmând poruncile şi, cu osebire, aceea a Iubirii care-şi face din jertfă o condiţie a afirmării Binelui de nebiruit. Învaţă Ghenadie Sclolarios întrebându-se retoric: „Ce bine îmi pot dori mie pe care să nu-l voieşti Tu înainte de mine? Şi cine ştie binele meu în afară de Tine, singurul care poţi să-l şi faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu?” Bogăţiile vor pieri că pieritor este tot lucrul materielnic, clipa trece şi dacă lăsăm să ne poarte cu ea o face spre niciunde. Toate mărturisesc, chiar şi indirect, că adevărata bogăţie este a-L căuta pe Domnul şi adevărata fericire a face din sufletul nostru sălaş al Său. Altfel, viaţa arată la tot pasul cum „bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-l caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”. Şi iar se întreba David: „pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi?” Şi răspundea: „puneţi nădejdea în Dumnezeu, că Lui mă voi mărturisi. Dumnezeu e mântuirea feţei mele.” Punând speranţa în Dumnezeu, fără să ne îndoim cum a făcut-o odinioară Petru, vom primi cu asupra de măsură cele bune şi de folos sufletelor şi trupurilor noastre. Atunci ruga se face laudă: „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul. Şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita binefacerile Lui”. Să nu uităm binefacerile Domnului din datoria de a fi recunoscători, în sine o tresărire de lumină a inimii. Şi apoi, uitând s-o facem, speranţa se erodează, face loc deznădăjduirii care este păcat fiindcă, mai întâi noi suportăm ravagiile consecinţelor ei. Nu trădarea în sine l-a pierdut pe Iuda, ci deznădejdea care l-a cuprins pentru că, deşi a recunoscut păcatul, nu s-a pocăit. La celălalt capăt avem pildă pe Iov, care, pierzând tot avutul său, spunea: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”. Binecuvântând pe Domnul a redobândit totul. La fiecare Liturghie, preotul spune „Binecuvântarea Domnului să fie cu voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum şi pururi şi-n vecii vecilor. Amin”

Timpul mântuirii

Rămâne singura grijă care ne face demni de fiinţe întru îndumnezeire – aceea pentru mântuirea proprie care trece prin iubirea de Dumnezeu şi de semeni, de binele pe care-l facem după puterea şi darurile ce ne-au fost date. Sf. Ap. Pavel scria corintenilor: „Iată acum e vremea potrivită, iată acum e ziua mântuirii”. Se povesteşte că, odată, un ucenic a întrebat pe Părintele lui duhovnicesc când e bine să se pregătească pentru mântuire. Răspunsul a fost simplu: cu o zi înainte de moarte. Aşa a făcut şi tâlharul cel drept şi a fost întâiul cetăţean ai raiului. S-a bucurat tânărul, dar îndată bucuria a îngheţat într-o altă întrebare pe care, până atunci, nu şi-o pusese: Şi, când ştiu că o să mor? Răspuns-a cu tâlc înţeleptul: Asta e! Nu ştim. Pregăteşte-te de acum! S-o facem pentru că, mântuirea nu depinde de stăruinţa şi nici de voinţa noastră, ci asigură Sf. Ap. Pavel de „mila lui Dumnezeu”. Preasfânta Fecioară Maria care s-a învrednicit a fi Maica Fiului lui Dumnezeu ne zice cu pilda vieţii ei: „Mila Domnului din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul”
Lăsând grija cea lumească, dând Cezarului ce este al său, să nu uităm a-I da Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu – adică viaţa noastră pentru că El ne-a dat-o. E darul ce ne bucură, mai întâi pe noi, câtă vreme a da viaţa lui Dumnezeu, a face pe pământ voia Lui cum se face în cer este a afla drumul spre împărăţia cerurilor este justificarea propriei condiţii. Să ne rugăm mereu ca să fim împreună lucrători cu Domnul la cunoaşterea Adevărului care ne face liberi, ca David: „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta” sau „aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni”. Desigur, dar cu o condiţie sine qua non – să lucrăm fiecare voia Sa şi pentru asta îi cerem plecând genunchi inimii:Luminează ochii mei ca nu cumva să adorm în moarte; să nu zică vrăjmaşul meu: M-am întărit asupra lui. Conştient de efemeritatea vieţii noastre,Sf. Grigorie de Nazianz scria spre înţelepţire: „Aceasta este viaţa pământească, fraţii mei, şi toate cele ce aparţin celor vii sunt trecătoare, vremelnice, acesta este jocul pământesc…Să nesocotim neorânduiala, nefirescul şi înşelăciunea vieţii de aici …şi să dorim să plecăm din această viaţă care fuge, care grabnic trece şi să dorim să plecăm din această viaţă care seamănă cu viaţa evreilor chinuiţi în Egipt. Şi de vreme ce ne vom elibera…să ne mutăm în noul pământ al făgăduinţei lui Dumnezeu.” Dar al lui Dumnezeu, viaţa este minunată şi pentru că numai de aici putem vedea şi căuta „împărăţia cerurilor” spre care să râvnim ca să putem sfinţi numele lui Dumnezeu pe pământ.
Maniheismul în care a fost tratată adesea această temă e de natură să sperie pe mulţi şi să-i îndepărteze, aruncând în uitare dorinţa lui Dumnezeu care vrea ca tot omul să vieze şi nimeni să nu piară. E pe deplin posibil „prin credinţa lucrătoare prin iubire” şi pilda desăvârşită o dă însuşi Hristos. Cât despre grijile vieţii, avem, între altele, pilda celor două surori: Marta, sora cea mare şi stăpâna casei, cu sens de nevoinţă trupească şi prima care l-a întâmpinat pe Hristos; Maria care, aşezată cu smerenie la picioarele Mântuitorului, îi asculta cuvintele. Mântuitorul nu mustrat-o, i-a zis doar: „Marto, Marto, te sileşti şi de multe de grijeşti: dar Maria partea cea bună şi-a ales care nu se va lua de la ea.” Din aceste cuvinte înţelegem că nevoinţa trupească singură, fără lumina duhovniciei repede lunecă spre gustul amar al lipsei de sens. Şi Sisif a fost pedepsit de zei să urce o stâncă până în vârful unui deal şi apoi s-o ia de la capăt descoperind absurdul. Cum acesta nu are variantă, rămâne o singură soluţie imperativă: „Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit!” Nevoinţa trupului singură este proprie omului cel vechi şi evoluţia lui de sine stătătoare duce, cum a făcut-o, la consumismul generator de oboseală, boli, de angoasă şi frică…acolo unde frică nu este. E frica „de nimeni şi nimic” ce încremeneşte omul în absurd astfel încât, viu fiind, e mort înainte de moarte. Sf. Isac Sirul considera că „acela care nu are lucrare sufletească rămâne străin de darurile duhului”. Nevoinţa duhovnicească temperează elanul spre materie, arătând ce slugă bună şi îndemânatică este şi ce nemiloasă se înfăţişează ca stăpână.

Sufletul nostru însetat de nesfârşire

Sădită în sufletul nostru însetat de veşnicie, nevoia spirituală nu poate fi ucisă , ci doar distorsionată cum se întâmplă cu închinarea la idoli „lucruri făcute de mâini omeneşti”, străine de duh. Nevoinţa duhovnicească este a celor cinci fecioare înţelepte care au ieşit întru întâmpinarea Domnului purtând candele aprinse şi având untdelemn din belşug. Mai presus de toate, e nevoinţa Maicii Domnului, care şi-a petrecut zilele în post şi rugăciune, cu „lucrul mâinilor” până când îngerul i-a adus vestea care a schimbat cursul istoriei noastre: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine”.
Sf. Efrem Sirul povăţuieşte ca, mai întâi să alungăm „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire aşi al grăirii în deşert” ca început al unui drum sfinţitor. Curăţindu-ne stăruitor sufletul „prund de păcate”, suntem pregătiţi să primim „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. S-o facem cu bucurie binecuvântând pe Domnul, Cel ce şterge toate păcatele noastre, curăţă fărădelegile noastre şi scoate din stricăciune viaţa fiecăruia şi a tuturor; Cel ce ne acoperă cu milă şi îndurări; Cel ce umple cu bunătăţi doririle noastre. Ca încununare, cerem să ajutor „să vedem greşelile noastre” şi să nu osândim pe fratele nostru. Altfel, cu ochii aţintiţi la cei din jur, cu asprime abătându-ne asupra lor, neatenţi la noi, făptuim greşeli mai mari, adăugând păcatelor vechi altele noi. E cunoscut de mult şi verificat că omul care îşi vede greşelile proprii şi le îndreptă se asemănă cu luptătorul care a câştigat cea mai mare şi grea bătălie. Rugăciunea, spusă în inimă ca astfel să cuprindă firea întreagă face ca, „chipul cel din afară” trecându-se” cel din interior să se „înnoiască” avându-l mereu înainte pe Hristos, Care a înnoit întreaga fire omenească. Fără nevoinţa sufletească, spunea Sf. Isac Sirul, omul „rămâne străin de darurile Duhului”. Aşa că să-l urmăm pe Apostolul neamurilor şi pe unele să le facem iar pe celelalte să nu le lăsăm. Începutul rămâne nevoinţa trupească, supunerea trupului voii celei dumnezeieşti manifestată în fapte. Pentru cei care ascultă supus legea minimului efort, e de folos să rememorăm cuvintele din Evanghelia Sf. Matei: jugul lui Hristos este bun iar sarcina Lui uşoară. E uşoară în sine, dar mai ales este uşurată pentru că pune pe fugă patimile, tot ceea ce,potrivnic lui Dumnezeu fiind, e aidoma împotriva celui ce o pătimitorului. Atunci însă, când harul lui Dumnezeu îl îmbrăţişează pe nevoitor, o face spre descoperirea desăvârşirii ce-i stă în faţă ca un urcuş spre lumina neînserată a vieţii descătuşată de nestatornicia veacului de aici. E momentul în care, conştientizând păcatul, omul se lasă cuprins de febra lepădării de sine, care ridică în faţă sfârşitul ca un zid de netrecut. Atunci, vede cu limpezime că viaţa nu i-a fost decât o fugă spre moarte paradoxală pentru că… o voia să fugă de moarte. Lacrimile de pocăinţă apar ca un balsam şi dau puterea întoarcerii la Domnul spre care se înalţă ruga ca flacăra unei candele: „Dă-mi Doamne, vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere”. Iar dacă, din iubire binecuvântată, nu osândim, ci slujim fratelui spre a-l aduce la acelaşi gând bineplăcut lui Dumnezeu, avem răsplată îndoită după spusa Sf. Ap. Iacob: „Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea lui îşi va mântui sufletul din moarte şi-şi va acoperi mulţime de păcate.” Să nu ne fie însă a o face cu superioritatea celui „atotştiutor” pus să facă morală fariseică, aşa cum auzim la tot pasul, (har Domnului, de moralişti nu ducem lipsă, ating cotele inflaţiei!) ci cu acel neînvăluit „duh al blândeţii” care mişcă sufletul. Şi nici ca lupul moralist, căci ştiut este că atunci când „mantaua domnească e din piei de oaie/ Atunci judecătorul fiţi siguri că despoaie.” Asemenea moralişti îmbrăcaţi în odăjdiile funcţiilor înalte sunt mai pretutindeni, aproape te împiedici de ei, dar cum faptele dezic vorbele, mersul vremii nu dă semne de îndreptare.
Să nu uităm acea „cale de mijloc”, care este în acelaşi timp şi culme, pentru că duce spre împărăţia cerurilor pe care o întruchipează Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului. Cu „milostenie cuviincioasă” şi „răbdare neînvăluită” făcându-ne datoria fiecare la locul său, să simţim liniştea în care să rostim: „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul/…şi nu uita binefacerile Lui…Cel ce curăţă toate fărdelegile tale, pe Cel vindecă bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel te încununează cu milă şi cu îndurări. Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile mele”.
E în puterea pe care ne-a dat-o Domnul să căutăm împărăţia cerurilor şi în voia noastră a o face „mai întâi” prea bine ştiind că „toată darea ce bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, coborând de la Tine, părintele luminilor”. Aflând împărăţia lui Dumnezeu în inimile noastre putem sfinţi numele Său pe pământ şi ne vom putea bucura cu bucurie sfântă de darul vieţii purtător de veşnicie. E bucuria recunoştinţei, a mulţumirii pe care o încercă sfios mirându-se sufletul la Sfânta Împărtăşanie în care Hristos primeşte să ne unim cu El prin iubirea Lui purtătoare de neostoită şi iubirea noastră cuvios ascultătoare. E taina ce se dezvăluie în versurile lui Nichifor Crainic: „A fi, bucurie eternă şi sfântă!/O viaţă a toată lumina răsfrântă/De-a gloriei Tale oglindă”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.