Eugen Mihaescu la New York, in Lower East Side
Allen Hirsch – Captura YouTube
Artistul Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române, şi-a lansat la Târgul de Carte Gaudeamus cel de-al treilea volum autobiografic – REBEL – după Strigate în pustiu (Cuvânt înainte – Aici) şi Între linii (Video – Aici). După ce am aflat cum era Theodor Pallady înainte de a intra pe mâna “nulităţilor cu nume străine” şi ce a vrut Securitatea de la Eugen Mihăescu, astăzi vă prezentăm un fragment despre cum a făcut artistul român celebru un pictor luat de pe străzile New York-ului: Allen Hirsch (foto dreapta), care arată ca un fel de Cărtărescu fără păr. În imaginea de mai sus, Eugen Mihăescu în acea perioadă, în Lower East Side, Manhattan, şi,mai jos, viziunea sa grafică despre aceeaşi zonă de artişti, boemi şi homeleşi.
“Îmi amintesc de o întâmplare ciudată, legată tot de încercările mele de a găsi portretiști interesanți pentru Rudy Hoglund. Într-o sâmbătă însorită — să fi fost prin mai 1983 — mă plimbam pe Madison Avenue. Abia trecusem de strada 75, colțul cu Muzeul Whitney, când am văzut un tânăr tolănit pe trotuar, înconjurat de picturi în ulei pe pânză, fără șasiul din lemn și prinse cu bandă adezivă direct de peretele unei clădiri. Toate, autoportrete supradimensionate, pictate realist, cu măiestrie și o vervă deosebită. De multă vreme nu mai văzusem lucrări care, pe lângă asemănare, să spună ceva despre personajul portretizat, dar și despre drama tinerilor artiști. Auzeam strigătul mut al acestui tânăr pictor eșuat pe trotuar între un mare muzeu — Whitney, care expune numai artă americană — și o galerie de artă care vindea Chagall, Braque și Picasso — multe false după părerea mea.
Artistul care, întins la picioarele mele, se uita în gol era, în schimb, autentic. M-am oprit și, minute în șir, am privit nemișcat la pânzele care atârnau ca niște cearceafuri la uscat. Trecătorii indiferenți ne aruncau priviri distrate. Într-un târziu, puștiul — nu cred că avea mai mult de 20 de ani, deci mai puțin de jumătate din vârsta mea — a ridicat ochii ce păreau că-mi fixau până atunci pantofii, m-a măsurat încet de jos în sus și s-a oprit când mi-a găsit privirea. Ne uitam unul la altul în tăcere și mă întrebam dacă nu cumva e “fumat” sau “pastilit”. Tânărul era palid, cu un nas gros și bărbia proeminentă, cu părul lung, cu mâini mari și fine, pătate de vopsea ca și pantalonii și T-shirtul. Avea un chip “biblic”, părea rupt din timpurile evanghelice.
— Sunt lucrări recente? am rupt eu brusc tăcerea. Cu cât vinzi una? Asta, de exemplu, am arătat eu la întâmplare.
— Cu puțin… mi-a răspuns el ezitant, dar, dintr-odată, alert. Ești colecționar… sau artist?
Nu i-am răspuns întrebărilor, discuția era cam stupidă, deși personajul îmi părea genial.
— Am un prieten care cred că ar putea să-ți cumpere ceva. Va trebui să-i vorbesc despre tine întâi. Ai o carte de vizită? l-am întrebat eu aiurea.
— Nu, dar pot să-ți scriu un număr de telefon pe o bucățică de hârtie.
Am luat notița și ne-am despărțit fără alt cuvânt. A doua zi m-am dus la Time.
— Rudy, am descoperit un portretist extraordinar, am atacat eu entuziasmat.
— În ce galerie? a venit imediat întrebarea. Probabil că Hoglund se aștepta să spun Pace sau Pierre Mattise Gallery…
— L-am găsit pe trotuar, pe Madison Avenue, lângă Muzeul Whitney… Îl cheamă Allen Hirsch, am precizat eu care citisem numele de pe hârtiuță.
Rudy mi-a aruncat o grimasă sceptică. A urmat o discuție ce părea ridicolă, în care am încercat să-l conving că nu exageram și că descoperisem un tip genial. Într-un târziu, a acceptat să-l întâlnească pe “protejatul” meu a doua zi, înainte de prânz. I-am telefonat apoi tânărului ca să vină în fața catedralei St. Patrick și să aducă 2-3 lucrări. După voce, părea foarte surprins de viteza cu care mă ținusem de cuvânt.
A doua zi, în apropierea treptelor catedralei, pe Fifth colț cu 51st Street, Allen stătea băț și se zgâia la Olympic Tower, clădirea din cristal negru de alături. Am venit din spatele lui și, când l-am bătut pe umărul stâng, l-am făcut să tresară. S-a întors și mi-a zâmbit cu o privire caldă, ușor pierdută. L-am luat de cot îndrumându-l spre vest, am traversat grăbiți ca să ajungem pe 6th Avenue. Din când în când Allen mă cerceta oblic, lateral, fără să spună nimic. Când am ajuns lângă sala Radio City, brusc, zărind vizavi clădirea fără sfârșit pe care scria TIME & LIFE, m-a apucat de braț zicând:
— Nu cumva ești Eugene Mihaesco, the artist? Mergem cumva la Time?! Really?!
— Yes… am răspuns scurt, fără voie și fără emfază.
Am urcat cu liftul, în tăcere cele douăzeci de etaje. Birourile departamentului de artă erau pustii. Mai toată lumea plecase la masă. Când am făcut prezentările, Rudy se uita mirat la Allen, care-i părea un alien… Tânărul pictor nu scotea o vorbă, cred că nici nu știa ce să spună, iar tăcerea era, în cazul de față, de aur. S-a aplecat și a desfășurat sulul din pânză pe care îl ținea cu grijă, întinzându-l tacticos pe jos. Biroul lui Rudy era mare — vreo 6 pe 8 metri — și dintr-odată s-a pardosit cu patru-cinci autoportrete ale pictorului ce rămăsese stânjenit deoparte. Rudy le-a examinat atent, scărpinându-se în barbă după care s-a aplecat, le-a strâns spunând:
— O clipă, trebuie să i le arăt lui Ray.
Probabil că redactorului-șef, Ray Cave, i-au plăcut picturile — mai ales dacă Rudy i-a povestit cum l-am “descoperit” pe Hirsch —, a rostit “Sesam” și poarta către coperta revistei Time s-a deschis. Când s-a întors după vreun sfert de oră cu pânzele sul la subraț, Rudy a adus și fotografia colonelului Muammar Ghaddafi. I-a întins-o lui Allen spunând:
— Fă-i portretul ăstuia, să-l avem… Poate pică de la putere.
Asta a fost tot. Am coborât cu Allen și, până am ajuns în stradă, l-am dădăcit să nu se grăbească. Deși era o comandă fermă, ce urma să fie plătită imediat, coperta ar fi putut să apară mult mai târziu sau niciodată.
— Și cu cât se plătește? m-a întrebat pragmatic artistul.
— Două mii de dolari, i-am răspuns amuzat să-l văd surprins și neîncrezător în același timp.
Se vedea că era în al nouălea cer.
— Sună-mă în vreo zece zile ca să văd ce ai făcut, am continuat eu întinzându-i cartea de vizită. Sunt sigur că portretul va fi reușit, cum altfel!
I-am strâns mâna amical, ca un coach care-și încurajează sportivul favorit. Întindeam încă o mână de ajutor unui tânăr așa cum mă îndemnase Jean-Claude Suarès. După numai 4-5 zile, mi-a telefonat ca să vin să-i văd “colonelul”. Locuia undeva în SoHo, mai spre est, pe lângă Eldridge Street, într-o dărăpănătură, bineînțeles. Nici nu cred că plătea chirie, n-ar fi avut cu ce. Mizeria era de nedescris. M-a șocat de la intrare. Nu erau doar culori mâzgălite peste tot, ci jeg sadea. Poate pentru el era o atmosferă boemă, dar pentru mine, pe care Corneliu Baba mă învățase că “trebuie să se vadă că ești pictor pe pânză și nu pe tine”, murdăria aceea era abominabilă. Înainte să-mi arunc ochii pe portretul de pe șevalet, am zărit cohortele de gândaci roșii de bucătărie, care fojgăiau nestingheriți peste tot.
— Cum de suporți așa ceva? am exclamat fără să reușesc să-mi ascund scârba. Nu știi că există niște capacane pentru ei? Se numesc “Combat”.
— Cum ?! Să-i prind în lipici, să-i aud cum mor în chinuri?! a strigat Allen după care a început să scoată niște sunete pițigăiate ca niște chițăituri inaudibile ce imitau strigătele disperate ale gândacilor prinși în capcană.
M-am abținut să zâmbesc și mi-am întors privirea către picturi, câteva portrete excepționale ale dictatorului Ghaddafi.
— Nu le arăta pe toate, i-am sugerat eu. Alege tu unul. Uite, ăsta îmi place cel mai mult. Mai lucrează la fond, dar să nu te atingi de față. Apoi mai stai câteva zile și du-l lui Hoglund săptămâna viitoare.
Gaddafi de Hirsch
Hirsch nu mi-a ascultat sfatul referitor la gândaci, în schimb s-a conformat întocmai în privința portretului. Rudy a cumpărat lucrarea și a plătit-o, dar a publicat-o pe copertă câțiva ani mai târziu. Allen s-a înființat cu cecul la atelier, rugându-mă să-l încasez la banca mea și să-i dau lui cash. Am înțeles că nu avea cont în bancă. Mi-a explicat că taică-său era un om bogat, plin de “firfirei”, dar nu-și vorbeau deoarece familia nu era de acord cu meseria pe care și-o alesese Allen. Nu pricepeau de ce acesta nu intra în afacerile cu petrol din Texas și prefera să ducă o viață boemă la New York. Din capul locului nu voiam să accept să iau eu cecul.
— Uite ce e, dragul meu, i-am zis, pe cecul ăsta, deasupra numelui tău, este scris numele companiei care te plătește, Time & Life, un important trust de presă. Cred că e mai înțelept să-l dai tatălui tău cu rugamintea să-l depună în contul lui și să-ți trimită ție câte cinci sute pe lună prin mandat poștal. Îi vei demonstra astfel că ești un artist recunoscut, serios și cumpătat…
Din nou Hirsch mi-a ascultat sfatul și bătrânul bogătaș a fost atât de impresionat de reușita progeniturii sale autodidacte, încât a decis că e bine să investească mulți dolari pentru ca să o trimită la școală, la Florența. Iată-mă autorul unei povești de succes!
Allen mă vizita adeseori. Am ieșit împreună pe malul oceanului la peisaj. Închiriam o mașină, plantam șevaletele unul lângă altul și lucram în tăcere. Îl surprindeam adeseori privindu-mă gânditor și nu am înțeles de ce până într-o zi când mi-a spus din senin:
— Eugene, tu ești prea talentat, prea deștept… Trebuie să fii, ca și mine, evreu…
Nici azi nu știu cum de nu l-am pus la punct pe loc. Cred că mi-am zis că era tânăr, cu caș la gură și nu prea știa ce vorbește. Mi-am zis că e naiv și nu lipsit de caracter.
— Zău?! De ce? Pentru că numai evreii sunt “poporul ales”? Noi, ceilalți, goyim cum ne spuneți voi, suntem obișnuiți, comuni… Sunt creștin, da, pentru mine Iisus Cristos e Învățătorul, cel care mă ghidează în gândire, în viață și în artă. Nu cred că omenirea a avut vreodată un gânditor, un ghid moral, un… — cum să-ți spun? — un filozof mai mare… El este un evreu care și-a îndeplinit misiunea pentru care a fost “ales”…
Nu știu ce m-a apucat de am devenit exaltat. M-am oprit brusc când am observat că Hirsch se holba la mine. Din acea clipă, fără să înțeleg pe moment, ceva s-a rupt, relația noastră s-a răcit. Ne-am mai văzut sporadic. Revista Time i-a publicat coperta, i-a mai comandat două. Allen mi-a scris din Italia despre minunile Florenței.
Mi-a scris din Israel ca să mă anunțe că e profesor la o școală de artă din Ierusalim, grație studiilor și a faimei de portretist al revistei Time. Mi-a descris orașul, lumina deosebită care îl învăluia, “praful de aur” al pământului sfânt. Apoi a trecut mult timp până când am mai primit o ilustrată; totdeauna îmi scria mărunt pe cărțile poștale. Vederea reprezenta o stea aurie, cu raze ascuțite, încrustată într-o pardoseală de marmură. În mijloc părea să fie un orificiu, poate un arzător pentru o flacără. Era, evident, un detaliu și, cum nu se putea ghici unde se afla steaua, imaginea devenea misterioasă, stranie. Am întors ilustrata în căutarea unei explicații. În partea de sus, în stânga, scria tipărit mărunt: “Bethleem, locul unde s-a născut Iisus Cristos.” Textul fusese tăiat cu o linie groasă și deasupra era scris de mâna lui Allen Hirsch următoarea explicație: “Pisoarul din Bethleem.” Am rămas ca trăsnit. Nu puteam înțelege ce l-a determinat pe Hrisch să-mi trimită acel mesaj. Când m-a căutat, i-am spus că nu vreau să-l mai văd.
Nu era pentru prima dată când “mâna de ajutor” era mușcată de un nemernic. Și tot nu m-am învățat minte, pentru că nu a fost nici ultima dată. Ani de zile mai târziu, am citit în The New York Magazine că pictorul Allen Hirsch fusese dat în judecată fiindcă animalul lui de companie — o maimuță capucin — a mușcat o femeie, desfigurând-o. A fost singura dată când am mai auzit ceva despre Hirsch…”
Eugen Mihăescu
Puteţi admira lucrările autorului la eugenemihaesco.com
Sursa: Ziaristi Online
