Crăciunul în cumpăna vremilor - de Mircea Vulcănescu - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Crăciunul în cumpăna vremilor – de Mircea Vulcănescu

Îmbinând ritmul nădejdii omeneşti în rânduiala mişcărilor lumii, creştinătatea sărbătoreşte Crăciunul la răsturnarea crugului ceresc, odată cu începutul creşterii zilelor asupra nopţilor.

Crăciunul! Zi de plinătate şi belşug, în care vestea bună se împlineşte, în care nădejdea de mai bine a omului îşi află chezăşie – ce stranie îmbinare de înţelesuri descoperă omului!

În ceasul ales pentru numărătoarea neamurilor pământului, Dumnezeu este de faţă. Domnul Slavei, al plinătăţii şi al tăriei îşi ţine făgăduiala mântuirii omului, apleacă cerurile spre pământ, ca să îl ridice spre Sine, se întrupează. Şi, făcându-se Om, ia chipul săracului şi Se naşte-n ieslea vitelor, căci – spune Evanghelistul, vorbind de Maica Domnului şi de Iosif – nu mai era loc în han şi pentru dânşii. Steaua Lui se arată magilor Chaldeei care-i aduc aur, smirnă şi tămâie, iar pe Irod îl umple de mânie. Îngerul se arată atunci în vis lui Iosif, poruncindu-i să ia Maica şi pe Prunc şi să fugă în Eghipet. Iar ceata îngerilor se arată păstorilor la turme, înspăimântându-i cu strigătul ei de slavă întru cei de sus şi de pace între oameni şi bună învoire.

Cine nu ştie pe de rost întâmplările acestea, pe care tot norodul românesc şi le închipuie în rânduiala colorată a Vicleimului? Şi cine nu se împărtăşeşte, fie cât de nedesluşit, din această bucurie tainică a împărţirii timpului? Dar, de ce înţelegerea populară a legat povestea mai ales de amintirea lui Irod?

Ca şi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munţi se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire şade întins peste ape. Se aşteaptă îngânarea tunurilor…

Şi totuşi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieşită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinţe”.

Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereţi prea devreme irosite. N-au trecut 20 de ani şi, peste generaţia celor căliţi în fier de odinioară, s-a ridicat altă generaţie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorţii. Lumea şi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii (?)] malthusiene trag astăzi iarăşi spre vâltoare batalioanele răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine”, „pace”. Dar când pâinea e ameninţată, cum să stea omul locului?

Ca şi acum 20 de ani, ca şi acum peste o mie nouă sute, Cărciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului şi a pământurilor. Nici chiar supremaţia unei rase, a unei aşezări sau a unei civilizaţii. În joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aşezată la cheia de boltă a creaţiei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte, pentru împlinirea poftelor şi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii şi incoerenţa anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii.

Reuşi-vor uneltele omului, creaţiile lui, cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaţiei şi smintindu-l din propria lui „condiţie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile şi, odată cu ele, echilibrul stării sale?

E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană”.

La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceşte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înţelepţilor, spaima păstorilor şi mânia Irozilor.

Mircea Vulcănescu, Craciun 1935

Gânduri pentru Naşterea Domnului. Însemnări pentru o metafizică a Bucuriei

Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă şi pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile şi Împărăţiile cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc şi cad. Şi, la fel cu oamenii şi cu Împărăţiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme şi se sting… Şi, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiţia naşterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârşit. Şi, din adâncul amărăciunii sale, Înţeleptul, care pare că presimte-n El, totuşi, altă chemare, fie măcar ca în vis, o fărâmă de năzuinţă spre vecinicie, rosteşte cu amărăciune (de unde, oare, amărăciunea asta, dacă în lume sunt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie!”

În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul. …

Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun. În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească.

Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim, nu facem decât să ne schimbăm robia.

Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate. …

Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie.

Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.

O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie.

Mircea Vulcănescu

Sursa: Familia Ortodoxă via Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.