Umbra KGB-ului asupra ICR-ului. Bombă de la Chişinău: Directorul ICR, fals doctor şi "dublu academician". Dr. Vasile Şoimaru: Valeriu Matei este un impostor de carieră. UPDATE: Răspuns la o scrisoare colectivă - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Umbra KGB-ului asupra ICR-ului. Bombă de la Chişinău: Directorul ICR, fals doctor şi “dublu academician”. Dr. Vasile Şoimaru: Valeriu Matei este un impostor de carieră. UPDATE: Răspuns la o scrisoare colectivă

Promotori ai românismului de paradă

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician”

cu trei doctorate neterminate

 

(Investigație jurnalistică dedicată memoriei patriotului român Andrei Vartic,

veritabil promotor al curentului unionist, curat și sincer, din Basarabia)

 

De mai bine de trei ani, sâmbătă de sâmbătă dimineața, cu reluare în fiecare duminică seara, protagonistul celor peste o sută de emisiuni (cu cele transmise în reluare, cifra se dublează) din ciclul „Ora de cultură” de la postul de radio „Vocea Basarabiei”, Valeriu Matei, directorul ICR Chișinău, oferă radioascultătorilor „porția de cultură”, în care și-a asumat mai toate meritele Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia din ultimile trei decenii. „Ora de cultură”, care după publicarea rezultatelor acestei investigații ar putea intra în istorie ca „Ora de minciună”, este ascultată mai mult de nevoie de către radioascultători, în așteptarea următoarelor emisiuni ale „Vocii Basarabiei”. Majoritatea cunoscuților mei, fideli radioascultători ai „Vocii Basarabiei” se întreabă: oare cât vor mai fi supuși chinului de a asculta aceste minciuni, laude de sine și asumări de merite străine, adevărate acțiuni teroriste, de manipulare informațională, care pot paraliza auzul radioascultătorilor cu minciuni vorbite fără pic de jenă din partea protagonistului, moderatoarea emisiunii rar când reușește să intervină cu vreo frază fiind bruiată de la prima silabă pronunțată.

Acest terorism informațional are loc și la alte posturi „subjugate” de către același protagonist, cu banii contribuabililor români. În majoritatea intervențiilor radiofonice ale sale protagonistul nu uită să menționeze orice merit sau efort al său, cât de minuscul n-ar fi el, iar concentrația intervențiilor verbale pe unitatea de timp, adică productivitatea verbală, a lui V.M. la microfoane merită să intre în cartea recordurilor Guinness. Pentru că mai productiv în acest sens a fost doar Nicolae Ceaușescu diferența constând în aceea că N.C. nu se lăuda pe sine (îl lăudau alții) pe când V.M. vorbește mai mult despre propria persoană pentru că nu-l laudă nimeni.

La început credeam că V.M. are nevoie de aceste spălături de imagine în vederea participării la scrutinul parlamentar din 11 decembrie 2016 pentru accederea în Parlamentul României, funcția de director al ICR și imunitatea diplomatică pe care i-o oferă funcția dată fiind limitate în timp. Abia la 21 noiembrie trecut am aflat de la criticul literar Răzvan Voncu adevărul despre intențiile lui V.M. și ale celor care l-au promovat toți acești ani: „Personajul pus în fruntea filialei — un scriitor de raftul al treilea, care nu se bucură de nici un prestigiu în lumea literară românească — este mai preocupat de propria promovare. ICR Chişinău s-a transformat, sub conducerea lui Valeriu Matei, într-un cămin cultural, care plimbă prin satele Basarabiei panouri cu poze de scriitori, concepute la Bucureşti… Aud că, drept recompensă pentru deserviciile aduse culturii române la Chişinău, cineva se gândeşte să-l numească pe Valeriu Matei director la Accademia di Romania din Roma, deşi nu ştie o boabă de italiană…”. Nici mai mult nici mai puțin: să mai vedem panouri cu poze ale scriitorilor români nu doar în satele pustii ale Basarabiei, ci și la Roma, în preajma Columnei lui Traian…

La prima etapă a investigației mele am ascultat brașoavele lui V.M. până în ziua de 17 ianuarie 2015 la emisiunea „Magazin istoric” a aceluiaș post de radio, când invitatul a exagerat cumplit cu afirmaţiile sale: cică la vârsta de cinci anișori, deja citind cu litere chirilice și latine, a învățat pe de rost, la biblioteca din satul natal, cele 98 de catrene ale celui mai lung poem de dragoste al umanității, „Luceafărul” lui Mihai Eminescu. Atunci m-am mirat cum de nu s-a găsit un prieten, un frate, un apropiat de-al protagonistului, să-l oprească ca să-și mai tragă sufletul, care la un moment dat ar putea să nu mai încapă în corpul său voluminos îmbibat de atâtea minciuni sfruntate?

Dar minciunile lui V.M., pe care le veţi identifica cu ușurință în cele ce urmează, sunt de trei categorii:

LAUDĂ DEŞARTĂ, ca să fie considerat o persoană „excepţională”;

INVENTEAZĂ iniţiative, acţiuni sau realizări personale inexistente sau face „din ţânţar – armăsar”;

SE AUTOVICTIMIZEAZĂ, ca, din mila concetăţenilor, să câştige foloase necuvenite – avantaje financiare şi avansare pe scara socială pe care se tot caţără, dând din coate şi luând locul altora, care-l merită.

Aceste constatări ne-au determinat să reacţionăm cu următoarele zece dezvăluiri în biografia lui V.M., necesare pentru binele lui, pentru binele nostru, în ajutorul unor critici și istorici literari, onești și obiectivi. Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică.

I. Povestea familiei Maticiuc-Matei, cu 14 copii

Conaționalul și patriotul român din SUA, Nicolae Dima, a publicat niște informații grave, necunoscute până la publicare, despre tragedia familiei Maticiuc-Matei din Cazangic: „Pe Valeriu, cu care mă întreţinusem la Chişinău, l-am întâmpinat odată la New York şi l-am găzduit ulterior în apartamentul meu din Washington. Am avut astfel prilejul să schimbăm impresii şi idei, să ne împărtăşim aspiraţiile şi îndoielile, şi să legăm o bună prietenie. …Valeriu mi-a vorbit de asemenea despre familia lui, despre fraţii lui, şi despre viaţa criminal de grea la care fuseseră supuşi părinţii în primii ani ai ocupaţiei sovietice. Şi, deodată, mi-am dat seama că vorbea despre o familie cu 14 copii. Când i-am cerut lămuriri, am rămas paralizat. Părinţii lui Valeriu Matei, Nicolae şi Sevastiţa, ţărani simpli din judeţul Lăpuşna, se căsătoriseră la o vârstă timpurie şi i-a prins invazia sovietică cu şapte copii mici (Sic!, la 28 iunie 1940, mama celor „șapte copii mici” avea 16 ani, iar tatăl – 18 – n.n.). Toţi şapte au murit în timpul criminalei înfometări comuniste din anii 1946-1947. Părinţii au supravieţuit mâncând tulpină de mărăcini, papură, şi diverse ierburi care creşteau pe malul Nistrului (Prutului? – n.n.)… În trăirea lor de ţărani simpli, după o viaţă complet răvăşită de bolşevici, părinţii lui Valeriu au găsit puterea să-şi întemeieze o nouă familie. Valeriu Matei este unul dintre noii lor copii” (Revista „VATRA VECHE”, nr. 12/2011, p.31).

Așadar Valeriu Matei a mai avut 13 frățiori, el fiind al 13-lea în familie, dintre care părinții n-au putut salva pe primii șapte de foametea cumplită din anii 1946-47, salvându-și propria viață, pentru a mai naște șapte copii, din care face parte și norocosul poet de astăzi. Dintre acești șapte copii vii, opinia publică cunoaște doar patru: poetul Valeriu, pictorul Iurie, economista Maria și polițistul Gheorghe. Pentru că V.M. este totuși o persoană publică, ar fi normal să știe lumea ce s-a întâmplat cu alți trei frați din totalul de șapte copii născuți după foamete și, în genere, când și cum acești părinți au reușit să nască atâția copii dacă, după cum se plânge V.M.: „Copilăria ne-a fost marcată de destinul părinţilor. După 23 august 1944, tata (la 22 de ani?-n.n.), ca şi toţi basarabenii din Armata Română, a fost trimis în cea sovietică. Imediat după trecerea Prutului, a fost dus într-un lagăr improvizat, lângă Mingir… Acolo s-a întâlnit cu doi vecini şi într-o noapte au fugit. I-au prins şi i-au dus la muncă forţată în minele din Donbass. Atunci a învăţat şi primul cuvânt rusesc: „rasstrel”. L-au salvat bunicii, care le-au dat autorităţilor militare provizorii până şi covorul din casă.A revenit acasă după doi ani” (VIP Magazin, Septembrie 2006, http://www.vipmagazin.md/profil/Valeriu_MATEI_O_poveste_de_pe_strada_Lazo/).

Deci, după anii din Armata Română, apoi cei din armata sovietică și din Donbass, părinții săi găsesc puteri și timp să nască șapte copii care în anii de foamete (1946-1947) mor toți ca unul? Dar dacă aceștia nici n-au existat vreodată, ce gândesc ceilalți membri ai familiei Matei despre această posibilă minciună și despre publicitatea necreștină făcută părinților lor creștini? Și cu ce scop V.M. și-a amăgit prietenul român american, legendarul Nicolae Dima de la „Vocea Americii”, care i-a încredințat până și cheia de la apartamentul său din Washington?…

II. „Cuba, mon amour”

sau supertaina moldoveanului „Che Guevarra”

 

În timpul curățeniei generale din vara trecută am descoperit în biblioteca mea o carte în limba rusă, intitulată „Nezabîvaiemîie vstreci” („Întâlniri de neuitat”) și tipărită în anul 1980 la Groznâi, în Cecenia. Am procurat-o în librăria „Bukinist” din centrul Krasnodarului, în iulie 2009. Cartea m-a interesat pentru că era scrisă de Murat Ziazikov, care a fost șase ani președinte al Ingușetiei (2002-2008), iar până atunci ocupase importante funcții în KGB-ul sovietic pentru Caucazul de Nord și, principalul, participase în vara anului 1978, alături de mulți artiști, la Festivalul XI Internațional al tineretului și studenților din Cuba. Informaţiile din această carte despre Festivalul cubanez mă interesau pentru că la începutul Mișcării noastre de Eliberare Națională m-a întrebat un coleg de serviciu de la Facultatea de economie a USM, Evgheni Litvinov, șeful Catedrei de statistică, cât de bine îl cunosc pe unul din deputații frontiști ai Parlamentului din care făceam și eu parte, ale cărui declaraţii anticomuniste de faţadă îl enervau pe colegul meu care avea altă părere despre deputat: „El se dă de mare naționalist și anticomunist, dar el a fost unul din trimișii komsomolului URSS la Festivalul din Cuba, în vara anului 1978”. Posibil că E. Litvinov avea această informație de la interpreta Nadejda Cepraga, soția sa, care a participat la Festivalul cu pricina. Desigur, colegul meu se interesa de deputatul Valeriu Matei, care a fost inclus, pentru merite încă necunoscute în totalitate nouă, în lista celor 1000 de participanți sovietici la Festivalul cubanez cu numele său adevărat Valerii Nikolaevici Maticiuc.

Au trecut anii dar nu am putut afla nimic despre acest episod din biografia lui V.M. În nicio biografie de-a lui nu s-a strecurat această informație și mi-am căutat de treburile mele. Abia peste două decenii, în anul 2010, mi-a surâs norocul!!! V.M., s-a autodeconspirat cu o fotografie în cartea sa „Elegiile fiului risipitor”, la pagina 650 inserând o imagine a sa alături de un artist cu renume, pe puntea navei „Șota Rustaveli”, cu următoarea legendă sub fotografie: „Cu naistul Vasile Iovu, pe corabia „Șota Rustaveli”, în mijlocul Oceanului Atlantic. 1978” Nimic mai mult și am ținut cu dinții, șase ani, să nu-l întreb pe Vasile Iovu ce știe despre această poză și despre drumul lor acvatic spre Cuba. Mai clar nici că se poate: anul Festivalului 1978 și nava „Șota Rustaveli”, cea care a transportat din portul Leningrad (azi Sankt Petersburg) spre Cuba 1000 de tineri sovietici la acel Festival Internațional, printre ei fiind: Iosif Kobzon, Vladimir Vinokur, Roza Rîmbaieva, Vasile Iovu, Nadejda Cepraga, ansamblul de dansuri populare „Moldoveneasca” (în care dansa și Doina Marin, viitoarea interpretă Doina Aldea-Teodorovici), conducători fiind cuplul Rozita și Simion Lâsoi, desigur și viitorul autor al cărții nominalizate mai sus, Murat Ziazikov, și încă 991 de alți participanți, printre care și trimisul komsomolului leninist, V.N. Maticiuc. Veniseră atunci la Havana, cu alt mijloc de transport, și unii români celebri ca Vasile Șeicaru și Gheorghe Turda (CNSAS a raportat pe 8 decembrie 2016 că acest al doilea interpret român are calitatea de fost colaborator al fostei Securităţi, declarată prin hotărâre definitivă a instanţei).

Știam de delegația RSSM care plecase peste Ocean pentru că la prima etapă printre mai multe colective artistice nominalizate pentru participare la acel festival de vis era examinat și Ansamblul folcloric de dansuri populare „HORA”, fondat de maestrul de balet popular Ion Bazatin, colectiv din care făceam parte și eu cu soția mea, căsătoriți de patru ani. Însă norocul picase pe formațiunea „Moldoveneasca”, pe atunci proaspăt laureat al Premiului komsomolului leninist „Boris Glavan” din RSSM.

Posibil de la acea participare supersecretă la festivalul cubanez i se trage lui V.M. pseudonimul „Che Guevara” (unul din liderii regimului comunist cubanez și insurgent sud-american, născut în Argentina) din așa-zisa „Listă Șandrovschi”, listă în care nu pot avea mare încredere pentru că în ea nimerise oameni care, pe de o parte, niciodată nu și-ar fi permis să-și toarne prietenii, iar pe de altă, în ea n-au intrat oameni din rândurile comuniștilor și frontiștilor care au lucrat cu fervoare pentru acea organizație de tristă faimă.

Chiar dacă V.M. n-a fost insistent să lupte până în pânzele albe ca să obțină în instanță recunoașterea necolaborării sale cu organele secrete, precum a făcut-o Vitalia Vangheli-Pavlicenco, ea nimerind în lista dată cu alt pseudonim cubanez, „Fidel”, pentru că l-a însoțit pe soțul său, traducător de rusă-spaniolă într-una din unitățile militare sovietice dislocate în Cuba comunistă a lui Fidel Alejandro Castro Ruz. Drept că V.M., având o pregătire bună nu putea face acest pas: ce rost ar fi avut această „dovedire”, dacă chiar ar fi colaborat cu „specialii”? Poți să te judeci cu cine dorești și cât îți poftește inima pentru că fără o lege a lustrației „specialii” nu vor risca să scoată vreo pagină din dosare ca să nu bage frica și neîncrederea în celelalte zeci de mii de colaboratori acoperiți ai lor, unii dintre foștii „pasivi” ai acestei organizații fiind activi și azi.

Acum, V.M., desigur, ne va povesti într-o viitoare emisiune radio despre acea călătorie frumoasă în Cuba, despre adevăratele merite pentru care a nimerit în lista celor 1000 de tineri sovietici, participanți la Festival, ce a făcut în Cuba și unde a dispărut, pe data de 28 iulie 1978, din momentul debarcării navei ,,Șota Rustaveli” în portul Havana, fiind aproape de nevăzut la Festival și tot drumul înapoi până în portul Odesa. A plecat tânărul la Festival de la Facultatea de istorie a Universității din Chișinău, dar a reapărut, victorios, peste o perioadă nu prea îndelungată de timp, în metropola sovietică, pentru a-și continua studiile la Facultatea de Istorie a legendarei Universități sovietice „M.V. Lomonosov” din Moscova – visul de aur al miilor de tineri din RSSM…

III. AŞA-ZISUL EXIL de patru ani la Mănăstirea „Noul Ierusalim”

Un citat sugestiv din biografia lui V.M., semnată de soția sa: „…Anul 1983. Este exclus de la doctorantură… pentru antisovietism şi naţionalism (jurnalista Nina Josu precizează și momentul excluderii, „la trei zile după ce a fost dus la Lubeanka, pe 28 mai 1983” – n.n.); sprijinit de profesorii de la Catedra de etnologie pe care o absolvise şi de unii colegi de universitate, reuşeşte să se angajeze doar în calitate de cercetător ştiinţific inferior, cu cel mai mic salariu din sistem, la muzeul de studiere a ţinutului din or. Istra, la fosta mănăstire „Noul Ierusalim”, unde va rămâne până în 1987. Daniel Corbu, editorul de la Iași al lui V.M., a interpretat altfel acest citat din biografie: „Urmează un exil de patru ani la Mănăstirea Noul Ierusalim”. În altă variantă a biografiei deja o lasă mai moale cu „tragica” sa perioadă de la Istra, precizând că „…Din mai 1985, a fost ales șef al sectorului de istorie veche, arheologie și etnografie la același muzeu”. Nina Josu spune mai mult: „…la Istra, și-a scris majoritatea poemelor… unde, curând, pentru abilitățile sale în materie de studiu este promovat în funcția de șef al sectorului de Istorie veche, arheologie și etnografie, din cadrul aceluiași muzeu”. Nici profesorul Ion Ețco nu se lasă mai prejos: „…Deși directorul acelei instituții a fost categoric împotrivă, Valeriu Matei a fost ales invariabil de trei ori (în patru ani?! – n.n.) consecutiv în aceeași funcție prin votul întregului colectiv. Colegii ruși îl apreciau foarte mult”.

Și documentatul critic literar Alex Ștefănescu, fără să se documenteze, menționează într-un articol de-al său, că „încă de la vârsta de 17 ani V. Matei (…) se numără printre scriitorii care s-au opus cu  hotărâre și curaj măsurilor represive”.

Dar iată cum însuși V.M. descrie, în „VIP Magazin”, septembrie 2006, Nr. 29, etapa moscovită a vieții sale: „Absolvisem cu distincţie Universitatea „M. V. Lomonosov”, susţinând o teză consacrată valorii istorico-etnologice a operei lui Nicolae Milescu Spătarul (cartea lui Radu Boureanu despre Milescu Spătarul a fost una de căpătâi în toată perioada elaborării tezei de licență de către V.M.– n.n.), recomandată spre publicare şi fiind propus de consiliul ştiinţific al Universităţii, la doctorantură. Profesorul Lev P. Laşciuk, îndrumătorul ştiinţific, era convins că nu trebuia să aştept trei ani. Lucrarea era definitivată, trebuia doar completată cu vreo 30 de pagini (sic!– n.n.). În ultimul an de studenţie, venind la el acasă pentru a-i aduce un capitol din lucrare, el mă întrebă brusc: „ Kak dela, moi rumâncik?”. La rândul meu, l-am întrebat de ce mă provoacă. „Ştiu cine sunteţi voi şi cum aţi nimerit în URSS, mi-a răspuns. Eşti prea inteligent ca să nu înţelegi chestiile astea. Încă n-ai avut probleme cu KGB-ul?”. „Nu”, i-am răspuns. „Vei avea, orice om inteligent în ţara asta are probleme cu KGB-ul. Să ştii că poţi conta pe mine. Kaghebiştilor, dacă le dai măcar o unghie, îţi trag mâna cu tot cu cap”. Când compatrioţii mei, C. Ciobanu, V. Tătaru, V. Popovici ş.a. au început să fie interogaţi de securişti (cine oare i-o fi turnat? – n.n,) ca să afle ce vorbesc eu, cu cine mă întâlnesc, l-am pus la curent pe Lev Pavlovici. El m-a grăbit să susţin, în regim de urgenţă, referatele, examenele. Dar KGB-ului nu-i scăpa nimic. La Chişinău începuse persecutarea lui V. Văratic şi Gh. Negru (dar pe aceștia cine oare i-o fi turnat? – n.n.), pe mine au venit să mă ia de la cămin. Prima dată au plecat aşa cum au venit. A doua oară m-au prins când eram singur, mi-au sucit mâinile la spate şi dus am fost. M-au ţinut o zi întreagă în subsol la Lubianka şi când s-au convins că nu mă las înfrânt, mi-au tras câteva picioare-n spate şi aproape de miezul nopţii m-au aruncat în stradă. În următoarele trei-patru zile (iată că am și dedus de la cine știe Nina Josu despre momentul  „arestării” lui V.M.), am fost exclus din aspirantură, dat afară din cămin, mi s-a retras “propiska” şi, fără a mi se restitui actele de studii, date la doctorantură, a început vânătoarea în stradă … ca să mă ducă în armată în Afganistan, iar miliţia, ghidată de kaghebişti… mă reţinea, dându-mi termene de părăsire a „minunatei capitale sovietice” (dar cu Afganistanul cum a rămas?-n.n.). Sprijinul profesorilor de la Catedra de etnografie n-a schimbat cu nimic situaţia (soția-biograf subliniază mai sus că sprijinul colegilor de catedră i-a fost totuși de folos – n.n.). O aşa-zisă repartizare, trimisă în bătaie de joc (sic!) de Ministerul Învăţământului de la Chişinău, să plec învăţător în raionul Leova, m-a ajutat să scap de cei de la comisariatul militar moscovit, iar o scrisoare, neînregistrată, pe care mi-a dat-o un admirabil domn, Ştefan Panfilie, fost prorector al Universităţii din Chişinău (Ștefan Panfilie era într-adevăr admirabil, dar era prea corect ca să încalce legea; mai curând solicitantul putea falsifica semnătura prorectorului pentru a scăpa de repartizarea sa, acasă, la Leova, ca să rămână în metropola sovietică – n.n.), m-a ajutat să-mi recapăt actele de studii. Nu mă puteam angaja nicăieri. De Moscova sau de suburbiile ei pe o rază de 40 km nici vorbă nu putea fi, de Moldova – nici atâta”. (De ce, doar avea repartizarea la Leova natală în buzunar? – n.n.).

Privitor la cuvintele de dragoste ale îndrumătorului: „Kak dela, moi rumâncik?”, admit că profesorul care-și permite să invite acasă un student, putea să se adreseze invitatului și cu cuvintele “moi milâi rumâncik”. În acest caz mă mir că studentul favorit, cel care, chipurile, a fost mult și bine ajutat de profesorul Lașciuk, n-a catadicsit șă meargă, cel puțin o dată, pe 10 decembrie 1990, în metropola sovietică, să-și ia adio de la regretatul îndrumător care și-a riscat viața pentru el. Mai ales că în acea zi de luni „rumâncik”-ul nu avea ședință în Parlamentul de la Chișinău.

Ca să tragă mai mult la cântar povestea lui V.M. despre viața grea în cei „patru ani de exil” la „Noul Ierusalim”, V.M. a „redactat” chiar și prefața semnată de Grigore Vieru la cartea sa de debut „Stâlpul de foc”, în anul 1988, în care poetul menționa: „Avem în faţă, stimate cititorule, o carte semnată de un tânăr poet al cărui nume este cu totul nou în poezia noastră – Valeriu Matei – care de-a lungul mai multor ani a lucrat „în secret” la ea în pacea şi liniştea Muzeului regional Moscova de studiere a ţinutului, unde Valeriu Matei a trudit ca şef de secţie”. Dar iată cum a modernizat „exilatul” acea prefață după moartea poetului: „…unde Valeriu Matei a trudit în calitate de cercetător ştiinţific” (V. Matei, Cruciada balcanică. Opera poetică. Ed. Mesagerul, Ch., 2013, p. 592).

Spre bucuria noastră, a tuturor, am descoperit un caz aproape unic în scrierile lui V.M., în care acesta spune purul adevăr. Într-un interviu cu regretatul Serafim Belicov, V.M. afirma cu tărie: „…Aici, în Basarabia, de cele mai multe ori ținte ale atacurilor de grup sunt tocmai autorii unor opere de certă valoare și – să fie doar о coincidență?! – tocmai cei care au fost atacați și blamați și sub regimul sovietic. Scribii care au scris volume întregi despre mareața „uniune sovietică”, „marele Lenin”, scriu acum, cu aceleași mijloace, poezii despre România sau despre Ștefan cel Mare, își inventează biografii ale suferinței sub „odiosul regim comunist” (LA, 1.03.2005). Da, în privința inventării biografiilor are omul perfectă dreptate, cum s-ar zice, a făcut o declarație cinstită de autobiografie!

Dar ca să fie mai clar ce-i cu biografia lui V.M. și istoricul nașterii și creșterii ei accesați varianta biografiei sale din enciclopedia Wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Matei și vă veți convinge cât de mult a muncit omul la ea.

IV. „Contribuția personală” la schimbarea situaţiei de la

Uniunea Scriitorilor, în anul 1987

În multe emisiuni, interviuri, biografii, ale lui V.M., se subliniază participarea sa activă la fondarea Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia (MEN), la întrunirile de la Uniunea Scriitorilor din Moldova (USM), încă din 1987.

Întreb, chiar dacă știu răspunsul, cum putea el să participe la începuturile acelor evenimente epocale, în timp ce conducea o secție la Muzeul Regional Moscova. Mai mult, cererea de intrare în rândurile USM a completat-o abia pe 17 februarie 1988 (carnetul de membru al USM nr.15790 din 30 mai 1988), completând și semnând un formular cu pseudonimul „Matei”, indicând și numele său de familie, Maticiuc, și încheindu-l cu o semnătură ministerială făcută cu litere chirilice, la vârsta de 29 de ani, el lăudându-se de multe ori că scrie și citește cu litere latine, de la vârsta de patru-cinci anișori (având astfel de calități la o fragedă vârstă nu pricep de ce a mers în clasa I-a doar la vârsta de 7 ani și 5 luni?). Mai zicând că în 1987 USM l-a recomandat pentru responsabila funcție de reprezentant la secretariatul Uniunii Scriitorilor din URSS, uitând că la acea vreme nici nu era încă membru al USM. Putea fi oare recomandat să reprezinte USM-ul la Moscova fără să fie membru al acestei organizații? Dar dacă nu putea fi recomandat și totuși a ajuns acolo (tot așa cum a ajuns în Cuba, la Academia Română sau la ICR Chișinău, un sfert de secol mai târziu), apare fireasca întrebare: cine, de ce și cum l-a instalat în acea funcție, fiind cică alungat din doctorantură pentru naționalism și antisovietism?… În plus, acest înfocat „naționalist antisovietic” căpătuindu-se și cu un apartament cu două camere în centrul metropolei sovietice. În alte informații publicate, dânsul zice că acesta a fost un apartament cooperatist care, după cum știm bine, costa enorm ca să-l poată cumpăra un tânăr sărac, lipit pământului, cu nicio rublă de acasă și cu „cel mai mic salariu din sistem” în doar doi ani de activitate la Muzeul Regional Moscova.

Am reușit să studiez mai multe documente despre evenimentele istorice de la USM din anii 1987-1988 și pot spune cu exactitate că atât pseudonimul „Matei”, cât și numele Maticiuc lipsesc cu desăvârșire printre cele ale protagoniștilor evenimentelor de la USM. Numele lui nu figurează nici printre cei 26 de vorbitori la plenara USM, din 30 octombrie 1987, dar nici printre cei (tot) 26 de vorbitori la următoarea Adunare a scriitorilor din Moldova, pe 28 mai 1988. Nici în stenogramele acelor adunări, sau măcar în listele personalului tehnic care a deservit ședințele, numele lui V.M. nu a fost de găsit.

Într-o altă declarație, mai rezervată, a lui V.M. se menționa: „În aprilie – mai 1987 mi-am adus şi eu modesta contribuţie la schimbarea situaţiei la Uniunea Scriitorilor din Moldova”. Deoarece V.M. n-a fost participant la ele, de unde să știe că istoricele evenimente din „aprilie-mai 1987” au avut loc tocmai …în luna octombrie a aceluiaș an?

La acea plenară a conducerii USM din 30.10.1987 a sunat pentru prima dată un apel-bombă către conducerea comunistă a RSSM, al prozatorului, dramaturgului, publicistului moldovean de mare valoare și curaj, Alexei Marinat, născut în satul Valea Hoțului din Transnistria, azi Ucraina, apel în care vorbitorul sublinia: „În satul meu, dar și în întreaga Republică Autonomă Moldovenească, până la război era în vigoare alfabetul latin, care „îmbrăca” de minune limba moldovenească, chiar așa primitivă cum era ea, folosită de noi pentru scriere și comunicare. Cred că pierdem o șansă unică pentru ieșirea noastră pe o arenă mai largă… Cu atât mai mult, că de alfabetul latin se folosesc trei republici sovietice, care nici măcar nu fac parte din grupul limbilor romanice. Dar pentru noi, fiind națiune latină, alfabetul latin nu ne este străin. Decideți, tovarăși conducători ai republicii! Avem doar de câștigat”. Alexei Marinat a fost chiar primul vorbitor la acea Plenară, după raportorul Ion Hadârcă, încă nefiind publicat în revista „Nistru” articolul istoric „Veșmântul ființei noastre” de Valentin Mândâcanu (martie 1988) și „Scrisoarea celor 66” din săptămânalul „Învățământul public”(17.09.1988), minunatele articole pe teme ecologice din „Literatura și arta”, care în anii de grație 1987 și 1988, au pornit marea bătălie pentru Limba noastră cea Română. Alexei Marinat, a fost Omul și Eroul, trecut prin malaxorul Gulagului, cel care cu adevărat a meritat să fie decorat, fiind încă în viață, sau post mortem, de către președintele Băsescu cu cele mai înalte distincții ale Statului român și nu puzderia de semnatari (care atunci frecventau grădinița de copii) ai unei nevinovate sesizări la Curtea Constituțională privind Limba Română!!!…

Iar V.M., care-și făcea semnătura cu litere rusești, spune într-o emisiune că a venit de la Moscova, ca împreună cu „grupul celor patru” (sic!), să-l sfătuiască pe Alexei Marinat, „care nu avea ce pierde”, să inițieze această luptă? Halal de așa sfătuitor…

Numele lui V.M. nu figurează nici printre cei 41 de membri ai Sfatului Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propuși de către Adunarea intelectualității de creație și științifice din capitală (Grupul de inițiativă), care a avut loc pe data de 3 iunie 1988, el zicând că a stat la baza Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia. Cum poate „curajosul” de azi să se laude cu fondarea MEN, dacă el nu a scris atunci nici mai târziu măcar un articolaș în sprijinul limbii române și alfabetului latin și n-a avut curajul să semneze cel puțin Scrisoarea deschisă (17.09.1988) a celor 66 de intelectuali în favoarea oficializării limbii române și a revenirii ei la alfabetul latin?

Iată ce zicea unul din puținii noștri bărbați de mare curaj, unul din adevărații inițiatori ai Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, regretatul patriot Andrei Vartic, la Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din Moldova, pe data de 28 mai 1988, rostită ca și majoritatea dintre luările de cuvânt în limba rusă, pentru cei câțiva participanți la Adunare sosiți de la Moscova: „Пришло время сделать то, что сделали все люди, которые верят в перестройку… Пришло время создать в Молдавии Демократическое движение в защиту перестройки. По-моему, мы сделаем большое преступление против молдавского народа, против перестройки, если уйдем отсюда без создания координационного фронта. Это самое большое требование времени… Не надо ждать ни одной минуты… Надо действовать быстро, надо действовать сегодня”. Această chemare a lui Andrei Vartic pentru crearea neîntârziată a unui front comun în sprijinul Perestroicii lui Gorbaciov a dat startul înființării Frontului Popular din Basarabia ocupată de ruși.

Peste șase zile, la 3 iunie 1988, tot în sala mare a USM, în cadrul unei adunări a intelectualității, a fost constituit „Grupul de inițiativă al Mișcării Democratice pentru susținerea restructurării”, care peste un an de zile, pe 20 mai 1989, s-a transformat în legendarul Front Popular din Moldova (FPM).

Abia la acest congres de constituire a FPM V.M. a nimerit în Sfatul FPM, ca poet și secretar al „Societății de cultură moldovenească din Moscova” (sic!, de ce nu în calitatea cu care se lăuda  – de „înalt” reprezentant al USM la Uniunea Scriitorilor din URSS? – n.n.). După cum se știe, la prima ședință a Sfatului FPM din 20 mai 1989, imediat după congres, a fost ales Comitetul executiv al Sfatului FPM în următoarea componență: Ion Hadârcă, Nicolae Costin, Andrei Țurcanu, Gheorghe Ghimpu, Pavel Gusac, Iurie Roșca, Iurie Plugaru, Anatol Șalaru, Mihai Ghimpu (Proces-verbal nr.1 al Sfatului FPM din 20 mai 1989). V.M. n-a fost ales în Biroul Permanent chiar dacă soția sa menționează în biografia lui că: „este membru în Consiliu și în Biroul Permanent, purtător de cuvânt al formațiunii”. V.M., într-adevăr, poate fi găsit doar în lista „purtătorilor de cuvânt”, a celor care vor stenografia ședințele Sfatului FPM, deşi era încă antrenat în diverse activități în metropola sovietică.

În aceeași ordine de idei ne întrebăm: cine-i autorul primului Apel al FPM „Către cetățenii RSSM”, adoptat la Congresul I de constituire a FPM, din 20 mai 1989, în care negru pe alb se menționa: „Scopul nostru nu este obținerea puterii politice și de stat în republică, ci obținerea suveranității economice, sociale și culturale a RSSM ca stat egal în cadrul Uniunii RSS, organizarea și activizarea maselor în vederea exercitării reale a voinței poporului și creării condițiilor necesare promovării libertăților democratice” (ziarul DEȘTEPTAREA, nr.1, p.1. Chișinău, 20 mai 1989). Cum așa: „ca stat egal în cadrul URSS”? !!! Cine oare a propus acest deziderat „stringent” al MEN, atunci când la manifestările din Piața Biruinței și cele de la Teatrul de vară, deja flutura un uriaș placat de vreo zece metri pe care era scris cu majuscule „UNIRE!”? Să fi fost oare acel autor „naționalistul și antisovieticul” purtător de cuvânt?

La 31 august 2015, de Ziua Limbii Române, în Grădina Publică „Ștefan cel Mare” din Chișinău, V.M. s-a lansat într-un nou discurs public mincinos, în care vorbitorul a indicat un nou termen al venirii sale din „surghiunul” de la „Noul Ierusalim”, în decembrie 1986, ca împreună cu „grupul celor patru” să-i dea indicații lui Alexei Marinat, să iasă la tribuna Congresului USM, să ridice problema alfabetului latin. Reamintesc: întradevăr Alexei Marinat a făcut acest lucru numai că un an mai târziu, pe data de 30 octombrie 1987, și nu în decembrie 1986, la indicația prețioasă a lui V.M. și a „grupului celor patru”, grup care n-a existat vreodată.

V. „Dublu academician” cu trei doctorate neterminate

Despre păcatul pastișatului în opera poetului V.M. s-au scris pagini întregi de ziare și niciunul din autorii acelor pagini nu a fost chemat în instanță. Pentru mine este suficientă concluzia poetului George Meniuc expusă acum trei decenii, pe care am văzut-o în manuscris pe data de 12.12.2007 în biroul regretatului poet Anatol Ciocanu de lângă Sala cu cămin a Uniunii scriitorilor, și publicată în 2010 în cartea „George Meniuc: Pagini de corespondenţă”, apărută sub egida Muzeului Literaturii Române „M. Kogălniceanu” din Chişinău. Iată ce-i scria G. Meniuc la Moscova lui N.Romanenco, pe data de 6 iulie 1986: „Un tânăr, Matei Valeriu, mi-a trimis un manuscris. Versuri. ÎI cunoşti, ai relaţii cu el. Manuscrisul arată cum nu trebuie să înceapă un literat. Ba mai mult. Am rămas cu impresia că el n-are talent, scrie sec şi-l pastişează pe Nichita Stănescu, fără a poseda ceva, o trăire şi gândire a sa. De obicei, aşa încep grafomanii, încât nu mai ştii cum să scapi de ei” (p. 359-360).

Două luni mai târziu Meniuc din nou îi scria lui Costenco: „A trecut pe la mine Matei ca să-şi ia manuscrisul. Părerea mea despre debutul său ţi-am trimis-o în copie. El a venit la mine „numai pentru cinci minute” (pentru că îl aştepta sora, în altă zi n-a binevoit să vină). El n-are vocaţie, poet n-are să fie niciodaţă, dar cu manuscrisele lui are să umble pe la Uniune şi redacţii. Îi trebuie biletul de scriitor în buzunar. Ştiu că îl simpatizezi, îl susţii, îi telefonezi şi la Chişinău. Mie mi-a lăsat o impresie negativă […]” (p.363).

Nici viitoarea carieră a lui V.M. n-a fost trecută cu vederea în acea corespondență: „În ce priveşte cine îţi va lua locul la Uniunea Scriitorilor (din URSS – n.n.), chestiunea mă lasă indiferent. Eu poate voi mai trăi un an-doi şi alte probleme mă preocupă. Un Valeriu Matei sau altcineva, ce importă! În tânărul acesta (după părerea mea, f. capabil) am observat un tupeu neplăcut, asta o să-1 ajute să ajungă departe! El nu e unicul, mai sunt şi alţii pentru care modestia nu-i acceptabilă…” (p.364).

Aici e de menționat sau chiar de subliniat că redactorul sau redactorița cărții de corespondență, sau poate machetatorul cărții la tipografie, a procedat necinstit, „redactând”, exact ca în prefața lui Vieru: după părerea mea, f. capabil (așa-i publicat în cartea de corespondență), ceea ce ar însemna că este părerea lui Meniuc, pe când în scrisoarea-document găsim alt sens: după părerea ta, foarte capabil, adică după părerea lui Costenco. Cuvintele de mai departe despre tupeul neplăcut confirmă concluzia mea.

Pe tema pastișatului cei interesați de istoria literaturii române din Basarabia se pot documenta din următoarele surse bibliografice: 1. Tiberiu Manolache. Ne-„Facerea” Poemelor. („Sfatul Țării”, 5 februarie 1994); 2. Andrei Hropotinschi. Scriitorul total Valeriu Matei(1). „Moldova Literară”, 21 august 1996; 3. Andrei Hropotinschi – Tiberiu Manolache. Scriitorul total Valeriu MATEI (2). „Moldova Literară”, 4 septembrie 1996; 4. Emilian Galaicu-Păun. “Carte (de recitire), cinste cui te-au scris”. Emilian Galaicu-Păun. Poezia de după poezie. Ultimul deceniu. Editura Cartier. Chișinău, 1999, p.128-132; 5. Mircea V. Ciobanu. Despre polemici, CV-uri şi subsolurile Lubeankăi. Jurnal de Chișinău, 7 decembrie 2012; 6. Stan Escu-Cimbirschi. Texte alese hazardat, interpretări personale, subtilități subversive (vezi: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/investigatii/1690/texte-alese-hazardat-interpretari-personale-subtilitati-subversive/).

Și unica piesă a lui V. M., „Prologul” (semnată și de S. Saca ), a fost dovedită ca pastișă după opera lui Radu Boureanu. Cu toate acestea, lucrarea dată a avut parte și de o cronică favorabilă scrisă de criticul Mihai Cimpoi, și publicată în ziarul „Moldova socialistă” din 9 decembrie 1987, după care a mai urmat o recenzie, a Angelinei Roșca, publicată în revista „Nistru”, nr. 11, 1988, p.155, în care se sublinia: „Se întâmplă lucruri paradoxale. Oamenii sunt într-atât de însetați de istoria Patriei lor, încât sunt gata să aplaude până și la un spectacol ca „Prologul”, care n-are nimic comun nici cu istoria, nici cu arta”… Dacă ar fi să-l credem pe V.M. el s-a lăudat într-un interviu pentru săptămânalul Alianța Moldova Noastră, din 25.08.2006, că a mai scris o piesă sugerată de învinuirea lui Grigore Eremei că V.M. i-a sustras agenda atunci când i-a cotrobăit cabinetul pe 23 august 1991. Iată ce spunea V.M.: „Acesta mă acuza de faptul că în acea zi de 23 august eu i-am sustras, chipurile, agenda. M-am gândit: Eremei deținea toată puterea pe care ar putea-o avea vreodată un om și din toate acestea el dorea să-și recupereze doar agenda… Nimic de zis: era o idee minunată pentru o piesă despre un tiran! Și eu am scris-o, lucru pentru care îi sunt recunoscător până azi lui Eremei”). Am îcercat să găsesc și să parcurg și eu acea piesă despre presupusul dictator Grigore Eremei dar n-am avut acest noroc: piesa dată n-a văzut-o nimeni și, se pare, nici n-a fost scrisă…

Nu doresc să intru mai adânc în aceste ape poetico-dramaturgice… Totuși, mă voi referi la un caz elocvent în acest sens și pe care nimeni nu l-a observat.

În luna iunie a anului 1991, Parlamentul de la Chișinău a organizat o conferință internațională cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”, unul dintre organizatori era însuși V.M. După acea conferință s-a publicat o carte intitulată „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente” ( Chișinău, Editura Universitas, 1991). V.M. semnase pentru această carte o prefață de două pagini, text pentru care își atribuise drepturile de autor. Dar cartea mai consta și din 42 de documente selectate, traduse și redactate de istoricii Ion Șișcanu și Vitalie Văratec. Ei își atribuiseră dreptul de autor la acest compartiment. Numai că atunci când V.M. și-a înaintat candidatura la titlul de membru de onoare al Academiei Române a uitat să specifice acest lucru, atribuindu-și dreptul la întreaga carte. Mai mult, peste 21 de ani de la acea conferință, în anul 2012, V.M. a reeditat acea carte (trecând pe primul loc numele lui Ribbentrop), cu titlul Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de documente (1939-1991)”, la editura ploieșteană LIBERTAS, incluzând în ea încă vreo 16 documente pe lângă cele 42 din prima ediție și 10 caricaturi cu Hitler și Stalin din presa vremii și a lumii. În plus, volumul include și Declarația de Independență a R. Moldova, probabil pentru a ne aminti cine pretinde că este autorul acestui document epocal, dar și pentru ca volumul cărții să pară mai mare. În această ediție, pe foaia de titlu se menționează: Selecția, traducerea și îngrijirea textelor, prefață și note de V.M., membru de onoare al Academiei Române”, astfel, drepturile de autor aparținând, evident, doar unuia dintre autorii din anul 1991, acesta fiind nimeni altul decât V.M. Au rămas cu buzele umflate, Ion Șișcanu și Vitalie Văratic sau, poate, cedarea acestor drepturi le-a fost răsplătită cu generozitate? Nu se știe însă cât vor costa aceste drepturi, atunci când deținătorii lor din 1991 vor descoperi acest furt intelectual, cartea fiind de negăsit în bibliotecile și librăriile din R. Moldova, este ascunsă de public pentru ca să nu iasă la iveală acest furt intelectual (Probabil din aceleași considerente, și alte cărți semnate de V.M. nu sunt de găsit nici în librării, nici în biblioteci).

E de menționat, de asemenea, că în iunie 1991 V.M. a adunat de la participanții la acea conferință comunicările lor, amăgindu-i că Parlamentul de la Chișinău va finanța publicarea lor într-un volum. Nici azi, după 25 de ani, volumul promis nu a mai văzut lumina tiparului și nici măcar comunicările nu li s-au întors autorilor. Am așteptat și eu să apară acest volum ca să-mi împrospătez memoria cu prețioase informații de la conferință, în primul rând cu cele din comunicarea marelui nostru istoric și patriot, prof. Gh. Buzatu, care a așteptat 22 de ani, până în ultima clipă a vieții sale, volumul promis sau măcar textul comunicării sale la conferința de pomină. Marele patriot a plecat la Domnul fără a-și vedea publicată comunicarea, iar „micul organizator” de pe Bâc își trăiește viața în alte interminabile și rentabile promisiuni.

Și retipărirea la Chișinău a volumului ieșean al lui V.M., „Elegiile fiului risipitor”, cu titlul „Cruciada Balcanică”, poate fi considerată ca un autoplagiat, ambele ediții având același număr de pagini și, practic, aceleași poezii (doar 40 de poezii noi, 10 la sută, din circa 400 inserate în volum, 360 fiind preluate din „Elegiile fiului risipitor”), modificată fiind doar foaia de titlu pe care apare editura chișinăuiană, „Mesagerul”, proprietate privată a familiei Matei, în loc de editura ieșeană, Princeps Edit.

La Salonul Internațional de Carte din anul 2015, organizat de Biblioteca Națională a R. Moldova, V.M. a prezentat o nouă carte autoplagiată, întitulată Ecuațiile disperării, apărută la Editura bucureșteană Tracus Arte, carte premiată de către Ministerul culturii, condus de consăteanca soției sale. Această carte „nouă” cu poezii istorice, include doar trei poezii nepublicate până acum, din totalul de 174 de poezii. În ultimii cinci ani, 2010-2015, V.M. a tipărit trei cărți (2010, 2013, 2015) cu aceleași poezii, trei cărți autoplagiate și toate premiate…

*    *    *

Pe data de 20 iunie 2013, V.M. s-a grăbit să șocheze mapamondul cu o „proprie descoperire științifică”, anunțată în săptămânalul „Literatura și arta”, cu următorul text-aviz:

Cum arăta Spătarul Nicolae Milescu?

Această întrebare și-au pus-o pe parcursul a peste 330 de ani nu doar istoricii și cercetătorii literari, ci și pictorii sau sculptorii care și l-au imaginat pe cel dintâi mare enciclopedist al culturii noastre în fel și chip. Iconografia imaginară a Spătarului cunoaște zeci de interpretări.

Se știe însă că, în 1676, în timp ce conducea cea dintâi solie oficială rusească la Împăratul Chinei, Spătarul Milescu / Nicolai Spafarij s-a învrednicit de onoarea de a fi pictat de pictorii oficiali ai bogdohanului. Lucrarea aceasta a fost considerată pierdută timp de mai bine de trei veacuri. Astăzi publicăm chipul Spătarului Milescu, fragment din pictura chineză de la 1676, descoperită de scriitorul și istoricul Valeriu Matei în Marea Britanie. Așa arăta Spătarul Milescu în 1676, când împlinise 40 de ani.

Detalii asupra acestei descoperiri… veți putea afla dintr-un studiu al lui Valeriu Matei, pe care-l vom publica în unul dintre numerele urmatoare ale revistei”.

Cum și era de așteptat, n-a urmat nimic după acest aviz. Cititorii săptămânalului LA și azi așteaptă informații despre „descoperirea epocală” a lui V.M.

Despre existența acestei pânze chinezești cu Milescu Spătarul, de la 17 iulie 1676, ne-a anunțat pentru prima dată acum trei decenii Nicolae Dabija în splendida sa carte, „Pe urmele lui Orfeu”, apărută în anul 1986, (apoi și în alte două ediții, din 1990 și 2015). După cum vedem V.M. a mers mai departe, probabil, într-o vizită la fiică-sa, în Marea Britanie, revenind acasă, la Chișinău, cu o „capodoperă chinezească”, fără a ne mai da și alte amănunte despre locul unde s-a păstrat trei secole la rând această „capodoperă” și dacă în genere există acest loc undeva în Marea Britanie.

Am văzut la expoziția de La Rond copia color a acelei „opere” chineze, am studiat-o amănunțit și pot spune cu precizie: 1. „Descoperirea” dată nu-i altceva decât o xerocopie color a unei reproduceri tipărită într-o revistă învechită; 2. În imagine bietul spătar Nicolae este cam dărâmat la 40 de ani, pare a fi un cerșetor, fundalul e cu totul aiurit; 3. Lipsește un înscris anexat în sec. XVII pe suprafața tabloului!, pentru că pe orice pictură chinezească apar scurte texte cu hieroglifele chinezești. Procedeul folosit de V.M. se cheamă …abureală, în așteptarea unei decizii favorabile privind Premiul Național, pe care V.M. îl aștepta a doua sau a treia oară. Ne mirăm că fratele lui V.M., pictor profesionist, tânăr artist al poporului, i-a permis să iasă cu această minciună în presă.

Multiplele păcate de acest gen nu i-au încurcat lui V.M. să ocupe un loc călduț de membru de onoare al Academiei Române, ca istoric și scriitor (nu ca poet!), neavând vreo lucrare științifică în domeniul istoriei sau vreo lucrare solidă care să-l caracterizeze ca scriitor, ridicând lunar o indemnizație de membru de onoare de 500 de euro, plus pașaport diplomatic lui și soției sale, numere diplomatice de înmatriculare a automobilelor sale etc.

Însă nici acel loc de membru de onoare nu l-a satisfăcut pe V.M. și-i dă zor cu demersurile la conducerea AȘM ca să-l facă și membru titular al AȘM, ca să scape de chinul facerii tezei de doctorat, și azi prelungind drumul anevoios de doctorand (a treia oară!), deja la AȘM, unde un timp, acest „doctorand” la filologie cu studii istorice, a ocupat și funcția de vicedirector al Institutului de Filologie, al cărui director este chiar finul său la o neinspirată cununie/nuntă, din anul 2000, de la hotelul „Moldova”. De la doctoratul moscovit el zice că a fost exlus încă din 1983, iar pe cel de la Iași sub conducerea regretatului profesor C. Ciopraga l-a cedat cu succes propriei soțiiAșa, deci, trei înscrieri la doctorat și nicio disertație scrisă!!! Cum e posibil să te lauzi cu o memorie de invidiat și să nu poți aduna în această memorie un text științific de 150-200 de pagini scrise de propria mână? Probabil, s-a convins și V.M. că elaborarea unei teze de doctorat e mai dificilă decât să citești o carte de istorie și s-o povestești la zeci de emisiuni sau vernisaje de fotografii la monumentul Marelui Ștefan, în fața câtorva invitați.

Cât privește obținerea noului titlu de academician al AȘM, se vede că V.M. a și smuls promisiunea de la președintele AȘM, Gh. Duca (care are suficiente probleme personale de rezolvat), pentru că alături de titlul de „academician” al AR, în cercurile științifice și culturale de dincolo de Prut, V.M. se prezintă deja și ca „academician al AȘM”, (un fel de „dublu academician”, fără treapta intermediară obligatorie de membru-corespondent. (Vezi biografia lui V.M. publicată în: „ANTOLOGIA poeziei universale de astăzi”, editura craioveană EUROPA, 2014, coordonator Ion Deaconescu). Și în emisiunea „Acasă la Iurie Matei” ( Jurnal-TV din 9 noiembrie 2014), V.M., fratele protagonistului emisiunii, a fost prezentat și ca academician al AȘM, „academicianul”, participant la emisiune, refuzând categoric să corecteze grava greșeală a tinerei prezentatoare tv. Chiar și-n biografia sa de pe Wikipedia „dublul acad.” și-a strecurat această minciună (https://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Matei).

A citit oare acest „dublu acad.” Regulamentul Academiei Române și cel al AȘM, care permit doar membrilor titulari să se intituleze academicieni, pe când V.M. își zice „Acad.” de când nu era nici măcar „de onoare”… Mai mult, V.M. îi corectează pe toți care i se adresează lui doar pe nume ca să-i zică „domnul academician”. Chiar și președintele AȘM, Gh. Duca, nu se sfiește să încalce regulamentul pe care l-a semnat cu propria mână, numindul pe V.M. „domnul academician” fără a specifica academician al cărei academii este V.M. (După laudele exagerate făcute recent de către V.M. la Sângerei dnei Maria Duca-Cocoș putem oare trage concluzia că însetatul de titluri științifice a și devenit membru-corespondent al AȘM și noi încă nu știm?).

Privitor la așa-zisul „doctorat întrerupt” la Moscova, în 1983, am putea să-l credem pe V.M. că l-a făcut dacă l-ar fi continuat în perioada 1983-1987, când a fost șef de secție la Muzeul Regional Moscova, sau după 1990, când devenise deputat. Zicea doar că mai avea de scris 30 de pagini: dacă din 1983 până azi scria câte o pagină anual (!!!), azi disertația era gata. Însă, de atunci V.M. n-a scris nicio pagină de disertație, niciun articol științific, ca să nu mai zic de vreo monografie etnologică, pentru că munca științifică este mult mai grea decât cea de „poet genial și inegal”. Și când te gândești că și pe genialul Mihai Eminescu îl regăsim în lista membrilor de onoare ai Academiei Române, alături de „dublu acad.” V.M., îți vine a cânta imnul delegației sovietice la Festivalul cubanez (1978), „Куба, любовь моя”!!!

VI. Pretins autor al textului Declarației de Independență a R. Moldova  

La 27 august 2011, în ziua când s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea Declarației de Independență a R. Moldova, am publicat în ziarul „Timpul” de la Chișinău, un interviu cu ambasadorul Aurel Preda, autorul principal al acestui document (vezi: http://www.timpul.md/articol/declaratia-de-independenta-a-r–moldova-fost-scrisa-de-un-roman-26557.html).

Azi, constatăm cu stupefacție că cel care, în ultimile decenii, se tot laudă că este autorul acestei Declarații, ajunge ca de obicei, la afirmații minciunoase, arătând televiziunilor de pe ambele maluri ale Prutului chiar și colțul mesei unde el cu pixul și cu mâna dreaptă ar fi scris textul acelui document. Mai mult, după doi ani de la acel interviu, la o conferință omagială în ajunul Zilei Independenței, la Institutul de Istorie al AȘM, pe 22.08.2013, V.M. a făcut-o și mai lată, afirmând că în acele zile de august 1991 ar fi scris șapte variante (sic!) de Declarație și chiar flutura în mâini niște foi de hârtie, zicând că „iată-le, am să i le transmit domnului director al Institutului de Istorie, Gh. Cojocaru” (cu aceste șapte variante inventate V.M. s-a lăudat pentru prima dată acum zece ani, la aniversarea a 15-a a proclamării Independenței, într-un interviu pentru săptămânalul Alianța Noastră, din 25 august 2006. Tot atunci recunoscând că: „Noi nu am cucerit independența – ea ne-a fost oferită de către Rusia (ar trebui, probabil,  să-i mulțumim Rusiei pentru libertatea pe care ne-a dăruit-o și pentru războiul de la Nistru?-n.n. ), Ucraina și Belarus…”. Dar ce-i mai important că toate șapte variante de proiect le-a dactilografiat nu o secretară-dactilografă profesionistă responsabilă a Parlamentului ci dactilografa Frontului Popular, Nătălița Pascal…). A doua zi, la „Ora de cultură”, V.M. deja prinsese și mai mult curaj la spunerea minciunilor şi umflarea laudelor de sine. Iată un fragment transcris din monologul lui în acea emisiune radio: „Ca să nu fiu învinuit că falsific istoria, am să recurg la documente… Că asta înseamnă să nu falsifici istoria… Ieri am avut o conferinţă la Institutul de Istorie al Academiei în care pentru prima dată am adus toate variantele Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova. La mine s-au păstrat toate versiunile, toate fragmentele din ceea ce am scris eu… Iar ieri i-am prezentat lui Gheorghe Cojocaru documentele cu notiţe de atunci care coincid sută în sută… şi vom face o ediţie faximilată cu toate aceste acte ca să eliminăm orice autori căzuţi cu pluta, cu hârzobul care se dau, gen Preda… Să se ogoiască pentru că istoria nu poate fi falsificată într-un mod atât de neruşinat, noi mai suntem vii, suntem martori încă, şi toate aceste încercări de a scrie memorii trucate sau de a face diversiuni de tot genul nu au niciun fel de sorţi de izbândă”. Și tot așa: vorbe, vorbe, fără dovezi, împănate cu MINCIUNI.

Apropo, profesorul Alexandru Moșanu, martor la acea Conferință, i-a și zis din sală „autorului” că ar fi bine ca să le și prezinte acele șapte variante de Declarație, nu doar să promită. De unde era să le prezinte bietul „autor” dacă nici nu le-a ținut în mâini, pentru că ele nici n-au existat vreodată. În realitate a existat o singură variantă, cea pe care a semnat-o autorul principal, ambasadorul Aurel Preda, în seara zilei de 26 august 1991, ora 18.15. (Sărmanii „autori” de la Chișinău, printre ei niciun specialist în dreptul internațional, s-au chinuit șase zile și șase nopți să nască acel proiect, dar n-au reușit până n-a venit A. Preda de la București. Iată de ce am fost printre  ultimii din URSS care și-au proclamat independența, la trei zile după Ucraina). O xerocopie a acestui document epocal din istoria Basarabiei mi-a înmânat-o și mie la întâlnirea noastră din 11 august 2011, la București, când i-am solicitat interviul. Iar Gheorghe Cojocaru și Alexandru Moșanu și azi așteaptă cele șapte variante de declarație, scrise de „autorul” basarabean, dar degeaba. Nici în următorii șapte ani nu se prevede o astfel de descoperire în arhiva personală a lui V.M., așa cum nu se prevede șă găsească, în arhiva sa, documentele de salarizare a fostei jurnaliste de la ziarul PFD-ist Mesagerul, Tamara Gorincioi, din perioada 1995-2001, căci, din cauza lipsei acestora, dânsa ridică azi o pensie lunară de 600 de lei moldovenești, atât cât cheltuiește soția „dublului acad.” în 600 de secunde de shopping la Magazinul „Nr.1” din Chișinău. Nici Vlad Pohilă, redactorul-șef interimar al Mesagerului din perioada 1998-2001, ajungând la etapa prepensionare, n-a reușit să obțină de la V.M. aceste documente de salarizare, subțiindu-i considerabil viitoarea pensie. Mai rămâne de precizat dacă în genere V.M. a transferat în perioada respectivă vre-o iotă la Fondul de pensii, dacă nu cumva banii destinați viitoarelor pensii ajungeau în alte buzunare. La aceste și alte întrebări ar putea răspunde doar Instanța judecătorească care nu se va autosesiza niciodată, fiind necesară cel puțin adresarea în Instanță a pensionarilor de la fostul ziar de succes, Mesagerul.

În fine e bine să știm că această minciună cu privire la asumarea dreptului de autor al Declarației de independență, inventată și lansată în repetate rânduri de către V.M., i-a fost de mare folos în obținerea mai multor titluri, premii și distincții de pe ambele maluri de Prut, fel de fel de beneficii materiale, dar și avantaje de consideraţie politică…

(V.M. își asumă și intrarea TVR-ului în Basarabia în anul de grație 1990, când RSSM mai făcea parte din URSS, știind bine că altor oameni, mai curajoși, le aparține acest merit, printre ei și curajosul ministru de atunci al telecomunicațiilor, Timofei Andros).

VII. Enigmatica demisie din februarie 1993

Am mai spus-o public: punctul de pornire al prăbușirii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia a fost enigmatica demisie, din 2 februarie 1993, a celor patru membri ai Prezidiului Legislativului de la Chișinău: Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă. Și Mihai Ghimpu, vicepreședintele Comisiei parlamentare pentru drept, le-a urmat exemplul celor patru, semnând o cerere de demisie, numai că deputații n-au votat-o. Nici cererea lui V. Nedelciuc, care se bucura de stima agrarienilor, n-a fost votată din prima.

Jurnaliștii „independenți” de pe ambele maluri ale Prutului, ale Nistrului, precum și presa moscovită, au scris foarte puțin despre demisie, preferând alte teme decât cea legată de enigmatica demisie din februarie 1993, iar celor patru demiși mai bine să nu le amintești de ea… Niciunul din cei patru demiși nici după mai bine de două decenii de la demisie n-a scos un cuvânt, n-a făcut o cât-de-cât credibilă explicație, despre adevăratele motive ale demisiei lor. Doar Vasile Nedelciuc, pe data de 4 august 2013, a recunoscut public, în emisiunea „Interviuri pentru seri de duminică”, de la Vocea Basarabiei, că el a fost inițiatorul demisiei și că pe Moșanu și Matei i-a convins în trei clipe, pe Hadârcă, mai greu. Protagonistul emisiunii a încercat să ne convingă care au fost adevăratele motive ale demisiei: nu mai puteau conduce Parlamentul devenind tot mai grav pericolul de dizolvare (fiind totuna dizolvat cu un an înainte de termen), pentru că în sală se formase o altă majoritate, agrariană (de parcă până la demisie existase o majoritate națională și democratică) care nu mai dorea să voteze proiectele propuse șantajând cu organizarea unui referendum de neunire cu România (ar trebui să înțelegem că cei patru au salvat Unirea?). Drept că Vasile Nedelciuc a adiat și despre intrarea sa în disgrația liderului FPM, Iurie Roșca, și imposibilitatea de a nimeri pe lista acestei formațiuni pentru următoarele alegeri parlamentare, anticipate…

În emisiunea TV de la Unimedia.md din 11 august 2016 Nedelciuc a menționat cu o voce mai tare că una din cauzele principale ale demisiei lor, și necesitatea inițierii unui nou proiect politic, formațiunea Congresul Intelectualității, a fost aceea că toți patru demiși nu aveau șanse reale să nimerească pe listele Frontului Popular.

Chiar dacă, în sfârșit, s-a găsit inițiatorul demisiei și unele motive ale ei, rămân convins că ideea demisiei a fost parașutată de foștii colegi ai lui Lucinschi de la CC-ul din Moscova prin oamenii („revoluționarii”) Moscovei din București la oamenii Bucureștiului din Chișinău, pentru a-i face loc în fruntea Parlamentului omului devotat al Moscovei, Petru Lucinschi. Pe 4 februarie 1993, după demisia celor patru, Petru Lucinschi (și Kremlinul) și-au văzut visul împlinit, instalându-se în funcția de președinte al Parlamentului, care în acelaşi an a înlăturat toate piedicile din calea reînfiinţării partidului comuniştilor, adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid, votării unui program de privatizare care a împroprietărit veneticii pe gratis, pregătirea alegerilor parlamentare anticipate pe baza listelor de partid, iar în februarie 1994, după Congresul românofob „Casa Noastră – Republica Moldova”, aducând la putere agrointersocialiștii cu o majoritate amețitoare. Aceștia, în următorii ani, prin hoții directe și incompetență crasă au adus la faliment economia R. Moldova, stopând toate reformele inițiate anterior, adoptând o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească”, care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste și de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire.

Judecând după ascensiunea economică și socială a „autodemișilor” anului 1993, precum și dinamica vieții urmașilor lor, unii colegi din primul Parlament au tras concluzia că „autodemișii” au fost bine remunerați ca să facă acest pas riscant. Personal, niciodată n-am împărtășit această concluzie, chiar dacă după demisie unii dintre ei și-au îmbunătățit simțitor calitatea vieții lor și a urmașilor lor, neajungând nici azi prea fericiți, gândurile fiindu-le mereu apăsătoare… În R. Moldova nu există atâția bani care să echivaleze cu cele două decenii de după demisie pierdute în mișcarea noastră spre Reîntregire, spre civilizație și prosperare, pentru salvarea acestui fragment de națiune română din stânga Prutului. Ceilalți trei autodemiși nici după două decenii de la „enigmatica” lor demisie n-au scos un cuvânt, n-au făcut o explicație la temă. Dar se merită să mai așteptăm, cine știe… Păcat că cel mai onest dintre toți, A. Moșanu, n-a riscat până azi să scrie câteva sute de pagini de amintiri, măcar din perioada proclamării Independenței până la blestemata demisie a celor patru.

Cât îl privește pe V.M., acesta a semnat atunci declarația de demisie fără a clipi din ochi, n-a avut încotro, iar a doua zi a plecat într-o delegație oficială în Italia și tot drumul, tur-retur, se deranja, telefona, noaptea nu putea închide un ochi, sperând că Parlamentul nu-i va accepta demisia.

Mai bine de șase ani trecuseră de la acea demisie dar marele patriot român din Occident, Nicolae Lupan (Dumnezeu să-L odihnească, pe 25.01.2017 a încetat din viață) încă nu uitase de ea: „Мă face să aduc încă о dată pe tapet numele vulpoiului Piotr Lucinski din interviul lui Valeriu Matei din „România Mare” de la 23 Iulie ’99 în care se plânge, cu un fel de lacrimi de crocodil, de autoritarismul amintitului vulpoi. Numai că, fără să vreau, gândul mă duce la nesăbuința cu care Alexandru Moșanu, pe atunci președinte al parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, Ion Hadârcă, deputați, și-au dat, „precipitat” (!), demisia din posturile pe care le ocupau (sic!). Sic, pentru că, la mintea pintenatului, un post părăsit nu гămâne niciodată gol. Anume în urma acelei nesăbuite demisii s-a văzut Piotr Kirilovici aburcat în scaunul de președinte al zisului legislativ de la Chișinău! Anume de atunci și рână în momentul când scriu aceste rânduri face el, Lucinski, porcăriile antiromânești pe care le face!

Cât despre Iurie Roșca și frontiștii lui care au votat pentru debarcarea lui „Mateicuță”, cum îl dezmierdam vreo șapte ani în urmă pe Valerică, crezându-1 оm de valoare națională, de mult nu mă mai miră virajele ambigui ale mai marelui creștin-democraților de la Chișinău…” (Citat integral din: Nicolae Lupan. Însemnări de desțărat. Editura Nistru, Bruxelles; Editura Semne București, 2001, p.212-213).

VIII. Candidat fără șanse la scrutinul prezidențial din 1996

După alegerile prezidențiale din 1996 (17 noiembrie) candidatul V.M., care a acumulat 8,9 la sută din voturile basarabenilor, s-a străduit din răsputeri să nege rolul său nefast în scindarea forțelor progresiste naționale și reformatoare de dreapta, în pierderea scrutinului prezidențial de către candidatul cu cele mai bune șanse de victorie pe eșichierul de dreapta, Mircea Snegur. Mulți, de pe ambele maluri ale Prutului, au încercat atunci să-l convingă pe Matei să-și retragă candidatura din bătălia fără șanse pentru el în scrutinul prezidențial. Zadarnice încercări: ori decizia sa ori comanda de participare, a fost de beton!

Douăzeci de ani au trecut de atunci, și când sunt puse cap la cap toate informațiile, analizate de participanții la evenimentele politice din toți acești ani, putem afirma că varianta de alternativă „Valeriu Matei – tânăr, vrea și poate!” a fost un proiect străin, promovat prin candidatul Petru Lucinschi și oamenii săi din hotelul „Moldova”, atunci privatizat de aceștia cu bani puțini, oameni care au finanțat din gros „alternativa Matei” și soția acestuia. Majoritatea celor din „echipa de șoc” a lui Matei, după scandalul din hotelul „Moldova” (1999) au înțeles esența scenariului străin și intenția „actorului” care a jucat rolul secundar în acest scenariu strategic, fiind de fapt al doilea pas după „autodemisia celor patru democrați”, din februarie 1993, în realizarea spectacolului strategic numit „Readucerea la putere a gărzii promoscovite lucinschiste”.

După alt scrutin, cel parlamentar din martie 1998, când partidul lui Matei a intrat la guvernare, trei din cei patru miniștri din partea lui erau oameni ai lui Lucinschi, unul dintre ei, cel al transporturilor, nici nu putea citi textul jurământului cu litere latine, atât de „cărturar și intelectual” era… Iar deputatul Tolea Dubrovski-Durakov, selectat de V.M. ca fiind cel mai bun în funcția de secretar general al partidului, după ce devine deputat în „echipa de șoc”, în 1999, trece fățiș de partea lui Lucinschi. În 2001, acesta deja a fost ales deputat pe listele neokominternului, formal, condus de Voronin.

Azi, după atâția ani și atâtea informații despre businessul electoral basarabean cine ar mai risca oare să diminueze rolul lui V.M. în scindarea Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia și readucerea la conducere a forțelor retrograde prorusești

  1. Operațiunea „Apartament bucureștean” cu orice preț,  dar …pe gratis

În comparație cu altele, operațiunea „Apartamentul bucureștean” pare a fi una minusculă în biografia secretă a lui V.M., care a avut loc în perioada campaniei electorale din toamna anului 2000 și a venirii în fruntea Guvernului român a regelui Zambakcianului, Adrian Năstase.

Cheile de la acest apartament bucureștean V.M. le-a obținut după ce i-a reușit victimizarea familiei, într-un simplu incident automobilistic din Piața Marii Adunări Naționale din capitala Basarabiei. Incidentul s-a întâmplat în ziua de duminică, 22 octombrie 2000. Știu cu exactitate, pentru că în acele clipe, conduceam autoturismul prin Piața nominalizată, stopând mașina la culoarea roșie a semaforului de la intersecția cu str. Pușkin. Întorcând capul la dreapta am observat soția poetului, conducătoarea autoturismului de culoare vișinie, Volkswagen Golf-5, cu numere de înmatriculare CWW 500, dialogând pașnic cu polițistul de la intersecție. Șoferița încălcase regulile de circulație și a fost trasă pe dreapta pentru întocmirea unui proces-verbal. În mașină se afla fiica lor. La culoarea verde a semaforului mi-am continuat drumul lăsându-i pe cei doi să dialogheze mai departe.

Am citit mai târziu în presa românească o informație că în timpul acelui dialog pașnic soția și fiica lui V.M. ar fi fost bătute până la sânge de către poliție, și că Voronin, vecinul său de palier, pusese la cale lichidarea fizică a familiei „patriotului basarabean”. Acest „pericol” a fost folosit pentru argumentarea obținerii unui apartament la București, în care să-și protejeze familia de răfuiala comunistă de la Chișinău.

Având bune relații cu Adrian Năstase, încă de la Conferința PDSR din iunie 1997, la care a luat cuvântul și „liberalul” basarabean V.M., având și sprijinul liderului social-democraților prahoveni, Mircea Cosma, Matei a obținut cheia de la un apartament de 68,33 de metri pătrați în blocul RA-APPS din centrul Bucureștiului.

Următorul premier al României, C. Popescu-Tăriceanu, când a început să facă ordine în casa respectivă, primul care a fost avertizat să părăsească apartamentul a fost V.M., dar credeți, că l-a părăsit? Ba! A organizat un nou „spectacol”, de această dată nu cu soția, fiica și polițistul, ci cu ambulanța, producând „trei grave atacuri cerebrale succesive”.

Jurnalistul bucureștean Dan Mircea CIPARIU, de la cotidianul de mare tiraj ZIUA, revenit chiar în acele zile de la Chișinău unde a participat la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, dar și la masa organizată de familia Matei, primul a strigat „SOS!” publicând a doua zi, după cele „trei atacuri cerebrale succesive”, un articol întitulat „Valeriu Matei, evacuat de Guvernul României!”, articol în care autorul a criticat dur „atitudinea pe care Guvernul României o are față de unul dintre cei mai importanți patrioți români, luptător pentru cauza românismului în Basarabia, poetul și fostul vicepreședinte al Parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei…, bătut de KGB în 1988 (Sic!-n.n.), rămânând atunci jumătate orb și surd (Sic!-n.n.), a fost bătut el și familia lui, în 2002, pentru că era împotriva sistemului comunist de la Chișinău. După grave incidente, în care soției poetului i-au fost înscenate 3 accidente de mașină (Sic!-n.n.), a fost bătută bestial (Sic!-n.n.), familia Matei s-a refugiat la București primind din partea Guvernului, prin RA-PPS, un apartament de două camere… Luni, după ce organizase la Chișinău, între joi, 6 aprilie 2006, și sâmbătă, 8 aprilie 2006, Festivalul „Nichita Stănescu”, Valeriu Matei e întâmpinat de autoritățile române cu un ordin de evacuare din casa unde se retrăsese din fața orgiilor comuniste de la Chișinău. Vestea îi produce 3 atacuri cerebrale succesive…” (Cotidianul ZIUA, 12 aprilie 2006, republicat în GAZETA LIBERĂ, Chișinău, 13 aprilie 2006).

Nicolae Dabija, a fost primul de la noi care a sărit în sprijinul moral al amicului V.M., publicând la numai două zile după „accidentul” cu pricina un articol creștinesc în „Literatura și arta”. Iată un pasaj din acel articol: „Marți, 11 aprilie 2006, poetul și prietenul nostru Valeriu Matei a suferit un grav accident cerebral și în aceste ore se află internat într-o stare foarte gravă în Spitalul Floreasca din București. Ne rugăm Celui-de-Sus să-l ajute să se întremeze cât mai curând. Frate Valeriu, fă-te sănătos, te așteptăm, avem nevoie de tine, te iubim!” („Literatura și arta”, 13 aprilie 2006).

Toată lumea s-a speriat că moare Matei, iar Premierul Tăriceanu a fost nevoit să-și retragă decizia. Peste șapte ani, și guvernul Ponta a încercat să scoată „chiriașul patriot” din apartamentul de stat, dar până la urmă se pare că pe Matei, „nevoit să se refugieze în România ca urmare a presiunilor la care a fost supus în R. Moldova” l-au iertat și de această dată, egalându-i cauza cu cea a adevăratului patriot Ilie Ilașcu, și el locatar în casa cu pricina, condamnat la moarte de regimul separatist și criminal de la Tiraspol.

În viitorul apropiat cei doi locatari ai „apartamentului bucureștean” cu bucluc se vor muta într-un „pălățel bucureștean” ca pe viitor să nu mai fie deranjați de premierii României. Tot atunci va muri și povestea „apartamentului bucureștean” și se va naște o nouă poveste, cea a „pălățelului bucureștean” dar, mai ales, a provenienței exorbitantei sume pentru construcția acestuia (bănuiesc două variante posibile de unde chipurile au apărut acești bani: de la nunta fiicei cu un ginere mai bogat ca socrul mic sau din nou pe seama economiilor harnicei soții, inclusiv din proiectele ei bănoase de la Academia Română, dar de fapt din alte surse.

  1. Operația de transplant hepatic

care a salvat o viață și-o …afacere de milioane 

Un exemplu mai elocvent decât cel care urmează cu privire la posibilitățile folosirii publicităţii despre starea sănătății unor indivizi în scopul căpătuirii materiale n-au auzit nici absolvenții de la Facultatea de Drept, la cursul de Criminalistică, nici cei de la Facultatea de Management, la cursul de Administrarea afacerilor. Dar mai întâi de toate să-i oferim cuvântul jurnalistului Mihai Sultana Vicol: „Astăzi, Valeriu Matei continuă lupta sa aflându-se acolo de unde nu s-a retras niciodată, ţinând flacăra românismului aprinsă. A trecut printr-o încercare dură a destinului. A suportat o operaţie, un transplant de ficat, dovedind mai mult decât oricare un umanism ortodox rar întâlnit: Lângă patul lui de suferinţă s-a aflat un tânăr care trebuia să suporte aceeaşi operaţie. Deşi medicii îl pregătiseră pe Valeriu Matei pentru operaţie, el a spus că cedează ficatul tânărului, dovedind prin asta că este cu adevărat un mare sufletist, o conştiinţă” („LA”- 4.12.2014). Sultana semnează acest text în pofida altei informații, conform căreia primul ficat donat nu era compatibil și, V.M., nici nu era proprietarul acelui ficat ca să-l doneze vecinului de cameră… Mi-am amintit de unde putea fi plagiat acest exemplu de umanism: de la marele filosof și patriot român Mircea Vulcănescu, care și-a oferit corpul său, în calitate de saltea, cu rămășițele de căldură pe care le mai avea, unui vecin de celulă în pușcăria kominternistă de la Aiud (Poate pentru acest act de adevărat umanism creștin ortodox nemaiîntâlnit pe Terra, Alexandru Florian-holocaustologul, fiul și apologetul profesorului marxist și ideologului comunist, Radu Florian, vrea să arunce azi în aer monumentele lui Mircea Vulcănescu?).

Dar poate Valeriu Matei de la Valeriu Gafencu a „împrumutat” exemplul său creștinesc: cel în care sfântul închisorilor, aflându-se în pușcăria cominternistă din Târgu Ocna într-o stare foarte gravă, practic, nemaiavând speranță de viață, și nu se știa dacă, medicamentul minune la acea oră, streptomicina, pe care o avea, l-ar mai fi salvat de la moarte, i-a oferit-o colegului de celulă, evreului Richard Wurmbrandt, salvându-i astfel viața. Ca mulțumire pentru salvarea lui Wurmbrand, peste ani (2013), Florianii din România, au protestat vehement împotriva conferirii postmortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna. Iar Wurmbrand nici măcar n-a amintit de această faptă creștinească în memoriile sale de mai târziu, chiar dacă umanismul lui Gafencu l-a salvat de la moartea sigură…

Dar dacă această faptă ar fi fost posibilă și dacă V.M. ar fi dorit cu adevărat să dea un exemplu de umanism, el nu ar fi ratat o șansă reală în acest sens și ar fi cedat rândul la transplantul de ficat patriotului basarabean Andrei Vartic care s-a stins din viață cu același diagnostic. În perioada 2008-2009, cei de la Spitalul Fundeni, care decideau pe cine să pună în rând la operația de transplant, la un moment dat aveau de ales între pacientul V.M., care avea cetățenia statului român, sprijinul masiv al organizației PSD Prahova, avea și bani, dar și perspectiva de a mai avea, și patriotul român Andrei Vartic, care nu avea bani și aștepta cetățenia română de ani buni de zile, fără de care, nici teoretic nu putea fi ajutat de către Statul Român.

Când am aflat că din cauza lipsei cetățeniei române Andrei ar putea șă-și piardă viața am plecat urgent, în aceeași zi, la București, și până în seară am și intrat în casa regretatului poet Adrian Păunescu, care m-a întâlnit noaptea în pragul casei îngrijorat de graba mea nocturnă pe drumurile aglomerate ale României. Când i-am explicat de pericolul morții lui Andrei, poetul a pus mâna pe receptor și nu l-a împiedicat ora târzie să-l sune pe ministrul de externe Cristian Diaconescu, încercând să urgenteze  rezolvarea problemei cetățeniei lui Andrei Vartic. Ministrul n-a fost capabil să facă un bine pentru un adevărat patriot basarabean, grav bolnav. Poate de aceea acest ministru n-a încălzit prea mult locul de la MAE. Nu știu dacă acei doi oameni îl salvau pe Andrei de la moarte, dar știu cu siguranță că Andrei ar fi murit fericit având cetățenia Țării pe care o iubea la fel de mult ca pe cei doi copii ai săi, Ilinca și Ion.

După acest eșec Adrian Păunescu a scris un articol în „Flacăra” sa, și republicat în „Timpul” lui Costel Tănase, deja, la o săptămână după moartea lui Andrei Vartic: „Iartă-ne, române eminent, refuzat de România birocratică” („Timpul”, 9 iunie 2009), în care, indignat la maximum, a condamnat birocrația românească postdecembristă.

*   *   *

La începutul anului 2011 starea sănătății lui V.M. se agravase și el cu soția sa și-au intensificat în mai multe direcții activitatea de colectare a sumelor necesare pentru operația de transplant de ficat: la guvernul României, la cel al R. Moldova, la Academia de Științe a Moldovei, la organizația prahoveană a Partidului social-democrat și la Fundația „Mihai Viteazu” din Ploiești, apelând și la marea interpretă Irina Loghin să-i organizeze concerte de binefacere pentru colectarea celor 50-70 de mii de euro, necesari operației. Au fost deschise cu acest scop două conturi bancare:

(Vezi: http://apropomagazin.md/2011/04/01/scriitorul-si-ex-deputatul-valeriu-matei-grav-bolnav-intinde-i-o-mana-de-ajutor/).

Multă lume s-a înspăimântat de posibila pierdere a lui V.M. și oamenii i-au sărit în ajutor. Social-democrații ploieșteni, ca întotdeauna, au reacționat primii, dând un exemplu demn de urmat pentru guvernele celor două state românești, transferând cea mai frumușică sumă, care depășea de câteva ori costul real al operației (nu cunosc dacă există și în acest domeniu așa-zisul „otkat” pentru cel ce sponsorizează, sau organizează sponsorizarea, și, dacă, da, cât la sută alcătuiește acesta). În asemenea caz n-ar mai fi fost nevoie de continuarea colectării mijloacelor bănești. Pacientul însă nu s-a grăbit să închidă conturile bancare, sumele colectate în plus n-au fost întoarse sponsorilor dar nici n-au fost donate unor case de copii orfani sau satului natal pentru asfaltarea unui kilometru de drum, din sat până la șoseaua Hâncești-Leova, sau pentru elaborarea unei monografii a satului natal și a neamului Maticiuc-Matei (despre care istoricul Vlad Ciubucciu scria fără acoperire documentară în campania electorală prezidențială din toamna anului 1996: „Valeriu Matei este urmașul unui membru al Sfatului Domnesc din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt – Pan Matei Stolnic”), sau pentru reparația bisericii în care a fost botezat pruncul Valerică, însfârșit, pentru construcția unor monumente în cimitirul din sat, dedicate părinților decedați și „celor șapte frățiori morți de foame în anii 1946-1947”.

Cunoscând bine capacitățile intelectuale și faptele lui V.M. nu ne vom mira dacă se vor adeveri zvonurile despre achitarea operației de transplant hepatic din bugetul Casei Naţionale a Asigurărilor în Medicină din România, conturile pline ochi ale familiei rămânând neatinse.

După doi ani de la anunțata operație V.M. a solicitat și a publicat în săptămânalul „Literatura și arta” două interviuri cu chirurgii de la Fundeni, basarabeanul Vlad Brașoveanu (LA, 21.02.2013) și academicianul Irinel Popescu (LA, 21.03.2013), interviuri din care așteptam informații despre succesul operației, și exprimarea recunoștinței pentru reușita transplantului. Am rămas profund mirat să nu găsesc în textul interviurilor nicio referință la operație și nicio expresie de recunoștință, de parcă ea nici n-a avut loc.

Nu ne-am pus scopul să informăm cititorii despre sumele adunate pe cele două conturi indicate mai sus, ele fiind secrete. (V.M. s-a lăudat însă unor admiratori ai licoarei lui Bachus, potențiali bolnavi de ficat, că dacă nu se vor potoli vor fi nevoiți să colecteze și ei suma de 400 de mii de Euro pentru un transplant de ficat). Ceea ce putem face azi cu siguranță pentru satisfacerea curiozității cititorilor este să prezentăm un calcul elementar, punând la socoteală prețul automobilului cumpărat în zilele transplantului (fără a fi indicat în Declarația de avere), cu care operatul a fost adus de soție acasă la Chișinău după operație, pacientul lăudându-se cunoscuților că soția i-a făcut această surpriză costisitoare din propriile economii, care n-au fost folosite pentru operația dificilă,  sume din care probabil făceau parte și colectările de bani de la pensionarii AȘM, inclusiv câte o mie de lei de la pensionarii din rândul cercetătorilor științifici ai Institutului de filologie. Abia în Declarația de avere din 25 mai 2015, V.M. a indicat un alt automobil, nou-nouț, Volkswagen Tiguan, procurat în 2014, și care a costat mai multe zeci de mii de Euro.

Fără restricții ne putem referi doar la cel de-al treilea cont, cel de la BC Moldova Agroindbanc, la care se adună economiile curente și nesecretizate ale familiei Matei (Vezi link-ul: http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf), deschis în anul 2013, cu prilejul numirii în funcția de director al ICR-Chișinău. Sumele din acest cont sunt indicate în Declarația de avere a lui V.M. prezentată pe data de 2 iunie 2014

(vezi: http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf)

sau în cea prezentată pe data de 25 mai 2015 (vezi: http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2014/05.06.2015_matei_valeriu.pdf).

Dar să vedeți ce declarație de avere a prezentat V.M. pentru anul financiar 2015, publicarea căreia pe saitul MAE a întârziat ca niciodată, cu mai bine de o lună față de termenul prevăzut de lege și s-o comparați cu declarațiile altor bieți funcționari ai MAE. (vezi: https://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2015/2016.06.24_matei_valeriu.pdf).

Nu-l invidiez deloc pe acest „acad.”, care s-a umilit peste măsură, cerșind pentru operația de transplant sume mari, având suficienți bani pentru orice operație, oricât de scumpă ar fi fost ea. Și ar fi putut să scape de această rușine dacă ar fi cedat măcar vreo sută de mii de dolari din prețul imobilului de 320,1 metri pătrați, din str. Alexandru cel Bun, nr. 42, fostul sediu al Partidului Forțelor Democratice, privatizat cu succes, judecându-se pentru asta și cu Doinița Sulac. Pentru că suma de câteva sute de mii de dolari pe care o putea liber incasa vânzând acest imobil cu un preț mai mic i-ar fi fost suficientă pentru achitarea transplantului, pentru construcția unui „cuibușor de nebunii” în Marea Capitală și pentru achitarea celor 240 de mii de lei, datorii istorice din Electorala – 2001 față de Tipografia Universul din Chișinău.

La câștigul menționat mai sus se adaugă și frumușica sumă incasată de la A.R.din vânzarea apartamentului de 139,7 metri pătrați de pe str. Serghei Lazo, din blocul prezidențial (imobil dispărut împreună cu suma ridicată din vânzare din Declarația de avere pe anul 2015), un milion și 300 de mii de lei moldovenești, venitul anual (2015) al familiei de la ICR, 26 400 lei românești alcătuiește îndemnizația anuală (2015) de membru de onoare al Academiei Române, 64 mii de dolari depuși pe contul de la Agroindbank (a.2013, 24 mai) și 14 mii de euro pe contul de la BCR (a.2015). Suma de 25 de mii de euro depuși în 2015, 25 mai, pe contul de la BRD au dispărut din Declarația completată pe 25 mai 2016, fiind, probabil, cheltuită pe materiale de construcție pentru pălățelul din Marea Capitală. Un mic adaos la averea agonisită până în prezent ar putea aduce o eventuală vânzare a colecției de artă de 21 de mii de euro, casa de 60,9 m.p. și lotul de 16 ari de teren din comuna Bardar. Mai pe scurt, iată un nou „unionist” basarabean, Maticiuc-Matei, devenit peste noapte milionar alături de multimilionarul, și el „unionist convins”, Plahotniuc-Ulinici

Acumulând cu sudoarea frunții așa sume fabuloase ar fi fost mare păcat să nu folosească o parte din ele pentru procurarea sau construcția unui imobil luxos la curte, ca să nu se strâmtoreze în apartamentul de serviciu al ICR de pe strada Eminescu din Chișinău sau în cel de „patriot basarabean” din București.

Dar și mai mare este păcatul îmbogățirii astronomice, dintr-o singură operație de transplant, fie ea și complicată, după care să te faci a uita să exprimi public profundă recunoștință chirurgilor de la Fundeni, să nu le mulțumești donatorilor pentru binele făcut, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu marea interpretă Irina Loghin, care i-a cântat până a răgușit în concertele de binefacere înmulțindu-i considerabil sumele de pe cele două conturi, ca mai târziu să-i mulțumească interpretei în emisiunea din 28 septembrie 2013, de la Vocea Basarabiei, cu următoarele cuvine: „Irina Loghin, s-o spunem așa cum este, a cântat și mai cântă și kitsch-iuri…, a încurcat genurile…, stilul înalt cu altul de mahala…, care nu întotdeauna este de bun gust… Să nu se supere nimeni pe mine, dar dacă facem o analiză a producției muzicale de multe ori avem ce le reproșa unor mari interprete, cum ar fi Irina Loghin… Eu îi cunosc repertoriul și-l interpretez chiar din copilăria mea…”.

Nelimitată nerușinare: să-ți cânte „kitsch”-iuri de pomană o interpretă-stea a folclorului românesc, să-ți adune atâţia lei, și să-i mulțumești pentru asta în așa hal la un post de radio care este ascultat de românii de pe ambele maluri ale Prutului?! (Putem doar bănui care-i maneaua care l-a supărat atât de mult pe V.M.: „Banii, banii, banii / Mi-am distrus viața și anii…”. Și mai putem bănui de ce interpreta i-a cântat manele la concertele de binefacere: ca să adune cât mai mulți bani pentru transplant de la fanii ei români care nu-s puțini, mulți dintre ei preferând manelele în loc de muzica adevărată, iar ea încă neștiind că la acel moment prahovenii ei deja îi donase lui V.M. suma care depășea cu mult suma necesară pentru operație…

Cât privește sumele adunate în anii 2011-2014 pe alte două conturi bancare ale familiei Matei, își va spune cuvântul, la primul control, Agenția Națională de Integritate de la București. Poate doar atunci vor afla radioascultătorii care îi suportă emisiunile și PSD-iștii prahoveni cât de bogată este această familie basarabeană. După care V.M. are toate șansele să fie acuzat pentru fals în declarația de avere, urmările devenind imprevizibile. În acest caz excludem un scenariu pentru alte „trei accidente cerebrale” pentru că și răbdarea Lui Dumnezeu are limite și nici DNA-ul, după cum ne-a convins până acum, nu doarme.

Iată o concluzie pe care am făcut-o de multe ori în viața mea, despre astfel de oameni: n-a rezistat omul ispitei și a mușcat din mărul lăcomiei infinite, iar lăcomia n-a dus la bine pe nimeni niciodată…

*   *   *

Este cunoscut faptul că V.M. posedă o memorie deosebită a textelor lecturate sau audiate. El poate memoriza, ca un dictafon, un dialog de ore întregi cu intervievatul, apoi, venind acasă, îl poate stenografia până în amănunte pe zeci de pagini. Dacă ar fi devenit actor de teatru, V.M. ar fi cunoscut pe de rost toate rolurile femeiești și bărbătești din dramaturgia românească și o parte din cea rusească. În acest sens ne pare rău că azi încă nu-i putem citi memoriile scrise în vara anului 1978 la Festivalul din Havana. Azi putem judeca doar calitatea poeziilor scrise în acea vară splendidă pe „Insula Libertății” și publicate în compartimentul „Stea peste mare” din volumele sale, înțelegând perfect de ce nicio poezie publicată din ciclul cubanez nu este dedicată Festivalului de neuitat. Dar, cu cât interes am citi noi azi memoriile scrise de V.M. în perioada „exilului moscovit”, după întâlnirile sale întâmplătoare din metropola rusă cu scriitori și fruntași din România socialistă și Moldova sovietică: Laurențiu Fulga, Mircea Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Cocora, Ioan Alexandru, Mircea Cosma, Grigore Vieru, Liviu Damian, Nicolae Rusu ș.a.!

Drept că V.M., având o bună memorie, deseori exagerează și spune minciuni fără limită. Bunăoară, numai cât face perla ieșită din gura lui în emisiunea, din 28 septembrie 2013, „Ora de cultură”, despre Maria Tănase, protagonistul menționând: „Eu pot să vă dau vreo 5 mii de texte/cântece geniale, folclor autentic, pe care le-am învățat de la maică-mea, le și interpretez uneori…“ (Sic! Caz demn de Cartea recordurilor! – n.n.). În concertul electoral de la Manej, din 21 februarie 2001, al „Lăutarilor” lui Nicolae Botgros, în care a evoluat și „solistul” V. M., acesta anunțase că știe 500 de cântece (Maria Tănase avea un repertoriu de doar 400 de cântece), interpretând atunci doar două din ele. Deci, din 2001 până în 2013 a mai învățat 4500 de cântece, inexistente, (când să mai scrie și disertația bietul „interpret” ?), folclor autentic, nu kitsch-uri ca la Irina Loghin. Nici măcar Maestrul-lăutar Nicolae Botgros care candida atunci pe o listă electorală cu V.M., nu i-a fost de mare folos PFD-ului, acumulând doar 1,22% din electoratul basarabean la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001.

Sau o altă perlă, cea din 13 februarie 2015, de la emisiunea dedicată poetului Grigore Vieru la 80 de ani de la naștere, „Loc de dialog. Contează argumentul”, de la Radio Moldova, în care protagonistul V.M., pe parcursul celor circa două ore de emisie, nu mai contenea să obosească radioascultătorii cu ale sale merite, uitând că a fost invitat la emisiune să vorbească despre Grigore Vieru (exact ca în emisiunea recentă de la 10TV, consacrată memoriei Maestrului Ion Ungureanu, în care V.M. în loc să vorbească despre regretatul om de cultură românească s-a lăudat cu bătăile pe care le-a primit la Lubeanca când lupta cu imperiul sovietic al răului pentru idealurile noastre naționale). Uneori exagerând, ca atunci când menționa că în perioada 1980-1989, fiind interzis la Chișinău, a publicat în periodicele din România 90 de poezii. Nu știu dacă V.M. avea scrise atâtea poezii, dar dacă le și avea scrise și erau publicate, apoi apare un mare semn de întrebare: cum poți să fii interzis „acasă”, la Moscova, pentru naționalism și antisovietism, și, totodată, să publici în presa românească 90 de poezii și să nu fii închis la balamuc? Dar poate că V.M. avea „permis” să publice în România, mai ales că Mihai Cimpoi l-a trădat într-o emisiune de la Vocea Basarabiei că V.M. păstra în garsoniera sa din or. Istra o mașină de dactilografiat cu litere latine, pentru care avea la Moscova autorizație legitimă, deci cu permis de la regimul sovietic, ca să-și însăileze mai productiv scrierile „naționaliste” și „antisovietice” (nepublicate până astăzi). Mai fiind cunoscut și faptul că pe atunci făceai duba dacă îți găseau acasă o mașină de scris cu litere „burghezo-moșierești” românești…

*   *   *

Investigația dată a fost finalizată la sfârșitul anului 2015. În rezultatul acesteia au fost developate zece pete albe în biografia trucată a lui V.M. Ele, desigur, sunt mai multe, dar mai mărunte. Pentru a le developa pe toate ar trebui să scriu o carte. Doar interviul din 31.03.2002 cu „navetistul de la transporturi” din perioada doctoratului ieșean al „navetistei de la filologie” ar ocupa multe zeci de pagini. Sperăm însă că și acestea sunt suficiente pentru a înțelege ce hram poartă acești promotori ai românismului de paradă, acești „români mascați” și totodată …„luptători înverșunați pentru idealul reîntregirii Neamului Românesc”, unul dintre ei fiind protagonistul investigației noastre.

Publicarea investigației, însă, am tot amânat-o, sperând că V.M. își va lua o pauză ca să-și tragă sufletul, și ca să ne lase și pe noi să facem același lucru. Mai mult, chiar îmi doream să nu fie nevoie de publicarea ei ca să rămân doar cu plăcerea primei mele experiențe de investigație jurnalistică, la aproape șapte decenii de viață, dar n-a fost să fie. V.M. s-a lansat cu noi discursuri radiofonice și publice mincinoase, cum ar fi cel din emisiunea de la VB (26 decembrie2015) în care protagonistul a luat-o din nou razna, declarând că în cele 365 de zile și nopți ale anului 2015 cei patru angajați ai ICR-ului chișinăuian au realizat 360 de acțiuni culturale, în mediu câte una pe zi, sau câte 90 pe cap de ICR-ist (statistici umflate, exagerate, de tot!!!, adevărată „ocikovtiratelstvo” – noțiune inventată în 1983 de Andropov). S-ar părea că cei patru angajați de la ICR nu au nici sâmbete, nici duminici, nici concedii, nici zile de naștere sau onomastice, nici mese de pomană și nici copii/nepoți de educat etc. Cum să nu te întrebi pentru ce întreținem noi cu milioane un minister al culturii, dacă cei patru angajați ICR-iști realizează mai multe acțiuni culturale decât întreg Ministerul moldovean al culturii? Scriitorul Ion Anton a și menționat la înmânarea premiului „Grigore Vieru-2016” că ICR-ul moldovean „este cel de-al doilea Minister al Culturii, dacă nu chiar primul, de când în fruntea instituției a venit scriitorul Valeriu Matei” (LA, 21.04.2016).

Adăugăm aici și plictisitoarele „momente poetice” din ultimul an, cu poezii proprii citite cu vocea răgușită la Vocea Basarabiei, indicând obligatoriu și anii când au fost scrise, subliniind îndeosebi perioada de „luptă eroică” cu imperiul răului în „surghiunul” din Noul Ierusalim… O noutate absolută fiind și participarea lui V.M., în calitate de artist al scenei, de Ziua culturii române, la un spectacol-parodie la legendarul Cenaclu Flacăra fondat și condus cândva de regretatul poet Adrian Păunescu, în care „artistul nostru” a recitat, a fluierat, a cântat până și-a pierdut vocea. Și pentru că bani pe contul ICR-ului mai erau, la 21 aprilie, „ministrul celui de-al doilea minister al culturii” a organizat la Teatrul poetic A. Mateevici un nou spectacol poetic cu genericul „Vecernie Regală”. (Și pe 14 ianuarie curent a avut loc un spectacol cu acest generic uimind cele câteva zeci de spectatori veniți la Teatrul A. Mateevici din Chișinău).

Dar cele două ore de viol informațional, ore de autolaude și minciuni inimaginabile, ale emisiunii din 9 aprilie 2016 (cu înregistrări de la întâlnirea din 29 martie 2016, cu elevii Gimnaziului din Dumbrăvița, Sângerei), au pus punct la toate. Protagonistul s-a lăudat că el ne-a desprins de imperiul răului numit URSS, la tratativele de la Novo-Ogoryovo, în 1991, contrazicându-și cuvintele menționate puțin mai sus: „Noi nu am cucerit independența – ea ne-a fost oferită de către Rusia (poate la cerința lui VM?-n.n.)…)”. Amintim că la acele tratative au participat delegațiile doar a nouă republici sovietice: Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbikistan, Azerbaidjan, Tadjikistan, Kârgâzstan, Turkmenistan, fără R. Moldova. Oare din care delegație a făcut parte “desprinzătorul” nostru de imperiu la acele tratative?

Tot în acea emisiune V.M. și-a șters picioarele de memoria celui mai mare rapsod basarabean din perioada ocupației sovietice, Nicolae Sulac. ICR-istul cică a dorit la un moment (cine l-ar crede?) să finanțeze editarea unui CD cu muzica lui Nicolae Sulac, dar cât n-a dorit el de mult n-a putut selecta 12 din sutele de cântece interpretate de rapsod pentru a-i edita un CD. Zicea că n-a descoperit nicio perlă folclorică autentică în afară de cântece de tipul „Frumoase-s nunțile-n colhoz”. Așa să fie oare? V.M. bun la toate încă n-a înțeles cine a fost Sulac pentru basarabeni în perioada ocupației sovietice, n-a înțeles că piesele de autor interpretate de Sulac demult au devenit folclorice, inclusiv cele colhoznice, și nu vor putea fi șterse din memoria colectivă. Dacă poeziile lui V.M. sunt mai bune ca cele pe care le cânta Nicolae Sulac, cum de nu s-a găsit un compozitor să compună măcar un cântecel asemănător celui interpretat de Sulac despre nunțile colhoznice? Are el, V.M., vreo poezie cu o încărcătură emoțională de nivelul celei întitulate „Pe pământul nostru drag” sau  „Așa-i viața omului” și câte altele?

Oare nu-i era mai ușor lui V.M. să recunoască cinstit că și azi continuă să se răzbune pe regretatului rapsod și pe fiica sa, Doinița, care i-au încurcat să pună mâna pe întreaga clădire de pe strada Alexandru cel Bun 42 (nu doar pe cei 320,1 m.p.), în care și-a dat obștescul sfârșit fostul Partid al Forțelor Democratice pe care el l-a condus până nu l-a văzut înmormântat iar clădirea privatizată? (Această privatizare fiind poate și motivul lichidării partidului?..).

O altă noutate deocheată anunțată de V.M. în emisiune a fost „descoperirea” variantei a opta a textului Declarației de Independență a R. Moldova, pe care chipurile tot el a scris-o (ca și pe celelalte șapte) în noaptea din preziua proclamării Independenței, în realitate existând o singură variantă de text, pe care n-a scris-o pretinsul autor, ci, în primul rând, Aurel Preda, invitat de la București.

Acestea au fost penultimile picături, care au umplut paharul răbdarii mele și care mi-au definitivat decizia de a publica, cu prima ocazie, rezultatele chinuitoarei investigații, truda care mi-a răpit prea mult timp pe care-l puteam folosi mai productiv, pentru realizarea altor proiecte frumoase românești.

Nici în Sâmbăta Mare, la emisiunea din 30 aprilie 2016 (cu reluare a doua zi, de Paști), V.M. nu și-a lăsat radioascultătorii să se pregătească în voie de noaptea Învierii și să serbeze Paștele, transmițându-le înregistrarea radiofonică a întâlnirii din 26 aprilie a „dublului acad.” cu gimnazienii din satul Mirești-Hâncești și vernisarea expoziției „George Călinescu – scriitor, istoric şi teoretician al literaturii române”. În pauzele dintre povestirile sale despre opera și personalitatea marelui critic și istoric literar le punea copiilor pe urechi noi kilograme de macaroane, uitând (?) că emisiunea va fi transmisă în SÂMBĂTA MARE, iar în reluare chiar în ZIUA DE PAȘTI…

Din emisiunea dată am mai aflat o noutate absolut, precum că V.M. „a avut prilejul să studieze la Biblioteca Vaticanului documente străvechi din istoria românilor în latină și în greaca veche”, limbi pe care încă nu le posedă ca și germana sau engleza în timpul „studierii” documentelor din dosarul Pactului Ribbentrop-Molotov… Și aceste descoperiri m-au convins a câta oară că BOALA ASTA LEAC NU ARE, boala sacului cubanez plin cu minciuni și laude având un singur leac, o singură metodă posibilă de tratament: TRANSPLANTUL DE CELULE SĂNĂTOASE ÎN CREERUL CU CELULE MINCIUNOASE, o operație ușoară și eficientă. Operația dată se numește SCOATEREA LA SUPRAFAȚĂ A ADEVĂRULUI ADEVĂRAT din ascunzișurile întunecate ale politicului moldovenesc infect, făcând investigații jurnalistice serioase și punerea lor la dispoziția cetățenilor plătitori de impozite, dar și a protagoniștilor acestor investigații, pentru o mai bună învățătură. Anume acesta a fost scopul investigației mele jurnalistice, ea fiind prima în viața mea, și la care am muncit ani de zile și nopți de insomnie, fiind convins că (scuze, mă autocitez!): ele sunt “necesare pentru binele lui, pentru binele nostru, în ajutorul unor critici și istorici literari, onești și obiectivi”.

Iată de ce le-am zis editorilor RJR: TEXTUL INVESTIGAȚIEI – BUN DE TIPAR!…

*   *   *

Trebuie să recunoaștem că cele două calități ale lui V.M., cea de bun orator având și o bună memorie, i-au făcut pe unii, dar l-au făcut și pe el să creadă că-i atins de geniu. (Spunea cândva un coleg de partid, mai călit, într-un cerc mai restrâns, despre alți doi din colegii săi mai tineri: “Nu cred că oamenii care posedă astfel de calități pot rămâne neobservați de anumite organizații, autohtone sau străine…”. “Călitul” a spus mai multe atunci dar subiectul acestui material fiind altul ne oprim aici!). Numai că aceste  două calități fiind exploatate la maximum de purtătorul lor în scopuri egoiste, de căpătuire, i-au jucat festa…

Să recunoaștem și că saltul fulminant al lui V.M.,  a fost posibil cu sprijinul lui Mircea Cosma, fostul președinte al organizației județene Prahova a PSD, fost președinte al CJ Prahova, azi condamnat penal, la opt ani, punând pe tapetul penal și ambii săi copii, Vlad și Andreea, tot pentru corupție, nemaiîntâlnită la copiii altor politicieni (cică legendara ordonanță nr.13 îi viza și pe Cosmeștii prahoveni?). Asta chiar dacă M.C. a fost unul dintre cei mai buni administratori de județ pe care i-a avut România modernă, doar că afacerile de peste 2 milioane de euro i-au demolat “statuia sa de marmură”. Așa se întâmplă atunci când nu ai simțul măsurii, atunci când muști dim mărul lăcomiei infinite! V.M. fiind legat și el atât de strâns de cei trei prahoveni, a nimerit în capcana corupției prahovene cu toate că avea mult mai multă experiență față de cei doi copii ai lui M.C.

Greu de zis ce i-a legat pe acești doi prieteni la cataramă, M.C. și V.M.,  dar relația lor a fost una de invidiat. Nuștiu cu exactitate ce i-a legat, dar, în acest sens, există multe legende. După cum zic unii, prietenia lor s-a închegat încă de la Moscova, din perioada “surghinului” lui V.M. la Noul Ierusalim. Știu de la un fost ghid că M.C. a călătorit mult prin URSS în perioada sovietică, și că acestuia de fiecare dată i-se încredința funcția de conducător de grup, având la Prahova funcții înalte la UTC sau la partid… Comportamentul (sau rolul?) său însă în aceste excursii era unul de “naționalist român” neînfricat. După aceste “ieșiri naționaliste” ale lui M.C. ghizii aveau de scris explicații pe multe pagini șefilor acoperiți din INTURIST, iar M.C. peste scurt timp revenea cu succes în URSS, în fruntea altor grupuri de turiști. De aceea nu m-am mirat prea mult atunci când am aflat că M.C. a fost ales de patru ori lider al județului Prahova, în industria petrolieră a căruia, după Decembrie 1989, au activat cei mai mulți vorbitori de limbă rusă…

Alții presupun că începutul a avut loc din perioada multiplicării și inaugurării prin localitățile celor două state românești mult peste o sută de copii de busturi ale personalităților istorice ale Neamului Românesc (la prețul celor originale?- un fel de spălături ale bugetului Fundației culturale “Mihai Viteazu” din Ploiești, președinte al cărei este M.C.). Cea mai simpatică părere este cea legată de șarmul și agerimea minții “navetistei de la filologie”, care a fost capabilă să-i apropie atât de mult pe acești doi bărbați… Mai există o părere, cea din tabăra a 4-a, specializată în sexologia masculină, cu care nu doresc să pierd timpul care devine mult mai prețios atunci când ajungi membru de onoare în “Clubul celor de vârsta a treia”. Dar poate toate patru variante luate la un loc au fost prezente în procesul de apropiere a acestora, cine știe cu precizie?…

Personal, i-am cunoscut mai bine patriotismul lui M.C. o singură dată în viață, atunci când i-am înmânat la hotelul “Dacia” din Chișinău un exemplar de carte, COTUL DONULUI-1942, iar el, apreciind-o patriotic, m-a rugat să tipăresc încă două mii de exemplare de carte pentru veteranii prahoveni ai celui de-al Doilea Război Mondial… După ce am tipărit doar 1500 de exemplare de carte cu bani împrumutați nu mi-a mai răspuns la apelurile mele telefonice. O singură dată mi-a răspuns secretara lui dar când a aflat care-i buba n-a mai reacționat la următoarele apeluri. Am depozitat tirajul suplimentar în garaj alături de celelalte cărți pe care le mai aveam acolo din primul tiraj, dând afară bătrâna TOYOTĂ, pe trotuarul din fața blocului până vor veni vremuri mai bune.

(Până la urmă o parte din acel tiraj suplimentar mi-a fost de folos pentru ce ar trebui să-i fiu recunoscător omului: cu acest tiraj suplimentar am putut să ajung cu prezentări de carte în aproape o jumătate din județele României, un exemplar de carte ajungând și pe masa lui Victor Ponta, premierul având curajul să inițieze construcția, apoi și inaugurarea, pe 25 octombrie 2015, de Ziua Armatei Române, a primului Cimitir românesc din zona Stalingradului, în memoria eroilor români, căzuți acolo pentru că ne-au dorit nouă, basarabenilor și nord-bucovinenilor, să fim liberi de communism. Adevărat, că Memorialul a fost inaugurat la Rosoșka, lângă Volgograd, pe teritoriul unui grandiose Memorial german, unde au fost reînhumați un sfert de million de ostași germani și nu la Cotul Donului, la 100 km de acest cimitir, unde s-au prăpădit 156 de mii de ostași români. Iar de-ai nostri, din cei 156 de mii de ostași români prăpădiți la Cotul Donului, au fost reînhumați la Rosoșka doar 90, care au fost dezgropați la Serafimovici, unde au luptat alături de ostașii italieni.

…V. M. a riscat de mai multe ori cu onoarea sa, atât cât o mai avea, pentru a-l proteja pe marele său amic, tot așa cum și-a protejat în 1999 amicii săi bănoși din hotelul Moldova, punând pe tapet fracțiunea parlamentară, partidul pe care-l conducea și chiar întreaga sa carieră politică (Asta, da, prietenie!). Iată un singur exemplu cum l-a protejat pe M.C. într-o luare de cuvânt la Ploiești (informație din ziarul Curierul National, din 19 august 2014), întitulată, Mircea Cosma, trimis în judecată de DNA, elogiat de scriitorul moldovean Valeriu Matei: “Directorul ICR Chișinău, Valeriu Matei, distins poet și scriitor, l-a elogiat pe președintele CJ Prahova, Mircea Cosma, cercetat sub control judiciar pentru luare de mită și abuz în serviciu. Valeriu Matei a avut numai cuvinte de laudă pentru politicianul prahovean, afirmând într-un interviu acordat presei locale că Mircea Cosma „a stat la originea relațiilor ample dintre Basarabia și Prahova, fiind un exemplu care merită să fie preluat și de alți politicieni”. Dar “ce folos de lauda de …tine care nu miroase-a bine”, dacă n-o poți anexa, ca mărturie favorabilă, la dosarele DNA cu tematică prahoveană…

*   *   *

Se amăgesc amarnic cei care cred că mi-a fost ușor să întreprind această investigație, s-o pun cu multe amănunte pe hârtie apoi s-o mai fac și publică: În clipa când am postat pe blog prima parte a acestui text (28.01.2017, ora 23.00), pulsul meu s-a dublat, iar hipertensiunea mi-a amintit că nu m-a părăsit încă, mărindu-se simțitor, și n-am închis un ochi toată noaptea, riscând a doua zi să conduc TOYOTA mea de vârsta unei fete mari de …19 anișori.

A doua zi mi-au și reproșat unii cititori că nu-i momentul, nu-i bine să ne batem între noi, unioniștii, având acum un dușman atât de perfid precum este Igor Dodon, proaspătul președinte românofob al celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova.

-Dar când se va putea? – i-am întrebat; Nu s-a putut când creșteau copiii noștri mulți dintre care deja ne-au părăsit din cauza (in)activității unor iscusiți și lacomi românofoni-“unioniști” și a activității productive a românofobilor-unionaliști și acum să așteptăm ca și ceilalți copii și nepoți, să mai crească, să termine studiile ca să țină și ei calea străinătății? Iar noi, rămașii acasă, să culegem în continuare roadele luptei “eroilor unioniști” cu imperiul răului? Dodon are pe limbă ceea ce are și în creerașul său, dar câți “de-ai noștri”, procedează invers: vorbesc frumos despre UNIRE dar mintea lor fiind ocupată cu sumele în RONi sau Euro și cu Ordine naționale, “Steaua României”, în grad de Comandor sau măcar de Ofițer…

Pe mine nu mă mai miră activitățile acestor ziși “unioniști”, cu pașapoarte diplomatice, care se supără cumplit atunci când vameșii, la trecerea frontierelor UE, încearcă să le verifice portbagajele limuzinelor luxoase, ei bătându-se cu pumnul în piept că sunt diplomați ICR-iști și, chiar, academicieni, și nu pot fi înjosiți în halul acesta… Cel mai mult  mă miră cum ajung ei în aceste funcții înalte gestionând bugete de milioane de Euro în favoarea personală și să nu știe nimic de aceste hoții structurile secrete românești… Este imposibil să crezi că acestea pot fi coparticipante la multe fapte negre în defavoarea Statului Român…

*   *   *

 Închei aceste rânduri cu un citat împrumutat din articolul ,,Arta de a nu dispera niciodată”, semnat de V.M. și publicat în săptămânalul ,,Literatura si Arta”, acum zece ani (22.02.2007), și dedicat unui profesor de la ASEM la jubileul său de 50 de ani.: unii, pentru „…a-și camufla inconsistența profesională, s-au făcut ba fotografi ambulanți, ba genialogiști hazardați, adunându-și însăilările publicistice redactate vârtos de alții în broșuri de un diletantism aparte”. Articolul a fost scris nu pentru a-l bucura pe jubiliar ci pentru a scădea elanul celor care se ascundeau sub noțiunea de ,,unii cu inconsistența profesională” și cu ,,însăilările publicistice redactate vârtos de alții”, pe care i-am recunoscut, dar  atunci, n-am reacționat la mușcătura ,,țînțarului de Cazangic”, ca mai târziu să-mi pară rău. Îmi aminteam de acea “mușcătură”, de fiecare data când ascultam minciunile și autolaudele din cele peste o sută de emisiuni din, deja, fostul ciclu, ,,Ora de cultură”, de la postul de radio “Vocea Basarabiei”, pe care, cu greu, dar cu atenție și mare răbdare, le-am ascultat, fiindu-mi de ajutor în efectuarea acestei investigații (psiho)jurnalistice…

Vasile ȘOIMARU

dr. în economie (1978),

semnatar al Declarației de Independență a R. Moldova (1991),

membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, Publicistică (2011),

laureat al Premiului Academiei Române, Sociologie (2015)

UPDATE:

SCRISOAREA COLECTIVĂ CA METODĂ DE ATAC

(Răspuns la o scrisoare colectivă calomnioasă

semnată de 30 de oameni de creație din R. Moldova)

Dragi semnatari,

S-a întâmplat exact așa cum am prevăzut în Nota de la sfârșitul investigației mele, „Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate” ( http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/wp-content/uploads/2017/02/02.-Dublu-acad-integral-PLUS-toate-anexele.pdf ): „…Blogul nostru își asumă toată responsabilitatea pentru publicarea acestei investigații și pentru posibilele defăimări la adresa lui V.Matei, cel care de obicei renunța să invite în instanță pe „defăimătorii” săi, menționând de fiecare dată, că nu dorește să coboare la nivelul lor și să le facă publicitate pe gratis. Dar dacă va dori să ne invite în instanță pentru cele zece momente deloc neglijabile din biografia sa vom veni la prima chemare”.

Într-adevăr, după publicarea celor „Zece spații albe…” n-am fost invitat în instanță, fiind însă onorat cu un articol semnat de Nicolae Negru și publicat în Ziarul NAȚIONAL, precum și trei postări pe FACEBOOK: SCRISOAREA domniilor voastre întitulată, „Calomniile unui ins bolnav de ură”, o reacție a jurnalistei Maria Saharneanu întitulată, „A mai apărut un Iurie Roșca!?”, și, alta, fără titlu, semnată de nejurnalistul Vasile Bahnaru. „Scrisoarea colectivă” a fost republicată, pe 2 martie, și în săptămânalul „Literatura și arta”, cu alt titlu, „Insinuări pripite”, cu o semnătură în plus, cea a deputatului chirurg Vadim Hotineanu, și alte două semnături, în minus, a dnei Raisa Ganea și a dlui Vasile Munteanu. Tot în LA a fost publicat articolul lui Nicolae Rusu întitulat „Mai multă lumină”. În total, domnii Mihai Cimpoi și Vasile Bahnaru au adunat 30 de semnături din mulțimea de încercări, mai mulți refuzând să semneze pentru că nu le-au prezentat textul investigației mele și cel al scrisorii lor, pe care urma s-o semneze.

Cine este autorul textului? Numai nu Vasile Bahnaru, cum cred unii. Ca să scrii un text de trei pagini trebuie să fii, mai întâi de toate treaz. În al doilea rând, trebuie să ai răbdare să citești îtreg textul investigației nu doar prima din cele 30 de pagini de text. Din sursele noastre, care până în prezent nu s-au dovedit a fi mincinoase, acest text a fost zămislit apoi și dictat la telefonul mobil de către „voinicul de la ICR”.

Dar cine sunt semnatarii? Mai întâi de toate am constatat, cu mare regret, prezența în lista semnatarilor a celor trei oameni dragi inimii mele: Aurelian Silvestru, Petre Neamțu și Nicolae Botgros, care au „semnat” la distanță, prin telefonul mobil, fără ca să vadă ce au semnat. Din cauza stimei mele față de ei și de talentul lor am renunțat la ideea verificării declarațiilor de venituri ale tuturor semnatarilor pentru a nu avea surpriza de a-l regăsi pe vreunul din cei trei printre beneficiarii ICR-ului. Păcatul semnării scrisorii respective nu este al celor trei, ci al celor doi care i-au păcălit să semneze. În orice caz lista viitorilor semnatari a fost alcătuită nu la Institutul de filologie, ci la ICR, acesta fiind unicul care deține întreaga listă a beneficiarilor săi, foști și viitori.

Situația semnatarului Vadim Hotineanu, este mai complicată decât s-ar părea la prima vedere. Semnătura dumnealui a fost făcută pe ultima sută de metri și doar pentru săptămânalul „Literatura și arta”. Ar fi fost mai bine însă dacă nu semna în genere pentru că investigația mea este dedicată memoriei regretatului patriot, Andrei Vartic, care a murit la patru luni și jumătate după ce a fost operat de către acest chirurg, pe 15 ianuarie 2009. În acea zi toată românimea progresistă l-a sărbătorit pe Mihai Eminescu de ziua lui care a devenit și Ziua Culturii Naționale, iar spre seară s-a întâmplat blestematul accident automobilistic de la Ialoveni, în care a nimerit poetul Grigore Vieru, și din care nu și-a mai revenit, decedând  pe 18 ianuarie 2009. Dacă Vadim Hotineanu ar fi citit scrisoarea pe care a semnat-o ar fi descoperit în ea o propoziție care, poate, l-ar fi făcut să se abțină de la semnarea ei: „Adevărul e că diagnosticul pus de medici (adică de Hotineanu-n.n.) lui Andrei Vartic în 2008 – 2009 nu mai permitea intervenția chirurgicală”. Așa, deci, și diagnosticul, și intervenția chirurgicală, dar și semnătura pe scrisoarea colectivă, toate îi aparțin chirurgului Vadim Hotineanu. Mă întreb și îl întreb: nu era mai creștinește să se abțină de la semnarea acestei scrisori? Mai ales că tot în acel an după intervenția nereușită la ficatul lui Andrei a urmat încă una, la fel de nereușită, la vizica biliară a regretatei soții a maestrului Vasile Iovu, Maria.

Din cei 30 doar profesorul Moșanu putea fără regrete să semneze scrisoarea dată pentru că nu i-au plăcut concluziile mele despre demisia din februarie 1993 dar și pentru că VM ca lider de partid a fost invenția sa; el l-a născut și l-a crescut în politica moldovenească, l-a ridicat în slăvi, iar în 2001, când pe VM l-au părăsit patru importanți membri ai biroului permanent, Moșanu a fost unicul care a revenit la partid, a doua zi, după ce Matei i-a șoptit la ureche cele două „argumente forte”.

Ceilalți semnatari ori au beneficiat din bugetul ICR-ului, ori le-au promis că vor beneficia, în mandatul viitor, alții nici nu bănuiau ce fac. Unii au avut tot sprijinul la susținerea tezelor de doctorat învechite de vreme, iar altora li s-a promis acest sprijin în viitor sau chiar un titlu de membru de onoare al AR sau AȘM, pe care îl așteaptă de ani buni de zile. Eu le doresc la toți, POFTĂ BUNĂ! Dar să nu uitați că aceste semnături vor sta pe o scrisoare colectivă calomnioasă plină de ură și minciuni, adică O SCRISOARE COLECTIVĂ DE ATAC și nu una de argumentat, iar alături de ea, întotdeauna, va apărea și textul investigației mele, argumentat până la detalii, pentru combaterea căruia în scrisoarea dată nu s-a adus niciun contraargument. Dacă se găsea vreo unul, scriam acum alte rânduri în altă parte…

Nu sunt la curent dacă cei doi culegători de semnături i-au propus și maestrului Eugen Doga să semneze scrisoarea dată, dar dacă i-ar fi propus și dânsul ar fi semnat, ar fi aflat, în sfârșit, cine l-a/l-au încurcat să ajungă la locul bine meritat în Academia Română, cine l-a/l-au turnat acolo, la AR, fără milă, că-i spion rus, ca să-i ocupe el/ei locul. Așa ori altfel Maestrul n-a semnat, deaceea va afla mai târziu aceste amănunte pe care le mai cunoaște o prietenă de-a domniei sale.

Iar semnatarul principal, zis și autor al textului scrisorii colective, Vasile Bahnaru, întrunește toate condițiile pentru o investigație jurnalistică, în care să fie reflectată activitatea sa fructuoasă pentru falimentarea unei întregi ramuri a economiei moldovenești în perioada cât a stat în fruntea Departamentului de stat pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi (1990-1992) precum și pentru transformarea Institutului de filologie mai mult într-o organizație de degustare, decât una de cercetare, având în componența sa tineri cercetători cu pregătire impecabilă dar pentru că nu sunt pregătiți și în domeniul umblatului prin farfurii și căni nu pot ajunge în fruntea institutului dat. Printre aceștia, dacă ICR-ul central ar dori, ar putea găsi candidați infinit mai buni, mai sănătoși și nehapsâni pentru funcția de Director la ICR Chișinău. Dorință de ar fi, candidați s-ar găsi…

Sunt multe de zis și despre talentul lui VB de ași însăila lucrările științifice, talent pe care l-a însușit de la Naș-su la etajul IV al Hotelului MOLDOVA. Deocamdată mă aflu în criză de timp ca să mă ocup de lucruri mărunte, dar de uriașele sale prostii pe care le răspândește prin rețelele de socializare aș croi câteva zile și nopți pentru a sprijini cu toată puterea eliberarea din captivitatea degustătorilor a sărmanului Institut de filologie al AȘM.

Din minciunile pe care până acum mi le-a pus în cârcă mă voi opri pe scurt doar la câteva. Prima este cea legată de presupusa răzbunare a mea pe VM pentru că m-ar fi exclus din partid după ce m-am înfruptat din banii formațiunii sale pe care acesta a condus-o cu măiestrie spre pieire, eu fiind în partid, chipurile, responsabil de număratul banilor. Iată ce scria Bhnaru într-un comentariu pe contul FACEBOOK al medicului Ion Iovu, după ce acesta postase doar pentru o zi (până l-a ocărât cumplit amicul facebook-ist Bahnaru) informația despre investigația mea: „…Îi vom aminti (desigur, mie-n.n.) de unde vine această aversiune patologica față de dl V. Matei; fiind responsabil de banii Partidului (majuscula îi aparține directorului Institutului de filologie!-n.n.), numai el știe ce a facut cu banii, din care cauză a fost, se pare, eliminat din partid (cu tot cu bani?-n.n.). De aici i se trage, probabil, ura!”. Oare trebuia să treacă 17 ani ca să mă răzbun pe VM pentru că am plecat din acel partid, de bună voie și nesilit de nimeni? Atunci, în 2000, am plecat în genere din politică pentru că aici ea devenise o afacere, curat-murdară, dar profitabilă, eu, însă, nedorind să devin om de afaceri ci un modest om al scrisului! Iar acei blestemați bani de la Hotelul MOLDOVA și BOIANA GROUP, care au distrus o minunată echipă de intelectuali și patrioți ai acestui plai, îi numărau acasă, în patru ochi, doar liderul și consoarta sa.

Tot acești „amici”, de cu zori și până seara, transpiră răspândind o altă informație, precum că am reușit (în sfârșit!) să mă îmbogățesc din această investigație pusă, chipurile, la cale de niște „grupări obscure” antiunioniste, antiromânești, adică …antimateiste!!! Acestora le pot spune că dacă înainte de a-l publica pe Blog, treceam cu textul dat pe la ICR Chișinău să-l vadă protagonistul până în seară m-ar fi așteptat lângă blocul meu TIGUAN-ul său cu certificatul de înmatriculare, pe numele meu, și cu noi numere de înmatriculare a autoturismului de vis, cu o singură condiție: să lichidez textul investigației și calculatorul cu toate materialele încă ne publicate. Concluzia mea la acest microsubiect ar fi următoarea:

Din acel efort al meu,

N-am câștigat niciun leu,

 N-am câștigat nici de-o bere,

Dar puteam face-o avere.

Domnilor 30 de semnatari, mai ziceți că l-am numit pe Matei turnător și KGB-ist. Aceasta, cu certitudine, este invenția celui/celei/celor care apucă …prăjina: „V.Șoimaru recurge la arma cea mai des utilizată de toți denigratorii din Basarabia ultimelor decenii – colaborarea cu KGB-ul”. De unde această concluzie dacă nici măcar n-am pronunțat vreun nume din domeniu, cum ar fi “Jeverdanul rădenean” sau “Cimbirașul basarabean”, sau chiar “Colonelul trăpeduș care ascultă pe la uși”? Iar povestirea despre pictorul de la muzeul Noului Ierusalim mi-am amintit-o abia după ce am citit alineatul despre KGB-iști din scrisoare. Îl am în vedere pe talentatul pictor care putea, chipurile, desena/alcătui oricărui lucrător de la muzeu consimțământul de colaborarecu Lubeanca și-i putea face semnătura ca pe cea originală. Teama cea mare, însă, consta în posibila apariție în Electorala din1998 a xerocopiei unui astfel de document înfricoșător, care, dacă ar fi fost chiar originalul, din clipa apariției la Chișinău trebuia să fie declarat fals. Staff-ul era deja pregătit pentru o declarație în acest sens. Dar n-a mai ajuns la Chișinău nicio xerocopie, poate deaceea că sondajele arătau pentru formațiunea dată un sprijin electoral de cel mult un procent, în realitate, după scrutin, obținând tocmai 1,22 la sută, și asta s-a datorat participării pe lista electorală sub interpretul Matei a lăutarului Nicolae Botgros.

Dar dacă nu-i secret, când și unde VM „a pus printre primii problema adoptării unei legi a lustrației”,  dacă el nici măcar n-a dorit să semneze interpelarea adresată în 1992 ministrului Securității cu privire la deconspirarea agenților secreți din Parlament, pe care au scris-o deputații Vasile Năstase și Vlad Darie și pe care au semnat-o 49 de deputați, inclusiv eu, dar nu și protagonistul investigației mele. Decât ar căuta nod în papură mai bine i-ar satisface măcar azi, cât mai este în viață, curiozitatea lui Ion Druță cu privire la scopul vizitelor inopinate ale lui VM la fracțiunea deputaților URSS din partea RSSM (Moscova, 1989). Încă o curiozitate mai plutește în văzduh și azi, cea cu privire la presupusele pregătiri din metropola sovietică ale marii revoluții (neo)socialiste din decembrie 1989, condusă cu atâta dibăcie de Ilici, cel de pe Dâmbovița și nu cel de pe Neva, dar și de alți fruntași FSN-iști, de la Ploiești și București?

Dar dacă să fiu sincer, azi, mai puțin mă interesează puzderia de mici turnători din perioada bolșevismului și a comunismului (ați auzit de la cei informați câți au fost în perioada aceea?), dar care astăzi visează la România reîntregită și sunt gata să-și dea și sufletul pentru cauza românească; faptele lor cinstite de azi ar trebui să intereseze mai mult decât „donos”-urile lor de ieri. Vă mai amintiți în ce momente ale istoriei noastre recente erau scoase din sertare, mai târziu, și de pe site-uri, lista lui Moraru și cea a lui Șandrovschi? Ați încercat vreodată să analizați faptele creștinești ale multora din acele liste și să le comparați cu cele ale unora ca Dodon, Papuc, Plahotniuc, care nu figurează nici pe una din listele de mai sus? Numai să nu-mi spuneți că acești Pavlici Morozovi pe atunci erau doar comsomoliști sau chiar pionieri.

Mai importantă mi se pare scoaterea măștilor de pe „marii români”, cei mai guralivi „unioniști” care sunt gata, la prima chemare a lui Beria și Iagoda, din ceea lume, să-și trădeze Părinții și Neamul pentru un buzunar de ruble. Din cauza acestor guralivi n-am obținut nicio mică victorie întru lichidarea consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop; de 25 de ani batem pasul pe loc!

Repet chiar dacă am spus-o și cu altă ocazie: Câte decenii să mai treacă pentru a ne convinge că CEI CARE STRIGĂ CEL MAI TARE UNIRE (vă mai amintiți de unul bărbos cu portavocea din copaci?), adunând din aceste țipete milioane de lei pe conturi, dar câștigă mai puțin de două procente din totalul de o treime de voturi ale unioniștilor basarabeni, NU DORESC UNIREA. Ei se tem de ea ca dracul de tămâie, pentru că ÎNTR-O ȚARĂ MARE CU POTENȚIAL MARE DE RESURSE UMANE BINE PREGĂTITE ACEȘTIA, FIECARE ÎN PARTE, VOR DEVENI UN NIMENI! Dar într-o republicuță dezbinată între „unioniști” și neunioniști ei pot ajunge miniștri, președinți de parlament și chiar șefi de stat.

REUNIREA NU SE VA ÎNFĂPTUI ȚIPÂND-O, EA POATE AVEA LOC DOAR CONSTRUIND-O, EDIFICÂND-O, CĂRĂMIDĂ CU CĂRĂMIDĂ, PÂNĂ CETATEA ROMÂNEASCĂ VA REDEVENI CUM ÎI STA BINE CÂNDVA: DODOLOAȚĂ, MARE ȘI FRUMOASĂ, DE LA NISTRU PÂN-LA ZBUCIUMATA TISĂ…

Cu această ocazie mi-am amintit de cuvintele pline de înțelepciune ale regretatului rector-fondator al ASEM-ului, Paul BRAN, pronunțate la ultima ședință a Senatului condus de el, pe 23 mai 1994, cu 50 de zile înainte de a fi alungat din Basarabia de către agrosocialiști doar pentru că era cetățean român: „…Astăzi am fost amenințat că o să fiu reclamat la București că sunt împotriva Unirii cu Țara. Domnilor, eu n-am venit în Basarabia să fac Unirea. Asta-i treaba Dv. Și dacă am ajuns aici eu trebuie să vă spun clar:  Problema Unirii nu este dacă vrei sau dacă nu vrei Unirea. Problema Unirii este dacă meriți asemenea act istoric… Și mi-am dat seama că mulți nu o merită: nici de aici, nici din România…”. (Și totuși minunatul om și profesor n-a avut deplina dreptate: ASEM-ul ctitorit de el în anii 1991-1994 a fost una din cărămizile puse la temelia reedificării Cetății Românești. Dacă în 25 de ani de așa zisă independență se mai puneau câteva mii de astfel de cărămizi astăzi nu mai vorbeam despre REUNIRE, EA deja ar fi avut loc!)

Și tot cu această ocazie mi-am amintit de cuvintele CELUI MAI IUBIT DINTRE ROMÂNI, genialul Mihai EMINESCU, despre rolul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe în menținerea identității românești care mi-au sugerat zilele trecute să formulez și să adresez Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române o simplă întrebare:

Pe când în fruntea Bisericii Basarabene un duhovnic român bun ca regretatul Iustin PÂRVU? De el depinde foarte mult CUM VA TRECE CENTENARUL UNIRII-2018 și cum va fi viitorul creștinilor basarabeni alături de frații lor de peste Prut! Sau poate de aceea și în Biserica Basarabeană într-un sfert de veac n-a avut loc nicio creștere calitativă sau cantitativă, ca să nu fim prea aproape frate de frate?

Dar iată un citat din scrisoarea colectivă care m-a pus foarte serios pe gânduri: „În ultimele decenii …au trecut la cele veșnice, după multe atacuri calomnioase, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrati, Leonida Lari, Grigore Vieru, Ion Ungureanu… Atacurile calomnioase din ultimii ani în adresa domnilor Alexandru Moșanu și Nicolae Dabija, și acum, repetat, împotriva domnului Valeriu Matei, nu pot să nu ne îngrijoreze…”. Înțeleg de ce lipsește în această listă Andrei Vartic, pentru că memoriei sale i-am dedicat investigația, dar nu pricep de ce este prezent în ea V.Matei, cel care a devenit milionar din activitatea sa profitabilă pentru românism și unionism? Dragi semnatari, doriți cumva să-mi puneți mie în cârcă, dacă, Doamne ferește, se va întâmpla ceva grav cu VM ajungând la Jilava? Și de ce lipsește în ea Mihai Cimpoi? Nu cumva Bahnaru și Matei au înțeles, însfârșit, că anume ei vor purta responsabilitatea pentru stare sănătății (și evoluția ei de mai departe), a criticului și istoricului literar de notorietate internațională, academicianul Mihai Cimpoi? La acest subiect, însă, voi reveni. Promit!

Acum să vă spun, domnilor 30 de semnatari, ceea ce n-ați înțeles chiar dacă sunteți mari oameni de creație, de ce a avut nevoie Matei de semnăturile voastre, încercând disperat cu ele să acopere argumentele mele, în fața celor care vor decide în curând soarta lui de mai departe în calitatea mult râvnită de gestionar și spălător iscusit al mijloacelor bugetare ale ICR-ului. El avea toată încrederea că amicul de-o viață și baronul de Prahova, Mircea Cosma, se va ține de cuvânt și de această dată și-l va propulsa pentru următorii patru ani la ACADEMIA DI ROMANIA. L-a încurcat, însă, condamnarea penală a baronului dar și dezvăluirile noastre. Având atâta încredere în Cosma și crezând că va pleca la Roma, Matei și-a vândut apartamentul mutându-se în locuința de serviciu a ICR-ului de pe strada Eminescu. Dar pentru că la Roma nu va mai pleca ar trebui să se zbată ca peștele pe uscat ca să rămână măcar la ICR. În caz contrar va trebui să retrocedeze MAE-ului pașaportul diplomatic și, ce-i mai important și costisitor, să cedeze locuința de serviciu și să-și cumpere alta  la Chișinău până la definitivarea construcției din Marea Capitală, ridicată din donații și sponsorizări pentru transplantul de ficat, din care mai putea face șapte transplanturi de ficat la alte șapte persoane grav bolnave. Dacă mai punem la socoteală și perspectiva care îl paște de a ocupa o celulă la Jilava situația dânsului devine cu totul penibilă. (Măcar de-ar nimeri în celula Mareșalului nostru dezrobitor, pe care, desigur, n-o merită).

Ca să ajungă VM în situația dată l-a ajutat mult și colegul său bucureștean, criticul literar, Răzvan Voncu, cel care astă toamnă zicea despre VM: „Personajul pus în fruntea filialei – un scriitor de raftul al treilea, care nu se bucură de nici un prestigiu în lumea literară românească – este mai preocupat de propria promovare. ICR Chişinău s-a transformat, sub conducerea lui Valeriu Matei, într-un cămin cultural, care plimbă prin satele Basarabiei panouri cu poze de scriitori, concepute la Bucureşti”.

*   *   *

Stimați 30 de semnatari, mai aveți de răbdat circa două săptămâni până vă veți convinge în ce păcat (ca să nu-l numesc altfel) v-au băgat cei doi cerșetori de semnături.

Chiar dacă din convingere (cum altfel?) ați semnat scrisoarea colectivă nu cred că nu sunteți curioși să vedeți cu ce se va termina acest duel care se prelungește a doua lună. Nu am în vedere duelul dintre mine și VM, care s-a încheiat cu succes în ziua publicării scrisorii voastre colective, în care nu ați putut nega niciunul din cele zece păcate penale și morale ale lui VM pe care le-am scos la iveală în cursul investigației mele. Am avut în vedere duelul la care participă fostul baron local de Prahova, cel care fiind condamnat penal la opt ani de lagăr trece liber Prutul fără să fie arestat, tot el (zvon din târgul nostru în ruini) visează să serbeze Ziua Unirii Basarabiei la Ulmu-Ialoveni, inaugurând acolo un bust de-al lui Mihai Eminescu (nu-s la curent dacă va fi o copie sau chiar originalul), împreună cu VM și consoarta lui, dar, posibil, și cu un om de afaceri din localitate. Vom merge acolo sperând să nu intervină schimbări nedorite în scenariul elaborat la Fundația Mihai Viteazuldin Ploiești. Ar fi păcat să se întâmple așa ceva, pentru că și VM speră să-și mai spele imaginea șifonată, dar și MC are posibilitatea să dispară fără urme prin codrii Lăpușnei, exact așa cum a făcut-o bunul său amic prahovean, Sebastian Ghiță, fiind azi căutat, el și milioanele sale, pe toate meridianele Terrei. Asta pe deo-parte, dar pe cealaltă parte se află nimeni altul decât SRI-ul și legendara DNA Ploiești, spaima corupților prahoveni, care, cu toate presiunile PSD-iste și cele legate de Ordonața nr.13,  au reușit să-l condamne penal pe Cosma la opt ani de pușcărie, dar fiind liber și azi…

În clipa când va fi numit directorul la ICR Chișinău va deveni cu totul clar cine-i cel mai tare din parcare la români: DNA și SRI, dacă va fi schimbat directorul, sau amicii lui MC, petroliștii rusolingvi din Prahova, dacă nu va avea loc schimbarea. Totodată, dacă va avea loc schimbarea, oare cum vă veți uita în ochii noului director, mai ales că unii dintre voi doriți să colaborați în continuare cu …bugetul ICR-ului, nu-i așa?

Acum câteva zile,  l-am văzut pe unul din semnatari, fiind și soț de semnatară, în audiență la Președintele Senatului României, Călin Popescu-Tăriceanu, care, se pare, mai este și-un fel de custode al întregului sistem al ICR. Nu sunt la curent dacă semnatarul a reușit să ridice problema celui de-al doilea mandat al lui VM, dar dacă a și ridicat-o sper că n-a uitat să-i amintească șefului Senatului cu ce s-a terminat încercarea sa de a-l scoate pe Matei din locuința de serviciu a Guvernului României pe care a obținut-o prin minciună.

Dar mai este ceva de spus la acest microsubiect legat de Tăriceanu și Basarabia, plus autorul acestor rânduri: Pe 18 octombrie 2014, în toiul campaniei electorale prezidențiale, am primit de la un prieten din București un link după care se ascundea o Scrisoare pentru Basarabiapublicată pe Blogul candidatului Tăriceanu (http://stirile.rol.ro/calin-popescu-tariceanu-scrisoare-pentru-basarabia-937984.html) și adresată alegătorilor basarabeni, din care desprindem un fragment la temă: „…Dragii mei prieteni, închei aceste rânduri cu câteva cuvinte care pe mine m-au emoționat. Scriitorul unionist și profesorul universitar Vasile Șoimaru, autor al unei recente lucrări monografice de excepție, „Românii din jurul României”, a fost întrebat odată: „Ce țară ați mai dori să vedeți Dvs., care ați văzut atâtea țări?”. Profesorul Șoimaru a răspuns extraordinar: „România Mare” ”. Îtrebarea mea ar fi dacă semnatarul s-a interest cine l-a sfătuit pe domnul candidat să includă acest alineat în scrisoarea data și dacă i-a fost de folos, pentru că am încercat să aflu cine a fost cu ideea dată, știind bine că semnatarului și soției sale semnatare nu le putea veni în gând o astfel de idee, poate doar dacă citatul respectiv nu era din publicistica mea ci din cea inexistentă a domnului „dublu academician”.

Câteva zile la rând căutam un titlu pentru acest text dar nu-mi venea în gând niciunul potrivit. Norocul meu că am prieteni deștepți, primind zilele acestea de la unul din ei, mai tânăr, un mesaj din care am desprins viitorul titlu, din chiar subiectul mesajului, pe care l-ați și văzut mai sus, dar mesajul, scurt de tot, iată-l mai jos, la care era atașat articolul, vizat în mesaj, al dlui Nicolae Manolescu, și întitulat, „Ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara”, publicat în Adevărul.ro, din 17.03.17.

 Subiect: Scrisoarea colectivă ca metodă de atac.

…Domnule Soimaru, acest text (http://adevarul.ro/news/societate/ce-inseamna-sa-ti-iubesti-tara-1_58cb9d125ab6550cb8694a87/index.html) m-a dus cu gândul la aceeași metodă aplicată de oponentul D-stră, VM, foarte vulnerabil care simte nevoia de protecție publică, deaceea a și apărut scrisoarea celor 30 de oameni de creație. Vedeți motivele de îngrijorare ale autorului Nicolae Manolescu din articolul său publicat azi,17.03.17, în Adevărul.ro, D.E.

Cam acestea am avut a zice, domnilor 30 de semnatari, dar dacă va mai fi nevoie, voi reveni cu noi informații. Dar nu înainte de a face publică rugămintea unor prieteni față de mine:  „ …Vă implorăm să fiți prudent cu protagonistul Dv pentru că are doi frați, foști sau/și actuali pușcăriași, care Vă pot pune în pericol securitatea personală și cea a familiei Dv…”.

Le răspund cu următoarele cuvinte: frică ar trebui să le fie lor pentru că după publicarea investigației mele mă aflu în deplina siguranță, ca niciodată, și orice s-ar întâmpla cu mine, indiferent din care parte, primii suspectați vor fi chiar ei, toți trei…

Vasile Șoimaru

17/03/17

SCRISOAREA COLECTIVĂ CA METODĂ DE ATAC (Răspuns la o scrisoare colectivă calomnioasă semnată de 30 de oameni de creație din R. Moldova)

Mai multă lumină

Investigația jurnalistică declanșată de Vasile Șoimaru și apărută pe unele dintre rețelele de socializare este motivul apariției unei replici colective semnată de 31 de persoane și pusă pe contul de facebook al directorului Institutului de Filologie al Academiei de Științe din Chișinău Vasile Bahnaru, (publicată într-o variantă mai redusă și în revista „Literatura și arta” din 02.02.2017). Personajul Investigației Jurnalistice șoimărene (abreviat, PIJ) a preferat, modest, (ceea ce nu-l caracterizează) să nu polemizeze  cu autorul investigației, unu la unu, ca în basme. PIJ-ul a ales bine-cunoscutul procedeu de scrisoare colectivă, textul în cauză fiind o disperată încercare de a restaura un monument de mucava, pe care V. Șoimaru în intenția de a-l spăla puțin l-a cam șifonat. Autorul textului, Vasile Bahnaru, trece cu vederea multe și grave pete din cariera PIJ-ului și încercând să se sprijine pe niște „argumente” total nesemnificative și derizorii îl învinuiește pe V. Șoimaru chiar de… antiromânism!

Ca și în alte cazuri, toată mizeria care iese la iveală în urma diverselor investigații  se încearcă a fi acoperită cu… românism, cauză națională, credință neamului etc., etc. Aceste deziderate sfinte au fost și sunt în continuare terfelite într-un hal fără de hal, fiind invocate de cele mai multe ori atunci când nu e nici cazul, și nici locul. În acest context, îmi amintesc de toamna anului 1998, când redactorul-șef al editurii „Litera” din Chișinău s-a opus să semneze pentru tipar manuscrisul romanului „Șobolaniada”, motivând că „apariția acestei cărți va aduce prejudicii cauzei naționale”. Nici mai mult, nici mai puțin! În realitate, era vorba despre un personaj, al cărui prototip era amicul redactorului și, în viziunea acestuia, întruchiparea cauzei naționale. Deși, personajul cu pricina era unul ordinar și fără pretenții de erou național. Oricât ar părea de straniu, dar aceeași „întruchipare a cauzei naționale” este invocată și în cazul PIJ-ului șoimărean. Autorul textului atenționează, că „ ura cumplită a lui V. Șoimaru este nu numai față de V. Matei, dar și față de românism”. Mai mult, el precizează, că „V. Șoimaru este cunoscut mai mult ca atacator de serviciu al unor grupări obscure”. Să faci abstracție de atâtea și atâtea acțiuni de anvergură ale lui V. Șoimaru din ultimii ani, e chiar o mostră de tendențiozitate crasă. În schimb, meritele PIJ-ului sunt elogiate excesiv, amuzant fiind faptul, precum că acesta „a pus printre primii problema adoptării unei legi a lustrației”. O fi pus, nu neagă nimeni acest detaliu, mai ales dânsul având siguranța că nimeni și niciodată dintre foștii și actualii (probabil și viitorii) parlamentari n-ar fi votat o asemenea lege. E ceva similar cu basmul despre hoțul care strigă: „Prindeți hoțul!”

Îi înțeleg și nu-i judec pe cei 31 de semnatari ai textului compus de V. Bahnaru, deoarece marea lor majoritate au niște relații mai speciale cu ICR-ul din Chișinău, instituție finanțată de statul român și diriguit de PIJ. Unii dintre ei au obținut de la ICR din Chișinău susținerea financiară a diverselor proiecte, alții speră s-o aibă în cel de-al doilea mandat al PIJ-ului, acesta având în acest sens asigurarea protectorilor săi din București. Deja e lansat zvonul, precum că PIJ-ul este aprobat pentru încă un mandat la gestionarea ICR-ului din Chișinău și, cu siguranță, acum sunt unii care-și regretă imprudența de a nu semna scrisoarea colectivă. Oricum, e pur și simplu aberant ca semnatarii să creadă că Vasile Șoimaru ar fi un românofob. În context, nu-i judec și-i înțeleg chiar și pe cei 10 colegi din Consiliul USM care, la inițiativa PIJ-ului, au votat la 03 iunie 2010 excluderea subsemnatului din Uniunea scriitorilor din Moldova. În toamna acelui an urma să aibă loc Adunarea generală a USM, la care pentru al șaselea mandat candida ilustrul critic literar M. Cimpoi, iar PIJ-ului i se garantase funcția de vicepreședinte al USM. Pentru ca subsemnatul să nu-i complice ascensiunea ierarhică, PIJ-ul a găsit ușor un pretext, nimic în legătură cu literatura, iar după acea ședință a Consiliului USM deja se și vedea în scaunul de vicepreședinte, de iure, și de președinte al USM, de facto. Dar scriitorii au votat altfel și, după ce s-a implicat în stupide și nenumărate ședințe de judecată cu noua conducere a USM, PIJ-ul a înțeles că e mai rațional să-și canalizeze energia și talentele pentru a cuceri alte piscuri ierarhice. Presupun că, actualmente, PIJ-ul nu regretă destinului această fulminantă cotitură, deoarece actuala sa funcție e mult mai importantă și mai valoroasă. Nu se știe dacă, obținând mână liberă la managementul USM, PIJ-ul ar fi reușit să devină „membru de onoare al Academiei Române din București și membru al Academiei de științe din Chișinău” (vezi Wikipedia, aceste „performanțe”, de fapt, fiind opera nașului său M. Cimpoi), să-și editeze un volum de trei kilograme la o editură din Iași (dar poate și mai multe, nu am informații), să-i poarte numele o școală din raionul Sângerei (posibil, mai sunt și alte instituții publice), să beneficieze de timp nelimitat de antenă la postul de radio „Vocea Basarabiei”(de unde și premiul ICR-ului pentru doamna moderatoare a emisiunii, care nu îndrăznea să-i întrerupă efuziunile de lustruire a propriei lui imagini) și multe încă alte beneficii. E clar pentru oricine, că din cele trei probe, pe care le are omul de susținut în viață – de apă, de foc și a goarnelor de alamă – la cea din urmă, adică a gloriei, PIJ-ul a dat chix. Din acest motiv, n-o să mă mire deloc faptul, dacă într-o bună dimineață, trecând prin Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Chișinău lumea va descoperi pe Aleea clasicilor literaturii române bustul PIJ-ului, care, probabil, e deja confecționat și așteaptă momentul oportun undeva în vreun depozit din Ploiești. Nu este exclus, că și Biserica Ortodoxă Română este deja atenționată: în eventualitatea unor canonizări, să se știe că în Basarabia există un martir (bătut la Lubeanka) pentru cauza națională și credinței strămoșești…

E regretabil, că autorul textului n-a înțeles esențialul din investigația jurnalistică a lui V. Șoimaru. Nu e vorba de „tentativa de distrugere a tot ceea ce este cultură și spiritualitate românească”, precum i se pune în cârcă lui V. Șoimaru. „Antiromânismul” invocat de V. Bahnaru se referă doar la marea corupție română, cu care se luptă (cu succes!) DNA, printre „ai noștri ca brazii” fiind și politicianul ploieștean Mircea Cosma, judecat recent la opt ani de răcoare și al cărui protejat și amic este PIJ-ul șoimărean. Iar pentru societatea civilă dintre Nistru și Prut important este de a se salva de impostori, patrioți de meserie, salvatori ai națiunii, grandomani și tot felul de alți profitori ordinari. V. Bahnaru crede că „în situația confuză și incertă ce s-a creat în urma alegerilor prezidențiale” nu e momentul de răfuieli fratricide. Dar cine e vinovat, că timp de un sfert de secol avem parte doar de situații confuze și incerte? Oare nu cumva cineva are interes ca ele, situațiile, să nu se mai limpezească niciodată, făcându-se apel chiar la sfânta sfintelor: cultură și spiritualitate, românism, cauză națională? Or, investigațiile de genul celei pornite de V. Șoimaru sunt necesare tocmai pentru a pune capăt acestei situații, pentru a face lumină, vorba lui Val Butnaru dintr-o emisiune televizată de autor,  cât mai multă lumină.

Nicolae Rusu, prozato

INFORMAŢIE: Spre marele meu regret trebuie să vă aduc la cunoştinţă, că materialul, care urmează a fi citit mai jos – a fost respins de toate ziarele noastre cele mai „româneşti”,  cele mai „naţionale” şi cele mai „patriotoce”. Anume acest fapt demonstrează odată în plus, că Mafia „patriotică” a domnului Valeriu Matei se află în plină înflorire, fiind bine plătită de domnul Valeriu Matei –  din banii contribuabililor români…

Istoria „Marelui Pitic”

Motto: „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi este Adevărul” (Socrate)

Anume această frază celebră mă face să rup tăcerea pe care, ca un bun şi vechi prieten, am păstrat-o timp de 40 de ani, crezând că fac bine. Din păcate, am greşit amarnic. Când ne-am cunoscut, era un băiat simplu, modest şi amabil. Ne-am împrietenit uşor şi repede. Pe atunci „prietenul” meu încă nu era atât de „mare”, nici „istoric”, nici „scriitor”, nici „poet”, nici „academician”, şi nici – de data asta, fără ghilimele –plagiator (a se vedea articolul Ne-„facerea” poemelor, „Sfatul Ţării” din 5 februarie 1994, dar şi Scriitorul total Valeriu Matei, „Moldova Suverană” din 4 septembrie 1996). Era un băiat frumos, pe nume Valeriu Maticiuc, care-şi făcea studiile la Universitatea de la Moscova, însuşind sârguincios istoria marxism-leninismului. În ciuda distanţei dintre noi, de mii de km, Valeriu mă vizita foarte des, venind tocmai de la Moscova – direct într-un sat părăsit din marginea Orheiului, unde mă aflam pe atunci. Ce stătea, de fapt, în spatele acestei „mari prietenii”, nu puteam să bănuiesc… Fiind copleşit de o astfel de prietenie strânsă şi frumoasă, sigur că am început să mă laud cu aşa un prieten de bun, care poate să lase până şi capitala „URSS”-ului – de dragul meu… Printre puţinii prieteni pe care îi aveam la acea vreme se numărau şi poeţii Nicolae Dabija şi Leonida Lari, în faţa cărora m-am şi lăudat cu bunul meu prieten, prezentându-l în cel mai frumos mod cu putinţă, fără să bănuesc că, de fapt, acesta şi era scopul pe care şi-l propusese să-l atingă Valeriu Maticiuc folosindu-se de prietenia noastră. Următoarele jertfe în lista marelui meu „prieten” au fost: pictorul Mihai Grecu şi scriitorul Serafim Saka, apoi a urmat Mihai Cimpoi, care şi constituia ţinta supremă, dat fiind că, la momentul acela, era preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, ca apoi să fie „confiscat pe viaţă” de Valeriu Maticiuc, prefăcându-l în „naşul” vieţii lui. După această victorie răsunătoare, toate uşile i-au fost deschise de mâina „naşului”, la prima dorinţă – sau la primul moft – al „finului”. În felul acesta, „prietenul” meu a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova – culmea! fără niciun fel de studii în domeniul literaturii, după ce a publicat o singură cărţulie de versuri (statutul USM prevede cel puţin două cărţi). Între timp, primeşte un apartament cu două camere la Moscova, pe care-l schimbă pe un apartament luxos de trei camere la Chişinău, şi tot atunci devine deputat în Parlamentul Republicii Moldova, ocupând şi acolo o funcţie importantă. Şi aici nu pot să nu zic: prost să fii, „naş”să ai! Aşadar „prietenul” meu îşi vede visul împlinit, aplicând metoda „prietenilor necesari”, apropiindu-se de scriitorii Serafim Saka, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi mulţi alţii pe care trebuia „să-i folosească” la maximum, înainte de a-i trăda în modul cel mai ticălos (dar şi de data asta – cu mare folos!). Voi aduce aici doar un singur exemplu, cel al poetei Leonida Lari. Toată lumea cunoaşte Sufletul Frumos, Omenos şi Curajos al Leonidei Lari, care într-adevăr a luptat cu toată fiinţa pentru acest Neam şi pentru această Ţară. Aşa s-a întâmplat că, prin 1985, într-o noapte cu lună Leonida Lari m-a găsit într-un subsol părăsit din sectorul Buiucani, unde eu mă ascundeam cu familie cu tot de KGB-iştii din Orhei. Spre marele meu noroc, nu ne-au găsit „KGB”-iştii, ne-a găsit Leonida Lari cu actorul Mihai Iorga, şi în aceeaşi noapte ne-au luat pe sus cu tot cu copil şi ne-au dus la ei acasă într-o locuinţă mică, în care mai existau 3 copii, şi unde am trăit împreună 8 persoane timp de 2 ani de zile. Aşa era Leonida, şi nu doar cu noi – în toţi acei ani casa Leonidei era plină de prieteni şi de oaspeţi. Ei bine, adeseori venea şi bunul meu „prieten” Valeriu Maticiuc, având nevoie de sfatul, ajutorul şi, mai ales, de talentul Leonidei Lari, care pe atunci nici nu bănuia ce fel de „prieten” îi trecuse pragul… Iar adevărul despre „prietenul” nostru comun a apărut fără întârziere imediat după moartea Leonidei, chiar la Bucureşti, unde la propunerea cuiva, de a instala un bust al Leonidei Lari pe Aleea Clasicilor, „prietenul” nostru a declarat foarte ferm şi îngroşându-şi glasul, că Leonida Lari nu merită aşa ceva, căci ea a fost o poetă de „bulevard”, care a scris poezii „populiste” şi, în genere, poezia ei nu are nici o valoare… Toate astea după ce a fost ajutat, învăţat, redactat, promovat şi protejat de Leonida Lari… Dar bunul nostru „prieten” nu scuipă doar pe prietenii morţi, el loveşte şi în cei vii şi face această ticăloşenie doar din marea frică, ca nu cumva cineva să fie mai cu moţ decât el, „Marele Pitic”… Astfel îl ponegreşte pe bunul şi vechiul său prieten Nicolae Dabija, care l-a primit în casa lui, l-a redactat, l-a promovat şi l-a apărat – toată viaţa… Slavă Domnului, că încă mai trăeşte! Dar „prietenul” nostru nu mai are răbdare – cine ştie cât i-i veacul lui Nicolae Dabija şi cât îi va face umbră „marele pitic”? Groapa trebuie săpată – din timp, iar „prietenul” nostru sapă zilnic şi cu spor. Mai ales de când a devenit „mare şi tare” pomenindu-se în fotoliul de director al ICR – Chişinău, supranumit după venirea în post a „prietenului” meu Institul Crimelor Rafinate. Bunul meu „prieten” răspândeşte zvonul că Nicolae Dabija este un poet de mâna a doua, un poet „provincial, mioritic şi speculativ”, iar poezia lui, dacă şi are vreo valoare, aceasta poate fi doar „mestnogo znacenia-locală”. În plus, vechiul şi bunul meu „prieten” nu uită să-i dea lovitura de graţie, cea mai „rafinată”, insinuând că Nicolae Dabija i-ar fi furat 100.000 de lei, adică Premiul Naţional, scoţindu-l pe ascuns de pe lista candidaţilor. De bună seamă, cine este azi Nicolae Dabija pe lângă „marele pitic” de la ICR Chişinău? N. Dabija umblă zilnic cu mâna întinsă după nişte bănuţi, ca să poată scoate următorul număr al ziarului Literatura şi Arta, pe când „marelui pitic” îi curg banii gârlă de la ICR-ul din Bucureşti, doar că aceşti bani merg nu în folosul Culturii Naţionale, ci în propriul buzunar. În vederea acestui scop măreţ „marele pitic” recurge la „metoda prafului în ochi”, făcând cât mai mult fum şi cât mai puţină treabă. De pildă, unul dintre cele mai mari „fumuri” ale „marelui pitic” este vernisajul de „pelinci” atârnate pe gardul ce împrejmuieşte monumentul lui Ştefan cel Mare, pe care aruncă aiurea peste 10 mii de euro lunar, ca peste câteva zile aceste „pelincuţe” foarte scumpe să fie aruncate în subsolul Ambasadei Române. Mă întreb şi vă întreb: oare aceasta este menirea Institutului Cultural Român? Oare aceata e marea Cultură Română?! Nu cumva ne crede în epoca de piatră? Chiar să nu ştim cine a fost Mihai Eminescu? La ce bun atunci această „paradă” ieftină??? Răspunsul este simplu – totul se face doar pentru „marele pitic”, care trebuie neapărat să fie „văzut” de toată lumea, căci el este cel mai „mare pitic” – iar ca să te vadă toată lumea, locul cel mai potrivit este lângă Ştefan cel Mare, aş zice chiar locul ideal. Ce-i drept, de gard nu se apropie nimeni, dar în schimb pe stradă trec oameni, trec maşini, trec troleibuze şi toţi îl admiră pe Ştefan cel Mare flancat de jur-împrejur de „marele pitic”. Dar fie, hai să presupunem că toate aceste „pelinci” se fac pentru cei analfabeţi – or, şi în aşa caz oare nu ar fi mai logic, mai efectiv, mai frumos şi mai valoros, dacă pe aceşti bani, aruncaţi în vânt, s-ar edita nişte cărţi. Cine nu s-ar bucura de un album al marelui Constantin Brâncuşi, al cărui frumos jubileu, de 140 de ani de la naştere, tocmai l-am sărbătorit?! De ce nu s-a editat un asemenea album? De ce nu s-a editat un album de pictură a lui Mihai Grecu, la 100 de ani de la naştere?! Şi de ce nu s-a realizat un disc al marelui nostru compozitor Eugeniu Doga, care împlineşte 80 de ani şi care constituie o certă valoare naţională şi mondială? Şi de data asta răspunsul este foarte simplu: nimeni nu trebuie să facă umbră „marelui pitic”, absolut nimeni, nici cei morţi, nici cei vii… „Eu, Eu şi numai Eu!” – aceasta-i deviza „marelui pitic”, care nu scapă nicio ocazie ca să se pună în valoare. Într-adevăr, rămâi uluit cât „talent” şi cât „rafinament” într-un singur „mare pitic”, care vrea să fie şi mare „politician”, şi mare „academician”, şi mare „scriitor” şi nu-i decât un plagiator şi un vânzător de neam! Sunt sigur că, având un talent atât de „rafinat”, colecţia lui de „hârtiuţe”, „tăvăluţe”, „premii” şi fel de fel de „titluri” se va mai completa. Doar un singur titlu pe lumea aceasta „marele pitic” nu v-a avea niciodată. Titlul cel mai important – titlul de Om!

Andrei MUDREA,
artist plastic,
Maestru Emerit în Arte

P.S. Până la moartea Leonidei Lari eu aş fi sărit în foc pentru acest „mare pitic”, dar după ce şi-a trădat toţi prietenii într-un mod atât de mârşav şi de ticălos, şi pe cei morţi şi pe cei vii, simt că nu am dreptul moral să mai tac! Astăzi sunt ferm convins că acest „mare pitic” nu are nimic sfânt. El poate trăda totul: şi mamă, şi tată, şi Ţară! Astfel „marele pitic” l-a întrecut chiar şi pe Iuda, care a trădat o singură dată şi doar un singur Om, pe când el a trădat – 40 de ani în şir – pe toţi de-a rândul, în stânga şi în dreapta. Cine oare îl mai poate opri? Doar CNA-ul sau poate ICR-ul de la Bucureşti? Desigur, dacă ICR-ul nu doreşte ca lumea să scuipe pe Cultura Română „parazitată” în toţi aceşti ani de Valeriu Matei. Şi Academia Română, când oare îşi va spăla dezonoarea de a-l fi făcut – iarăşi, din pasa „naşului” Mihai Cimpoi – „membru de onoare” pe insul ce-şi zice cu aplomb acad. Valeriu Matei?
 

6 comments

  1. Grigore Grigorescu

    V. Matei este produsul (a)tipic intelectual imperial-colonial secular. Demitizarea lui şi a sistemului va dura încă câteva decenii – dacă nu implicăm securitatea SUA-UE-România. Altfel, nici Patriarhia nu ne salvează, ci ne putinizează.

  2. Pingback: Umbra KGB-ului asupra ICR-ului. Bombă de la Chişinău: Directorul ICR, fals doctor şi “dublu academician”. Dr. Vasile Şoimaru: Valeriu Matei este un impostor de carieră | A R H I V U S

  3. Vladlen Babcinetchi

    Nu va e rusine?:)
    L-am cunoscut pe domnul Matei in cadrul unor evenimente culturale din Romania si Republica Moldova. Nu am intalnit un om mai dedicat (pana la sacrificiu) promovarii culturii romanesti in cele doua spatii geografice. Un om atat de rafinat , cu o cultura vasta , un suflet nobil. Dvs. si toti ceilalti “membri semnatari” ar trebuie sa-l ocrotiti, ca pe o icoana. Sa ii ridicati statuie. Dar, pana atunci, sa ii urmati exemplul.
    Sunteti, evident , ghidat de motive meschine , frustrari si gelozii, ce va creaza un drept iluzoriu de a murdari pe cei din jur.
    Umbra KGB-ului? Un articol care spune multe despre autor.
    Asadar, sa va fie rusine.

  4. Pingback: Bombă de la Chişinău: Cine este, de fapt, poetul şi academicianul Valeriu Matei ? Pagini secrete din viaţa lui Valeriu Matei – Basarabia Literara

  5. Pingback: Scandal între președintele ICR, VALERIU MATEI și academicianul, VASILE ȘOIMARU! Acuzații. Opinii. Constatări. – Moldova Nouă

  6. Pingback: Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate (1) | AndreiVartic.org

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.