Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule! Gând de Duminică, a Sfintei Cruci - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule! Gând de Duminică, a Sfintei Cruci – de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

După ce în Betsaida vindecase un om, Hristos şi apostolii s-au îndreptat spre Cezarea, cetatea de unde era Filip. Atunci, Hristos i-a  întrebat ce se spune despre El, întrebare surprinzătoare  pentru Cel ce ştie inima oamenilor dar care învăluie  un tâlc şi o învăţătură pentru toţi creştinii. Atunci, mai marele Apostolilor,  Petru a zis: „Tu eşti Hristosul!” A spus-o poate şi pentru că, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, a auzit glasul Părintelui Ceresc zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”. De această dată, Hristos a poruncit să nu vorbească nimănui despre El, deoarece nu venise încă timpul pentru că Domnul pune rânduiala Lui în mersul vremii, dăruindu-i sens spre luminarea oamenilor. A continuat povestind  despre toate ce urmau a se petrece – cum Fiul Omului va pătimi multe de la arhierei şi cărturari, cum va fi omorât şi cum peste trei zile va învia. Mai marele între apostoli, Petru s-a spăimântat şi L-a dojenit cu blândeţe, zicând să nu i se întâmple aşa ceva. Hristos i-a întors dojana: „Mergi înapoia Mea satana, că tu nu le cugeţi pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!” Contrariază cuvintele, dar să ne amintim că tot vrăjmaşul l-a ademenit pe şarpe să spună lui Adam că nu va muri dacă va mânca din pomul oprit. Sincer în năvălnicia iubirii sale pentru Hristos, Petru a spus, totuşi, ce simţea după firea cea omenească, deşi tot el recunoscuse că este Hristosul. Deducem că pentru a urma lui Hristos este necesar ca, mai întâi, să-ţi faci cugetul sălaş al lui Dumnezeu, să gândeşti la  Sale cum făcuse şi Petru cu ceilalţi ucenici ai Botezătorului. A fost însă ca, în iubirea  lui  pentru Hristos Fiul Omului, Petru  nu înţelesese deplin  pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Atunci, Hristos a chemat la Sine mulţimile zicându-le:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,

să-şi ia crucea şi să vină după Mine.”

Cuvintele se adresează doar celor care vor, nu oricărui om, pentru că a urma pe Hristos este un act de totală libertate – Dumnezeu nu-şi retrage darul, El nu dă „ordonanţe”,  nu obligă pe nimeni, niciodată şi nicicum. Cu întreaga viaţă petrecută pe pământ, Mântuitorul învaţă însă că se cuvine ca omul să facă voia  lui Dumnezeu, cum Însuşi a mărturisit-o: „M-am coborât din cer, ca să nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” Când alegerea este nepotrivită sau potrivnică, Domnul, în nesfârşita-i dragoste dăruieşte pocăinţa spre îndreptare. Fără umbră de  păcat fiind, Hristos a făcut voia Tatălui, şi a făcut-o până la moarte. Odată hotărârea luată,  pasul următor este lepădarea de sine, cum iar Însuşi pilduieşte căci,  Fiu al lui  Dumnezeu fiind şi  rămânând, a luat firea omenească spre a-l înfia pe om şi a-i reda viaţa veşnică. Iar „viaţa veşnică este a Te cunoaşte pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.” Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici nu eşti vrednic să-l primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai seama bine ce ai primit. De aceea, Hristos nu ne sileşte, ci ne îndeamnă, având grijă de noi.” Mai mult, lasă a  înţelege că drumul nu este larg şi uşor de urmat, ci unul dificil, într-o lume în care, mai spune, „necazuri veţi avea”. Apoi, trebuie adăugat, că  în acele vremuri, Crucea era cel mai cumplit şi înjositor instrument de tortură, folosit anume pentru oamenii obişnuiţi. Pregătindu-i pentru cele ce urmau, Hristos le-a descris pe îndelete spre a în cunoştinţă de cauză.  Căzut din rai, omul nu se putea elibera singur, nu avea cum şi a fost trebuinţă de o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu. Cununa biruinţei nu se cuvine   celui care mărturiseşte doar dumnezeirea Fiului Omului. Continuă Sf. Ioan Gură de Aur: „Să nu socoteşti că poţi să te odihneşti, ca şi cum ai făcut totul. Pot pentru că sunt Fiul lui Dumnezeu să fac să nu vină peste tine nici  necaz şi nici suferinţă; dar pentru tine nu vreau; vreau ca şi tu să iei parte cu ceva şi să ajungi mai încercat.” Şi ştim că nu puţine i-au fost încercările şi nici uşoare dar este singurul drum al „biruinţei”, într-o restabilire a echilibrului şi armoniei dintru începuturi. Egolatria l-a gonit pe Adam din rai şi de aceea  jertfirea acestui „ego” este începutul bun al restaurării omului, ca să folosim expresia consacrată de Părintele Dumitru Stăniloae.

Lepădarea de sine

Condiţia sine qua non este lepădarea de sine, renunţarea în deplină conştiinţă,  la tot ce este învelişul exterior al sinelui, acel „a avea” (avere, faimă, poziţie socială, un anumit mod de viaţă dominată de cele materiale), ajungând, la nevoie, la renunţarea la viaţă cum au făcut-o mucenicii.  Să suporţi cu răbdare tot răul provocat de ceilalţi ca şi cum nu eşti tu cel supus lui,  ci un altul şi asta fără a învinui pe cineva. E greu de conceput mai ales pentru noi cei grabnici în aflarea de circumstanţe atenuate în ce ne priveşte şi agravante când e vorba de ceilalţi. Şi totuşi, aceasta  este singura, adevărata biruinţă, cum a dobândit-o Hristos – s-a păstrat pe Sine fără umbră de prihană, lucrând întocmai voia Tatălui Ceresc. Nu a învinuit pe nimeni, dar a iertat şi a cerut iertare pentru pe toţi! Întrezărim motivele pentru care  mulţi sunt cei care spun despre creştinism că este o religie imposibilă. Mulţi sunt şi cei care, fascinaţi de nobleţea acestui mod de viaţă o admiră, dar se arată potrivnici în faptele lor; adică rostesc cu buzele cuvinte de slavă şi laudă, dar cu faptele se lepădă de Hristos. Pentru cei sinceri cu sine şi conştienţi de valoarea opţiunii făcute,   lepădarea de sine  nu este o frustrare   ci o fericire: „Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră.”

Când arunci peste umeri grija acestei existenţe,  poţi să-ţi asumi crucea, ducătoare la Înviere şi viaţă veşnică. Când te lepezi de „sine” ca de o povară grea, este ca şi cum renunţi la tot ceea ce este pământesc, prea pământesc. Şi atunci rămâne dorul neostoit pentru înălţimea dumnezeirii al cărei chip este în noi de neşters ca o dăinuitoare amintire. Aţi lua crucea pentru a urma lui Hristos este a te strădui  „să fii în lume fără să fii din lume”. Doar eliberaţi de grija cea lumească putem urma lui Hristos. Oricum, crucea ca plată greşelilor – şi nu e om care să nu greşească – o purtăm cât suntem în lume, după cum o arată şi vorba auzită  adesea: „Ce să fac? Asta-i crucea mea.” Cuvintele sunt o recunoaştere a neputinţei, o formă de abandon, atitudine cu totul străină creştinului. Creştinul nu este, nici pe departe,  fatalist, ci o personalitate activă, consecventă în tot ceea ce gândeşte, voieşte şi făptuieşte.  Apoi, să recunoaştem că orice performanţă presupune o „lepădare” de tot ceea ce ar putea  împiedică realizarea ei. Sf. Ioan Gură de Aur spune chiar că până şi răufăcătorii suferă necazuri,  încercări şi chinuri până îşi dobândesc prada. Şi atunci, care este rostul anume acestei lepădări ca să nu fie o anume abandonare sau  osteneală? E un singur rost care e şi început al veşniciei fiecăruia – a-L urma pe Hristos, Cel care este Cale, Adevăr şi Viaţă; dobândirea virtuţilor creştine şi veşnica viaţă întru lumina cea neînserată a împărăţiei cerurilor. E întreprindere integrală şi integrativă căci spune Sf. Ap, Pavel: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”

„Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor”

Ne amintim că, atunci când a trimis  apostolii la propovăduire le-a spus Hristos i-a prevenit: „Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor”, sfătuindu-i să nu meargă „în calea păgânilor” şi avertizându-i cum vor fi duşi „la dregători şi la împăraţi”. E o contradicţie? Nici pe departe, ci de sublinierea unor necesare nuanţări care duc la concilierea celor potrivnice, într-un fel de pace, de coexistenţă senină prin asumarea renunţării pentru a dobândi un strop din viaţa veşnică. Era vorba de moarte în anumite circumstanțe concrete pe care aveau să le suporte, mai târziu mucenicii. De această dată, crucea desemnează un mod de fiinţare a omului  spre îndumnezeire. Cuvintele pot fi descurajatoare căci vorbeşte de pedepse şi nu uşoare şi nu pentru infracţiuni obişnuite. O face, spune Sfântul cu cuvinte de aur, pentru că înţelepciunea se dobândeşte mai uşor prin ameninţare cu pedepse decât prin promisiunea răsplăţii. De altfel, s-a văzut că o morală fără sancţiuni, cum s-a încercat, sucombă în sine prin anihilarea criteriilor de judecată. Hristos însuşi o spune înainte de Rugăciunea pentru Sine şi pentru cei care îl vor urma: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea.” E o biruinţă la care nu se ajunge prin confruntare ci prin renunţare la sine pentru a te apropia de împărăţia cerurilor.

Ca simbol, Crucea are şi o extensie cosmologică punând într-o unitate  nordul cu sudul, estul cu vestul armonizând contrariile în minune, după spusa Psalmistului: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut.” Între ele prefigurarea Crucii presimţită  de David: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat; dreptatea şi pacea s-au sărutat”.  Sinodul al VII-lea de la Niccea din 787, restabilind cinstirea icoanelor, a redat şi cinstirea Sfintei Cruci, pe care azi o mărturisim: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase Doamne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim.” Din blestem, Crucea a devenit binecuvântare şi cu ea ne însemnăm în fiecare dimineaţă şi seară, începutul şi sfârşitul lucrului, începutul şi sfârşitul fiecărei mese, când mulţumim şi când ne rugăm.

Cel ce îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va afla”

Toate urmează un crescendo: „Fiindcă cel ce vrea să-şi scape viaţă, o va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, o va afla.” Procedeul este unul paideic, expresie a dragostei proniatoare ce nu promite celor iubiţi recompense înşelătoare, ci arată mai lămurit ce se cuvine, ce nu şi care este finalitatea. Urmează o întrebarea retorică, mereu în faţa ochilor noştri, chiar dacă, supuşi „răutăţilor zilei” o trecem cu vederea: „Ce va folosi omul dacă va dobândi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Un răspuns edificator îl avem în cele făcute de Iuda, care a răspuns chemării, L-a urmat pe Hristos, dar s-a poticnit de „lumea” din el recognoscibilă prin iubirea de avuţie în forma ei cu un anumit grad de abstracţie – banul care poate fi schimbat în multe lucruri concrete. O vedem, mai întâi, când rosteşte cuvinte necuviincioase pentru femeia care cumpărase mir să ungă picioarele lui Hristos înainte de Răstignire. Atunci, viclenia l-a făcut să spună că era mai bine dacă banii ar fi fost daţi săracilor; o minciună sfruntată, căci niciodată răul nu-şi arată chipul fiindcă ar fi respins de îndată şi nimeni nu l-ar dori. Aşa-zisa grijă  „pentru săraci” nu l-a împiedicat să-L vândă pe Hristos pentru treizeci de arginţi. Sfârşitul e spre luare aminte – nu i-a folosit  recunoaşterea nevinovăţiei lui Hristos (fără pocăinţă însă!)  şi, după ce a aruncat banii s-a spânzurat. Când nu înţelegi lepădarea de sine, îţi rămâne doar alungarea şi prăbuşirea de sine în întunericul care nu are ieşire.

Prin Învierea lui Hristos, moartea se face biruinţă a vieţii

Hristos, în iubirea nehotărnicită îi pregăteşte pe ucenicii şi pentru un sfârşit tragic ca plată pentru salvarea sufletului. Viaţa se face astfel o luptă cu care eşti dator în faţa Celui care ţi-a dat-o. Scria Coşbuc, poetul sufletului nostru: „O luptă-i viaţa/ Deci te luptă, cu dragoste de a, cu dor/…Oricare-ar fi sfârşitul luptei,/ Să stai luptând, căci eşti dator”. La vremea lui,  Sf. Ioan Gură de Aur că „atunci trăieşti, când cazi pe câmpul de bătaie.” Şi dacă pentru un conducător lumesc, soldaţii luptă până la sacrificiul vieţii,  biruinţa fiind  ipotetică, cu atât mai în lupta duhovnicească animată de speranţa  învierii întru Domnul Hristos. Cu temei în credinţă, înălţată de iubire, speranţa îşi arată valoarea de virtute creştină. De aceea, Kant formula una dintre cele trei întrebări fundamentale: ce îmi este îngăduit să sper? Nu orice speranţă, ci numai cea care vine din voia lui Dumnezeu. În această perspectivă până şi moartea este, prin înviere, o biruinţă a vieţii şi nu a unei vieţi oarecare ci a uneia mai bune întru veşnicia ei. De aceea stăruie dureros întrebarea: „Ce va folosi omul, dacă va dobândi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul?” Un Sfânt Părinte spunea că atunci când trupul se desfată şi se îmbogăţeşte, sufletul îşi aşteptă pieirea. Exemple sunt nenumărate, dar se pare că nu reuşesc să convingă şi repede  plecăm urechea la spusele viclene ale vrăjmaşului care hrănesc speranţe deşarte.  Vedem şi auzim la tot pasul cum se pierd averi, cum cine ştie ce dezastru aneantizează munca de o viaţă a omului şi altele asemenea. Oricât de mari ar fi, asemenea pierderi se pot recupera, fie şi în parte. Dar, dacă îţi pierzi sufletul eşti un om mort în viaţă fiind.

Tabloul este înfricoşător şi, spre mângâiere, Hristos le dezvăluie imagine care să le redea liniştea, pomenind şi de bunătăţile pregătite pentru cei ce fac voia Domnului. O imagine sugestivă o aflăm  în parabola cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. A te lepăda de sine şi a lua crucea nu este lesne, a-L urma pe Hristos e anevoios şi, nu odată, ne încearcă îndoiala ca odinioară pe Petru, dar tot ca el să strigăm: „Doamne ajută-mă că pier.” Vom auzi cuvintele de îndreptare „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit” dar Milostivul nu ne va lăsa, ne va întinde mâna salvatoare. Acum le spune cu limpezime „că are să vină Fiul Omului întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” E o dreaptă rânduială a celui „îndelung răbdător şi mult milostiv, căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor”. Şi aici pildă desăvârşită o dăruieşte Hristos şi ştim că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este Părintele luminilor”  şi de aceea i se cuvine slavă, închinăciune şi recunoştinţă. Or, Hristos ne face un neasemuit dar şi, răstignit pentru noi, se roagă „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Cuvintele acestea sub care se desfăşoară istoria noastră de două milenii aduc pacea: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”. Ce poate fi mai vrednic a fi dorit  decât să-ţi dai sufletul în „mâinile” Părintelui Creator de la care l-a primit?!  Ne rămâne să spunem, din nou, cu sfetnicul veghii senine Vasile Voiculescu: „Cârmă spre Dumnezeu pe oceanul de rele,/Cheie ce pururi cerurile descui,/ Cruce sfântă îngăduie-mi aici, jos să te pui/ Cheie la portativul vieţii mele”

La mijlocul postului, spre întărire, Duminica Sfintei Cruci este ca o reînnoire a puterilor pentru a merge mai departe, stăruind în post,  rugăciune, împreună regăsindu-se în făptuirea binelui. Fapta bună, făcută din milostenie cuviincioasă, neînvăluită în intenţii pidosnice, este o rugăciune; ofrandă a sufletul însetat de Dumnezeu cel care, pentru noi, Om făcându-se, pe Sine s-a jertfit , pentru a ne reda Dumnezeirii. Lui ne închinăm şi aducem slavă, cu recunoştinţă mărturisind cu David: “Cine este Dumnezeu, Mare ca Dumnezeu, Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.